27 martie - istoria chiar s-ar putea repeta!

Petrișor Gabriel Peiu este doctor al Universității Politehnica din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agentiei pentru Investiții Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).

Mulți dintre noi se întreabă, pe bună dreptate: ce au avut înaintașii noștri la 27 martie 1918 și ne lipsește nouă astăzi? Cum se poate explica faptul că generația 1918 a realizat unirea Basarabiei cu România, iar generația de astăzi nu poate ieși din capcana unor fraze ofilite de genul „celor două state românești” sau „frații noștri de peste Prut?”

Eu tot nu înțeleg de ce, dacă suntem frați, nu stăm în aceeași casă? Ce fel de frați sunt aceia care stau unul în casa părintească și altul la orfelinat?

Hai să aruncăm, întâi, o privire asupra celor întâmplate atunci, în 1918: de un singur an au avut nevoie românii basarabeni pentru a se convinge că nu puteau avea un viitor sigur și european decât în interiorul statului român.

Totul a început pe 23 februarie/8 martie (stil vechi/stil nou), atunci când la Petrograd (Sankt Petersburgul de astăzi) demonstrația care marca Ziua Internațională a Femeii s-a transformat în demonstrație politică împotriva regimului țarist. 

Și pentru că demonstranții nu mai plecau acasă, Guvernul a trimis un batalion din armată să reprime revolta. Militarii însă au refuzat să tragă, și-au împușcat ofițerii și au preluat conducerea revoltei.

Țarul Nicolae al II-lea Romanov a abdicat (pe 2 martie), iar fratele acestuia, Marele Duce Mihail, a refuzat a doua zi să preia tronul. Revoluționarii au format un guvern provizoriu cu prim-ministru Gheorghi Evghenievici Lvov, un boier cu vederi europene moderne.

Abia după mai bine de o lună, pe la 18 aprilie, se strâng, la Odesa, peste 10.000 de basarabeni, ofiţeri, soldaţi, preoţi şi studenţi. În săptămâna următoare, s-a ţinut la Chişinău Congresul preoţilor şi al învăţătorilor, care congres a cerut un mitropolit român, autonomie şi o formă de guvernământ proprie. 

Ideea unirii cu România nu a venit de la basarabeni, ci de la un grup de ardeleni și bucovineni, refugiaţi din calea războiului din România dincolo de Prut, care au înființat o tipografie cu litere latine şi apoi au tipărit la Chişinău ziarul „Adevărul (Transilvania)”, care se dorea nici mai mult nici mai puțin decât „organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor”.

Ardelenii și bucovinenii, în frunte cu Onisifor Ghibu, Octavian Goga și Ion Nistor, au tipărit abecedare şi cărţi în limba română și, cu acestea în mână, au organizat multe dezbateri la Chișinău și în satele compact românești din Basarabia centrală, dezbateri care s-au transformat într-o campanie în favoarea cauzei naţionale şi a Unirii.

Primul partid înființat la Chișinău a fost Partidul Naţional Moldovenesc, în aprilie 1917, avându-l președinte pe Vasile Stroescu și membri în conducere pe  Pantelimon Halippa, Pavel Gore, Vladimir Herţa şi pe ardeleanul Onisifor Ghibu.

Programul acestui partid nu viza nicidecum Unirea, ci autonomia completă a Basarabiei, pe baza dreptului la autodeterminare, precum și alte revendicări tipice unei populații ieșite dintr-o dictatură, precum libertăți democratice fundamentale; patru luni mai târziu, în august 1917, s-a înfiinţat un al doilea partid, Partidul Naţional Ţărănesc din Basarabia, cu ideologie profund ancorată în problemele țărănimii și care avea ca ancoră politică realizarea unei reforme agrare profunde.

Pe 8 septembrie 1917, are loc la Kiev Congresul Popoarelor din Rusia, congres la care Basarabia este reprezentată de către 6 delegați.

Congresul își propunea să stabilească dreptul la autodeterminare pentru toate popoarele din Rusia. Purtătorul de cuvânt al delegaților basarabeni a fost Teofil Ioncu, care a avut un discurs magistral, discurs care ar trebui învățat pe de rost de către toți basarabenii și românii de astăzi:

Mulţi aţi auzit de moldoveni, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră, şi el serveşte de a ne acuza pe noi de separatişti (sursa: Epopeea Marii Uniri , autor Constantin Gheorghe Marinescu, Editura Porto-Franco, Galaţi 1993).

