Viitorul oamenilor politici nu depinde doar de pregătire, de onestitate sau de dorința de a face ce este necesar pentru alegătorii lor. Viitorul acestor politicieni este tarat de mărimea, poziționarea geografică, de resursele naturale ale țărilor lor, dar mai ales de contextul politic existent.
Astfel, unii din liderii europeni ai unor țări mici sau medii nu reușesc să-și impună punctul de vedere în politica europeană pentru că nu au loc de cei mari, în principal de Franța și Germania. Olanda, Austria, Ungaria sunt astfel de țări problemă pentru UE pentru că actualii lor lideri se simt încorsetați nu doar de regulile europene care îi obligă să fie corecți politic, ci mai ales pentru că importanța economică a țărilor lor este mică în raport cu cei mari.
Astfel se nasc politicieni ca Rutte, Nehammer sau Orban, politicieni încorsetați de dimensiunea țărilor lor. Astfel de oameni nu sunt cu nimic mai prejos ca Boris Jonshon, Emmanuel Macron sau Olaf Scholz ca pregătire și capacitate de a face. Problema lor principală este că lipsa resurselor țărilor lor le tarează economia și ca atare nasc probleme sociale.
Criza energetică a scos la iveală aceste probleme și a silit acești lideri să facă ce nu le convine, să plece genunchiul nu doar în fața UE, ci și a Rusiei.
Ungaria, dependentă aproape în totalitate de gazul rus, a ajuns pe traiectorie de coliziune cu UE pentru că Victor Orban a deraiat politic după atâția ani de șefie. Orban se zvârcolește ca un șarpe pentru că știe că economia maghiară depinde și de banii de la Bruxelles și de importul de gaz rus. Victor Orban este strâns de ambele fălci ale menghinei politice și pentru că nu a făcut nimic ca să nu depindă de ruși și a deraiat de la principiile statului de drept pentru că a folosit metode necinstite și neomologate de UE de a-și păstra puterea, este stors acum ca o lămâie.
Cancelarul Nehammer are probleme cu pragul electoral care să-i asigure realegerea pentru că și el a ajuns la putere promițând ce nu poate face. Austria depinde de gazul rusesc la fel ca Ungaria, faptul că au primit Croația în Schengen se datorează unui posibil gazoduct care să aducă gazul rus din Serbia în Austria, prin Croația.
Pe de altă parte, Austria este un stat mic și ca să păstreze nivelul de trai al cetățenilor trebuie să fie atentă cu cheltuiala guvernamentală. Astfel nu prea are cum rupe din buget bani ca să gestioneze criza migranților și astfel riscă să nu-și împlinească promisiunea electorală făcută alegătorilor săi de dreapta cu înclinații spre extremism.
Cancelarul încearcă să dea satisfacție alegătorilor săi creând o falsă problemă, cea a fluxului de migranți pe ruta România și Bulgaria. Ca să se impună iar în alegeri, naște o falsă problemă pe care încearcă să o mențină vie încercând rezolvarea ei cu soluții false. Dacă Austria era o țară mai mare, similară Spaniei sau Italiei de exemplu, ar fi avut posibilitatea și să devină independentă energetic și ar fi avut și resurse să rezolve problema migrației.
Mark Rutte este un politician versat, dar care are o veche problemă de majoritate în parlamentul olandez. Să conduci alături de un partid cu înclinații extremiste care consideră emigrația cauza tuturor relelor este asemenea mersului pe sârmă, o decizie neplăcută aliatului te poate trânti de la guvernare. Aliatul domnului Rutte este un partid anti-european, un partid care nu este de acord cu cedarea de putere Uniunii Europene. Domnul Rutte, îi convine sau nu, trebuie să facă și politica acestui partid. Rutte nu poate să-și ia zborul în politică din cauza pietrei de moară reprezentat de opțiunile extremiste ale prtenerului său politic.
Toți acești lideri încearcă să exporte problemele lor interne ca Uniunea Europeană să fie cumva silită să le accepte derapajele.
Dar, dacă unul ca Rutte poate fi înțeles și încurajat să țină echilibrul intern, unul ca Nehmmer sau unul ca Orban provoacă mari probleme UE prin felul în care încearcă să scape de ghilotina internă. Toți au aceeași problemă, nu se simt confortabil în pielea proprie.
