Abuzul de putere al Opoziției

Victor Pițigoi
Senior Editor
“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)

Situația insolită de la noi, când majoritatea parlamentară este în Opoziție, dar a votat Guvernul minoritar mai mult nolens, decât volens, constituie un paradox, ceva care naște monștri.

Într-o conjunctură normală, când respectiva majoritate susține efectiv guvernul pe care l-a votat, nu l-ar șicana la tot pasul, amenințând cu moțiuni simple sau de cenzură, parcă anume să-l aducă la exasperare – tocmai în momentul când are de gestionat cea mai amenințătoare criză pe care a cunoscut-o lumea contemporană. 

2021 vine cu discounturi de până la 50% la principalele categorii de produse și servicii de care afacerea ta are nevoie. Obține oferta AICI!

Profitând de puterea sa ca exponent al majorității, șeful Opoziției – deh, al treilea om în stat – nu are altă grijă în aceste momente de cumpănă, decât să amenințe cu o moțiune de cenzură, menită să dea jos Guvernul.

Să-l dea jos și, mai departe, să ce?  Mai departe, să nimic! Mă îndoiesc că PSD dorește cu adevărat să preia guvernarea în plină criză de pandemie. Ma îndoiesc că domnul Ciolacu are, ascuns în manșetă, omul providențial, capabil să gestioneze țara, măcar așa cum o administrează azi liberalii. N-ar nici Tăriceanu, n-are nici Ponta. Manșetele sunt goale.

Poate că speră însuși Marcel Ciolacu să se instaleze la palatul Victoria, în cazul când l-ar nominaliza președintele Iohannis. În marea naivitate a domniei sale, nu m-ar mira.  Dar cine își poate închipui că, după catastrofa Dăncilă, după dandanaua Tudose, după isprava Grindeanu și după peripeția Ponta, le-ar mai da președintele încă o șansă tot aventurierilor PSD?

Un trio pentru dărâmarea Guvernului: Ciolacu, Ponta și Păcală

De altfel, nimeni nu se gândește la vreo alternativă serioasă pentru eventuala înlocuire a guvernului actual. Nu acesta este scopul preconizatei moțiuni de cenzură.

Singurul ei scop este să le facă liberalilor viața cât mai grea, să-i aducă în Parlament, unul câte unul sau toți grămadă, să-i rețină de la treaba lor, să le pună nervii la încercare și, când or ajunge storși de orice vlagă, să-i arate cu degetul, explicând că n-au muncit satisfăcător. Ce mizerie!

Războiul majorității parlamentare împotriva Guvernului nu lasă impresia că beligeranții ar fi preocupați de principalele probleme ale țării: sănătatea, economia, educația și, în primul rând, combaterea pandemiei.

Dimpotrivă, PSD crede că, aruncându-se cu vitejie în luptă, își va drege ceva din propria imagine, atât de șifonată după alegerile din mai 2019, după cele din noiembrie și după toate sondajele, câte au fost ele, fără nicio excepție. 

Și, venind vorba de Opoziție, nu pot ocoli ALDE, un partiduleț ajuns să se gudure la picioarele PSD, și nici PRO Ro, cel care pescuiește numai în apă tulbure, întrucât în apa limpede nu mușcă nimic.

Șantajul, arma neconvențională a PSD

Războiul s-a declanșat cu arme neconvenționale. Domnul Ciolacu, de exemplu, recurge la un procedeu nedemn pentru un parlamentar și cu atât mai mult pentru un șef de Cameră: șantajul declarat pe față.

Poate că, în simplitatea inconștienței domniei sale, nu și-a dat seama de gravitatea amenințării la adresa Guvernului și a Președintelui cu privire la aplicarea unei legi inițiată de dânsul fără surse de finanțare: „Dacă nu fac asta, depunem moțiunea de cenzură în august – indiferent că România va fi sau nu atunci în stare de alertă”.

Este un fel de a spune „trebuie să faceți asta, pentru că noi vă avem la mână cu cealaltă”. Există oare o formă de șantaj mai simplă, mai evidentă și mai la mintea cocoșului? La atâta l-au dus circumvoluțiunile sale pe liderul interimar al partidului majoritar, ajuns să facă opoziție.

„Asta” la care se referă dânsul este promulgarea și aplicarea imediată a legii privind dublarea alocațiilor pentru copii, cele care au mai fost dublate încă o dată anul trecut, atunci conform inițiativei liberale, la care PSD scrâșnea din dinți.

N-ar deranja pe nimeni dacă PSD ar depune chiar astăzi o moțiune de cenzură, dar dacă o folosește ca instrument de amenințare, încercând o negocire pentru a-și impune un deziderat al său, fapta – repet – se numește șantaj și este aspru pedepsită de legea penală.