Atunci, în septembrie 1917, încă nu se vorbea despre unire de către politicienii basarabeni, era încă stadiul identificării așa-zișilor „moldoveni” ca români. Motiv pentru care singurul obiectiv al basarabenilor la Congresul de la Kiev a fost neutralizarea încercărilor de a reduce Basarabia la statutul de provincie guvernată de Ucraina. Asta pentru că Rada ucraineană, condusă de către scriitorul Volodimir Kyrylovych Vynicenko, a revendicat Basarabia.

Dar totul avea să se schimbe în curând: pe  25 octombrie/7 noiembrie, a avut loc, la  Petrograd, lovitura de stat prin care bolșevicii au preluat puterea cu forța detașamentului leton, care a ocupat proaspăt alesul parlament rus, în care partidul lui Lenin era minoritar (pierduse alegerile).

Astfel Guvernul Kerenski a fost înlocuit treptat cu guvernul bolșevic, declanșându-se un lung și sângeros război civil.

Între timp, la Chișinău, Sfatul Ţării şi-a inaugurat activitatea pe 21 noiembrie/3 decembrie 1917, în urma alegerilor pentru reprezentanţii care urmau să formeze Sfatul Ţării.

În Sfatul Țării fuseseră aleși 150 de deputați: 105 moldoveni (români basarabeni), 15 ucraineni, 13 evrei, 7 ruşi, 3 bulgari, 2 nemţi, 2 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec. Două treimi dintre ei aparțineau etniei majoritare, respectând compoziția etnică de atunci a provinciei.

Preşedinte a fost ales, cu unanimitate de voturi, Ion Inculeţ. În zilele următoare, toţi purtătorii legali ai suveranităţii ruseşti au jurat credinţă Sfatului, transferând astfel suveranitatea rusă în mâna noului organ reprezentativ.

Două săptămâni mai târziu, pe 2/15 decembrie 1917, Sfatul Țării a proclamat Republica Democratică Moldovenească, parte (atenție) a noului stat rus federativ. Guvernul noii entități a fost „Consiliul  Directorilor”, condus de către Petre Erhan.

Abia o lună mai târziu, de spaima revoluției bolșevice, în mod ironic prin simbolistica datei pentru români, pe 24 ianuarie 1918, la două zile  după declararea independenței Ucrainei față de Rusia, Republica Democratică Moldovenească se declară şi ea independentă. Preşedintele republicii a fost ales Ion Inculeţ, iar şeful Guvernului Daniel Ciugureanu.

Deci să fie cât se poate de clar: pe 24 ianuarie 1918, Basarabia se declara republică independentă, nicidecum nu visa la unirea cu România. Deși vecina ei mai mare, Ucraina îi revendica teritoriul în întregime. Dar era doar o revendicare simbolică, atâta timp cât Guvernul Vynicenko fusese alungat de la Kiev tocmai la Jitomir, de către avansul generalului bolșevic rus Mihail Artemievici Muravyov.

Mai mult, ucrainenii semnau, pe 9 februarie, un tratat de pace cu germanii și austriecii, la Brest-Litovsk, cu doar o lună mai devreme decât urmau să o facă și rușii.

Dacă pericolul înghițirii de către Ucraina trecuse, un alt pericol, de 100 de ori mai mare, abia apărea: soldații bolșevici, în retragere de pe frontul sudic, au trecut de la actele de vandalism pe care le efectuau până în iarnă la acțiuni de preluare a puterii la Chișinău.

Încă înainte de proclamarea independenței, pe 6/19 ianuarie 1918, bolșevicii dezarmau corpul ofiţerilor prizonieri ardeleni, eliberați, care veneau de la Kiev spre România. Mai mult, bolșevicii au luat prizonieri câțiva deputaţi în Sfatul Ţării, în vreme ce ceilalți deputați au fugit, îngroziți, din capitala proaspetei republici.  

La cererea Consiliului Directorilor, pe 13/26 ianuarie, Guvernul Brătianu trimite la Chișinău trupele disponibile, având la conducere pe  generalul Ernest Broşteanu. Militarii români ajung la Chișinău rapid, ocupă orașul, îi alungă pe bolșevici la Tighina și instaurează ordinea.

În sudul Basarabiei, trupele noastre au avut ceva de furcă cu forțele de gherilă ale bulgarilor, tătarilor și găgăuzilor bolșevizați, dar la 8/21 martie deja soldații români ajungeau la Cetatea Albă, la o lună după alugarea bolșevicilor de la Tighina dincolo de Prut.

Abia în acest moment, guvernul bolșevic revendică Basarabia și acuză guvernul român de agresiune.

Începuse, oficial, amenințarea bolșevicilor ruși la adresa independenței Republicii Democrate Moldovonești. Pentru a complica și mai mult lucrurile, pe 25 februarie/5 martie 1918, la semnarea armistițiului de la Buftea, Ucraina trimitea o notă prin care susţinea că „Basarabia din punct de vedere etnografic, economic şi politic formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei” (sursa: Academia Română, Istoria românilor, vol VII, tom II, De la independenţă la marea unire (1878-1918), coord. acad. Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2001).

