Puțină lume știe că România încerca să abandoneze alianța cu Germania lui Hitler și să se alăture Forțelor Aliate, cu peste un an și jumătate înaintea datei fatidice 23 august 1944.
Astfel, la 15 ianuarie 1943, viceprim-ministrul și ministru al Afacerilor Externe Mihai Antonescu din guvernul mareșalului Ion Antonescu (o coincidență de nume, fără legături de rudenie) îi propunea omologului său italian, contele Galeazzo Ciano, ginerele dictatorului italian Mussolini, „Il Duce”, ieșirea simultană din război a Italiei, României și Ungariei.
Ar fi fost nimicitoare pentru Hitler o asemenea lovitură, la două săptămâni după încetarea bătăliei cruciale de la Stalingrad, prin capitularea feldmareșalului Friedrich von Paulus. Capitularea prevestea prăbușirea imperiului hitlerist, dar destrămarea coaliției i-ar fi dat chiar lovitura de grație.
Italia și România erau cele mai de seamă aliate ale Germaniei de atunci, iar ieșirea simultană din război, alături de Ungaria lui Horthy, ar fi însemnat încetarea războiului poate chiar în acel an 1943.
Memorialiștii n-au căzut de acord nici azi dacă inițiativa temerară a lui Mihai Antonescu a avut loc cu acordul tacit al mareșalului sau dacă a procedat subversiv și într-un moment de disperare, când diplomatul fin și rafinat simțise că dezastrul militar de la Stalingrad prevestea sfârșitul.
Se pare de altfel că intuiția, atât de necesară unui diplomat precum Mihai Antonescu, nu l-a ajutat de rândul acesta. Contele Ciano demarase deja sub alte forme încheierea unui acord de pace cu Aliații, în ciuda faptului că socrul său, Mussolini, era total împotriva acestui scenariu.
În ianuarie 1943, contele știa prea bine că era urmărit pas cu pas prin serviciile de securitate ale statului, dar și prin fiica lui Il Duce, Edda Mussolini, care se pare că își informa tatăl despre tot ce face soțul. Poate propunerea ar fi fost viabilă cu un an mai devreme, chiar cu câteva luni, când relațiile cu socrul nu se deterioraseră. Dar în ianuarie 1943 contele nu putea să-i dea speranțe premierului român și nici să comploteze cu el. Era suspect și urmărit pas cu pas.
De altfel, la 6 februarie 1943, socrul l-a concediat pe ginere, trimițându-l în funcții de rangul al doilea sau chiar al treilea și urmărindu-l în continuare, până în ianuarie 1944, când ”ducele” a trimis „contele” în fața unui pluton de execuție. Fără judecată – la ordin.
În mod ciudat, diplomatul Mihai Antonescu n-a încetat să conteze pe prietenul italian căzut în dizgrația lui Mussolini și a încercat din nou să se folosească de influența pe care încă o mai avea în țara sa și a revenit cu propunerea, în vara anului 1943.
Nu avea cum să reușească, dar nici nu s-a lăsat bătut. În luna noiembrie a aceluiași an, ambasadorul român din Stockholm, Frederic Nanu, demara negocieri cu ambasadoarea URSS, Alexandra Kollontai, pentru stabilirea condițiilor de ieșire a României din război.
Nu este sigur dacă negocierile se purtau cu acordul tacit al mareșalului Antonescu sau dacă inițiativa i-a aparținut viceprim-ministrului Mihai Antonescu. Oricum, însă, ambasadorul primise instrucțiuni din partea Guvernului. Statutul său de diplomat nu-i permitea altfel.
Nici Guvernul nu era încrezător în tratativele cu sovieticii și încerca, în septembrie 1943, la Ankara, negocieri paralele cu Aliații vestici. Și acestea au eșuat, în martie 1944.
Pe de altă parte, firava opoziție informală din România încerca propriul demers, de asemenea informal, dar probabil autorizat tacit de premier. Două personalități deosebite au fost trimise la Cairo pentru respectivele negocieri: prințul Barbu Știrbey și diplomatul Constantin Vișoianu.
Dar ceea ce noi, românii, nu știam este faptul că aliații vestici se înțeleseseră cu sovieticii să nu se amestece unii în zona de influență a altora, stabilită la Yalta pe un șervețel de restaurant. Singurul succes al „negocierilor” a fost recomandarea ca românii să înceteze lupta unilateral.
După ce a primit de la Cairo o telegramă în acest sens, regele Mihai I, în calitatea sa de comandant suprem al Armatei, a ordonat încetarea luptelor la 23 august 1944, o zi rămasă de însemnătate istorică.
Ziua de 15 ianuarie 1943 nu are vreo însemnătate în istorie, pentru că intențiile au fost ratate și nu s-au putut materializa intențiile viceprim-ministrului român dar, dacă le-ar fi putut aplica omologul său italian dominat de autocratul său socru, este foarte probabil că cel de Al Doilea Război Mondial s-ar fi încheiat în 1943 în loc de 1945.