Tokyo 2020. Duminică s-a încheiat cel mai important eveniment sportiv al anului și poate cel mai important eveniment sportiv global. Discutăm nu atât din perspectiva nivelului de vizibilitate, cât din cea a volumului de reprezentații sportive.
De la sporturi vechi, precum atletismul, până la sporturi mai recente, precum skateboarding-ul, ochii pasionaților de sport au avut de ce se bucura.
Îmi propun să dau, într-o manieră analitică, un răspuns legat de performanța delegației României la această competiție globală. Dincolo de spectacolul sportiv sau chiar arta sportivă, Jocurile Olimpice sunt o competiție. O competiție atât între sportivi cât și, agregat, între națiunile prezente.
Cu siguranță, am putut observa concurența dintre marile puteri economice, care s-au “duelat” la vârf până în ultima zi. În special, SUA și China au fost ele însele într-o mini ligă proprie. Deși China a condus clasamentul medaliilor până în penultima zi, SUA au recuperat. SUA au depășit în ultima zi China la diferența unei singure medalii de aur.
Rezultatele României
Întorcându-ne la România, rezultatul delegației noastre de 101 membri (echipa de fotbal fiind cea mai consistentă, cu 18 jucători) a fost de 4 medalii: una de aur și trei de argint.
Este un rezultat similar cu cel obținut la ediția anterioară, cea de la Rio, din 2016. Dar mult sub nivelul de dinainte de 2000 și incomparabil cu nivelul din perioada comunistă.
Apogeul rezultatelor a fost în perioada 1980 – 1988, când România îndura o perioadă de austeritate economică. Rezultatele sportive, chiar dacă nu țineau de foame, hrăneau sufletele și aduceau populației o fărâmă de bucurie și patriotism.
După 1989, treptat, sportul a început un declin, în special din cauza faptului că România a renunțat ușor-ușor la metoda țărilor socialiste de a investi în sport ca panaceu universal.
România s-a mulțumit să trăiască de pe urma inerției. Un alt motiv ar fi acela că, de la an la an, România a “exportat” foarte multă populație, implicit baza de selecție pentru viitorii sportivi s-a redus.
Iată cum arată, în context istoric, acest rezultat:
Este clar, condițiile s-au schimbat în ultimele decade și implicit dimensiunea delegaților prezente a scăzut de asemenea. În plus, dacă am raporta numărul de medalii obținute la numărul sportivilor deplasați, din păcate, trendul este de asemenea descrescător.
La Olimpiada de la Tokyo 2020 am obținut, cu 101 sportivi deplasați, 4 medalii, la fel ca în 2016 cu 97 sau ca în 1952 cu 128.
Cel mai bun rezultat a fost înregistrat în 1984, atât la nivel de medalii obținute (53), cât și prin prisma raportării la delegația deplasată (127 sportivi).
Graficul de mai jos ilustrează această relativizare a medaliilor obținute la dimensiunea delegaților deplasate:
Concluzia este că trendul descrescător de după 1989 continuă și după Tokyo 2020.
Așadar, avem motive să fim nemulțumiți? Sau, mai bine zis, îngrijorați? Sau să ne mulțumim și cu atât și să sperăm că la Paris 2024 va fi mai bine?
Ei bine, pentru a ne putea decide dacă să fim mulțumiți sau nu, ar trebui să punem rezultatele în context.
La ce mă refer cu acest context?
În primul rând, performanța sportivă se obține cu bani. Mai direct de atât nu poate fi spus. Au spus-o pe șleau și Ana-Maria Popescu (medaliată cu argint la scrimă) sau Ion Țiriac în nenumărate rânduri. Din păcate, comparând România cu țările UE, țara noastră nu se poate lăuda nici cu un buget prea grozav.
Între 2016-2019, considerat interval de pregătire a Olimpiadei din 2020 (amânată din cauza pandemiei pentru 2021), în context european, România a avut a doua cea mai mică sumă investită în sport, după Bulgaria.
Între 2016-2019, România a cheltuit anual doar 28 euro de persoană pentru activități recreative și sportive.
Media europeană a fost, în aceeași perioadă, de 104 euro anual de persoană. Între țările CEE cu care ne comparăm de obicei, se remarcă Ungaria, unde sportul a devenit o strategie națională și unde cheltuiala medie anuală a fost de 145 euro/ persoană, de 5 ori mai mult decât în România.
Ungaria a cheltuit pe activitatea sportivă a fiecărui cetățean de 5 ori mai mult decât România și a și obținut de 5 ori mai multe medalii la Tokyo 2020 decât România (20 față de 4)
Graficul de mai jos evocă modul în care țările UE au ales să investească în sport (NB. Conform indicatorului mai sus menționat), comparativ.
Apoi, după bani, este necesară o bază de selecție. Adică suficienți părinți motivați să-și înscrie copiii la cluburi sportive pentru a face sport de performanță.