Abia în acest context, de frica armatei ruse bolșevice, conducerea de la Chișinău începe să ia în calcul unirea cu România. Abia la începutul lunii martie. Ce a urmat este, deja, istorie: Constatin Stere a sosit la Chişinău pe 24 martie, pentru a convinge majoritatea deputaților din Sfatul Țării de necesitatea Unirii.

Stere a fost urmat la doar două zile de prim-ministrul Alexandru Marghiloman, care a asistat a doua zi, pe 27 martie, la ședința în care Sfatul Țării a votat Unirea cu o majoritate de 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri.

Uitându-ne la liniile mari ale anilor 1917-1918, putem trage câteva concluzii clare.

În primul rând, aceea că, deși dețineau o majoritate de două treimi din populație, românii basarabeni au optat inițial pentru autonomie într-un stat federal și doar revoluția bolșevică din octombrie i-a făcut să aleagă independența. Unirea cu România nu a venit decât ca o soluție ultimă, în fața amenințărilor militare ruse și a presiunilor politice ale ucrainenilor.

În al doilea rând, intelectualii publici importanți din România au întreținut deschis și consecvent ideea Unirii cu Basarabia, meritele cele mari revenind lui Nicolae Iorga și ardelenilor din jurul marelui poet Octavian Goga. Însă munca cea mai impresionantă a făcut-o pe nedrept uitatul Onisifor Ghibu, cel care a fost, pentru mulți ani, apostolul românismului în Basarabia.

În al treilea rând, politicienii din fruntea țării, indiferent dacă s-au numit Ionel Brătianu, Alexandru Marghiloman sau Alexandru Averescu, nu au stat nicio clipă pe gânduri atunci când au avut șansa Unirii. Regele Ferdinand, asemenea lor, a participat la toate aceste decizii și le-a susținut.

În al patrulea și ultim rând, politicienii de la Chișinău au fost permanent bine intenționați și numai prudența i-a făcut să nu se gândească la Unire decât după un an.

Acestea toate au fost ingredientele care au permis Unirea de la 27 martie 1918. Care, evident, nu se putea face decât pe ruinele imperiului țarist, descompus de revoluție și de război.

Astăzi avem un context similar cu cel din 1917-1918, context pe care l-am avut și în 1991, de altfel. Dar nimeni nu mai cutează să mai pronunțe cuvântul Unire.

La fel ca și atunci, conducătorii de la Chișinău nu se gândesc mai departe de independență, deși românii reprezintă acum 82% din populație, mai mult decât în 1918. Grav este că politicienii basarabeni au rămas cu independența pe buze și după 31 de ani, neînvățând nicio lecție. Nu i-a clintit de la independență nici insecuritatea cronică, nici ruperea Transnistriei, nici falimentul economic, nimic.

În al doilea rând, printre intelectualii importanți din România a ajuns o blasfemie să fii unionist. Dacă ai curajul să militezi pentru Unirea cu Basarabia, ești numit cu obidă naționalist și ești etichetat de către presa oficială/oficioasă drept agent al Moscovei și putinist.

În al treilea rând, politicienii din fruntea țării mai degrabă s-ar închina cu stânga decât să rostească vreunul cuvântul „Unire”. Unii dintre cei mai caraghioși îți și explică, savant graseind, că o eventuală menționare a reunirii cu Basarabia ar produce nemulțumirea germanilor. Da, da, a acelorași germani care s-au reunit în aplauzele întregii omeniri, în 1990.

Așa că nu-mi rămâne decât să repet întrebarea: ce-a avut generația de la 1918 și ne lipsește nouă, celor de acum? Pericolul rusesc la adresa Basarabiei planează și azi, la fel ca atunci.

Și, cu toate astea, politicienii de la Chișinău nici nu se gândesc să își pună alegătorii la adăpostul umbrelei NATO, prin Unirea cu România.

Pericolul crizelor economice și al înapoierii este la fel de mare și astăzi, la fel ca în 1918. Dar politicienii de la Chișinău nici nu se gândesc să își pună alegătorii la adăpostul marelui spațiu de prosperitate care este Uniunea Europeană.

Și, deși soluția Unirii este la fel de bună și astăzi ca și în 1918, politicienii și aliații lor din așa-zisa societate civilă au interzis cuvântul Unire și au condamnat 3 milioane de români dintre Prut și Nistru la teroare și sărăcie.

Cine zice că situațiile extraordinare necesită soluții extraordinare uită un lucru simplu: este nevoie și de oameni extraordinari!


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