Mă întreb, nu există destule organe care ar fi trebuit să se sesizeze în fața unui derapaj atât de ordinar, precum șantajul instituțional? În opinia mea, chiar CCR, care a confirmat constituționalitatea legii privind dublarea alocațiilor, ar trebui să observe că hotărârea sa este acum folosită de un înalt demnitar pentru șantajarea Guvernului și a președintelui țării.

Oricât de sus s-ar situa Curtea Constituțională, oricât de intangibilă i s-ar părea că este, nici ea nu se poate culca pe o ureche și nu poate rămâne indiferentă, atunci când observă că documentele sale sunt folosite ca arme într-un mizerabil astfel de șantaj politic.

Dar Curtea tace, iar Avocatul Poporului doarme în papuci, deși ar fi trebuit să se autosesizeze fără întârziere în fața șantajului, cel puțin cu aceeași promptitudine cu care se sesizează atunci când i se par lezate interesele PSD sau ale ALDE, de unde provine chiar domnia sa.

E ușor să poruncești douăzeci de nuiele, pe spinarea altuia

Să mă tai și n-am să-mi închipui că domnului Ciolacu îi arde de copii și de dublarea respectivelor alocații. Ba, mai curând aș zice că se roagă în gând ca președintele să nu promulge legea, Guvernul să nu aibă sursă de finanțare, iar PSD să pară generos ca un nabab cu banii care nu-s ai lui, fandosindu-se cu formula dragneo-dăncilistă: „noi v-am dat, iar ei v-au tăiat”.

Cred însă că românii nu mai pot fi prostiți ca altădată. Ei au înțeles că nici pentru sporurile acordate bugetarilor în trecut, PSD – aflat atunci în plină glorie – n-a dat nimic. A luat de la alții, a folosit împrumuturi și a mințit populația că banii i-ar fi dat bugetul și nu creditorii, de la care s-a împrumutat statul.

Înțeleg poziția delicată a guvernului actual, care pe de o parte nu acceptă să mintă, refuzând să declare „și noi vă dăm”, iar pe de altă parte nu poate spune tranșant „nu mai dăm nimic, pentru că nu sunt bani”. Ar fi o gafă.

Ministrul Cîțu pare hotărât să respecte Legea, dar să plătească numai în limitele bugetului și eventual eșalonând. Găsesc această declarație îndrăzneață, inteligentă și meritorie. Își asumă riscul hotărărilor incomode, refuză minciunile populiste și nu sacrifică nimic din fondurile alocate investițiilor.

Se vede de la distanță o anumită diferență între viziunea politică a domnului Cîțu și cea a predecesorilor domniei sale bazată pe regescul principiu „după mine, potopul!”.

Cât privește legea, prin care Parlamentul obligă Guvernul să plătească de unde o ști, asta  îmi sună ca într-o nostimă zicală orientală: „este ușor să poruncești douăzeci de nuiele, aplicate pe spinarea altuia”.

Războiul Parlamentului cu Guvernul, o bătălie fără miză

Nu văd altă motivație în ciudatul război al Parlamentului cu Guvernul, decât aforismul cu care majoritarii s-au definit pe sine, mai demult, ei înșiși: „pentru că putem”.

Parlamentarilor majoritari li se pare că pot face orice, că au acest drept și că nici sănătatea, nici viața noastră nu sunt mai presus decât agenda lor, chiar dacă Guvernul  nu-și poate vedea de treabă, cât timp este chemat non stop să tot dea raportul la Parlament.

Dar mă tem că domnul Ciolacu și-a înscris în agendă moțiunea de cenzură, fără să gândească unde duce asta: chiar dacă moțiunea va trece la vot, nici măcar inițiatorul ei nu-și poate închipui că va schimba ceva. Pe cine credeți că va nominaliza președintele Iohannis, în cazul demiterii premierului?

Cel mai proabil, tot pe Ludovic Orban, de care dânsul pare a fi foarte mulțumit. Poate (puțin probabil) pe altcineva, dar tot un liberal. Să nu uităm că nici PSD nu va mai putea contesta hotărârea președintelui, după ce însăși CCR i-a lăsat libertatea de acțiune aproape nelimitată la acest capitol.

Dacă preconizata moțiune de cenzură va trece de votul Parlamentului, abia atunci va observa domnul Ciolacu în ce derizoriu s-a băgat singur, când ar putea fi nevoit să susțină încă o dată și tot contre coeur (a treia oară, mi se pare) același guvern Orban, pe care l-a demis de două ori, fără succes.