În România post-89, natalitatea a scăzut de la an la an. În prezent se nasc cu 30% mai puțini copii anual decât la începutul anilor ’90. Așadar, nici natalitatea nu prea ne mai ajută.
Ar mai fi și teoria care corelează motivația părinților în a-și îndruma copiii spre o carieră în sport cu statutul financiar al familiei.
Pe măsură ce în România a crescut ponderea clasei de mijloc, implicit a scăzut și motivația copiilor de a face performanță în sport.
Așadar, considerând acest context, poate că România a obținut rezultatele așteptate. Să vedem dacă așa este.
Ca prim parametru am putea să ne raportăm la PIB, adică să comparăm rezultatele obținute de România cu țări având PIB similar (cele mai apropiate 5 țări peste și cele mai apropiate 5 de sub nivelul PIB 2019, conform FMI).
Ei bine, România nu stă chiar rău, fiind depășită de Noua Zeelandă, Cehia și Grecia, dar peste Egipt, Portugalia sau Finlanda, vizibil în graficul de mai jos.
Ca un element pozitiv, România s-a clasat în topul medaliilor de la Tokyo 2020 pe o poziție superioară celei din topul PIB (46 față de 54 – clasificarea PIB a FMI)
Pentru că unii economiști ar putea încrunta privirea la o comparație a PIB total, atunci am mers puțin mai în detaliu cu analiza comparativă și am comparat România cu țări având HDI similar (HDI este cel mai des folosit indicator de măsurare a dezvoltării statelor și care e bazat pe parametri ce țin cont de populație).
Pe același principiu de a selecta cele mai apropiate 5 țări cu HDI peste România și cele mai apropiate 5 cu acest indicator sub, situația nu mai arată atât de bine, România fiind depășită de Rusia, Croația, Turcia sau Belarus. România se poate lăuda doar cu o poziție superioară Argentinei.
România s-a clasat în topul medaliilor de la Tokyo 2020 pe locul 46, mai sus decât locul 49 din topul HDI
Apoi, pentru că de foarte multe ori România este comparată cu țările din regiune, am creat și un astfel de set, ce conține țările vecine și țări foste comuniste din regiune.
Din păcate, în acest set România nu punctează foarte bine. România este pe unul din ultimele locuri, depășind doar Slovacia, Macedonia de Nord și Moldova. Campioana regiunii este, deloc surprinzător, Ungaria, care a și investit cel mai mult în sport în ultimii ani.
Ca termen de comparație, Ungaria a alocat sportului și activităților recreative, în medie între 2016-2019, 2,4% din PIB / anual față de 0,8% în cazul României.
În raport cu cele mai apropiate 5 țări peste și față de Bulgaria (nu mai sunt alte țări sub România), clasamentul medaliilor poziționează România undeva la mijloc. Suntem depășiți de Bulgaria (cu bani mai puțini investiți în sport), dar peste Lituania, Letonia sau Slovacia (țări care punctează de obicei la Olimpiada de Iarnă).
În concluzie, ies în evidență două idei:
- În raport de câțiva indicatori socio-economici, România s-a întors onorabil de la Tokyo 2020. Mai bine față de pozițiile din topurile PIB sau HDI ale națiunilor. Însă ne-am clasat sub majoritatea țărilor din regiune. Țări care, sigur, au și investit (raportat la populație) mai mult decât țara noastră;
- Ce ne dorim pe viitor este o mare dilemă. Ne mai dorim această mândrie de a obține medalii la Olimpiadă? Ne dorim a ne bucura și motiva populația cu astfel de rezultate?
- Poate că, mai ales dacă ne uităm la cât costă o medalie la Olimpiadă, răspunsul este “nu”. Poate nu mai este de interes. Dacă românii nu mai fac atâta sport și nu mai urmăresc disciplinele olimpice, de ce să mai investim? Dar dacă asta alegem, atunci să nu ne mire gradul de sănătate mai scăzut. Să nu ne mire nici detașarea față de identitatea națională. Mă refer la emoția de la cântatul imnului
- Dacă răspunsul este “da” și în contextul în care sportul internațional a evoluat atât de mult încât distanța de la locul 4 la o medalie poate fi de ordinul centimetrilor, atunci se impune o actualizare a strategiei naționale pentru sport. Și o asumare atât la nivel decizional politic, cât și la nivel personal. Nefiind un specialist în sport, cu umilință mă rezum doar la partea de analiză, nu și la strategia sportivă.
Pentru că sportivii și-au încheiat misiunea, mingea este acum la noi și la cei pe care îi votăm. Noi alegem dacă mai facem sport, dacă ne mai uităm la sport, iar guvernanții vor aloca buget fix în consecință.
P.S. Încă o dată felicitări și multe mulțumiri tuturor sportivilor și membrilor staff-ului tehnic pentru că ne-au oferit motive de bucurie și ne-au reprezentat cu onoare la Tokyo 2020!
Autor: Andrei Buruiană, project-e.ro