Destinul a vrut ca ei să fie liderii unor țări europene mici, fără mare trecere în politica europeană. Acești politicieni nu sunt împăcați cu rostul și rolul european și nu se liniștesc, nu-și acceptă destinul.
Neacceptând ce sunt și mai ales ce și cât pot să facă, acest soi de lideri alunecă ușor pe panta iliberalismului, devin foarte ușor dependenți de nevoia de a păstra puterea cât mai mult. Acești oameni înlocuiesc intensitatea deciziei și importanța ei europeană cu lungimea mandatelor, care înseamnă de fapt nu doar diluarea deciziei, ci și alterarea ei. De aici până la nerespectarea regulilor UE și a prevederii din tratate nu este decât un pas.
Din această perspectivă cred că este o greșeală ca umorile lor, frisoanele lor și mai ales aroganța lor nebazată pe nimic, nejustificată, să strice politica europeană. Practic, unanimitatea votului în probleme europene este un mod care îngreunează funcționarea uniunii. Această unanimitate ar trebui regândită pentru că nu te poți baza că alții, la rândul lor, se vor comporta adecvat și corect totdeauna. Tentația de a spune nu cauzată de interese mărunte, meschine sau false va exista cât vom avea acest fel de vot. Unanimitatea este un principiu grațios și frumos dar numai dacă cei ce stau la masa negocierilor sunt niște gentlemeni, nu farsori politici.
Votul unanim ar trebui înlocuit cu unul de majoritate largă, ca problemele esențiale să nu mai fie dezbătute cu atâta îndărjire pentru un opozant neserios și necinstit. Dar marile puteri nu vor asta pentru că unanimitatea este de fapt dreptul lor de veto. Dacă am avea majoritate calificată am putea ajunge în situația ca la vot să se ia decizii care nu convin Franței și Germaniei. Nesfârșita dramoletă a fixării unui preț al petrolului în UE este un exemplu în acest sens. Cele două țări preferă să-și impună punctul de vedere prin negocieri și să nu piardă această putere, la fel se întâmplă și în Consiliul de Securitate al ONU.
Iată pe ce se bazează acești lideri iliberali când își permit să nesocotească regulile UE: pe frica marilor puteri europene că celelalte țări s-ar putea coaliza și ar vota altfel decât este în interesul lor. Atunci, dacă Franța și Germania se folosesc de această fățărnicie, de ce țări mici ca Olanda, Austria sau Ungaria nu s-ar folosi de aceleași mijloace?
Politica nu este o adunare de gentlemeni care respectă cu strictețe un set de reguli unanim acceptate, ci un joc de putere în care prevalează nu numai interesele unor țări ci și interesele personale ale unor lideri.
De aceea consider că singurul punct de vedere just în problema respingerii aderării noastre la Schengen este CJUE, coroborată cu blocarea în JAI a oricăror acțiuni deviante austriece sau olandeze pe tema migrației, altele decât cele din normativele europene. Va dura doi sau trei ani acest proces dar la final ne vom obține locul de drept, vom obține ce ni se cuvine. Între timp, amenințată cu plata banilor pierduți de România este posibil ca poziția Austriei să devină mai flexibilă.
Problema noastră este că avem la momentul actual un lidership cu mult mai slab ca cei pe care îi arătăm cu degetul.
Un prim ministru ce și-a blocat plagiatul dar care nu va scăpa toată viața de acuzația de furt intelectual, un ministru de interne de talie măruntă ce nu are nimic de spus în JAI pentru că ceilalți nu ne vorbesc limba, un ministru de interne ce nu mai are nimic de spus pe piața internă pentru că plagiatul său a fost dovedit și un președinte care, eșuând în proiectele sale, de la cel al apărării justiției la România educată, nu vrea să supere pe nimeni pentru un post călduț undeva prin cine știe ce consilii europene, adică pentru o sinecură pe model dâmbovițean.
Cel puțin Orban, Rutte și Nehammer nu au această pretenție lipsită de bun simț și cel puțin până acum, niciunul nu a fost dovedit ca plastograf.