Numărul de cazuri de infectare cu COVID-19 crește, sistemul sanitar e speriat de un posibil colaps, toată lumea caută soluția de a ieși din acest marasm.
Ca să găsești o soluție viabilă trebuie mai întâi să determini cauzele fenomenului. Printre acestea sunt enunțate des politicianismul ieftin, neîncrederea oamenilor în autorități, în instituții și neîncrederea oamenilor în ceilalți.
Neîncrederea în instituții face parte din fibra românului, din felul său de a fi, și neîncrederea asta vine de departe, din comunism sau poate cumva și din vremurile de dinaintea lui.
Instituțiile fac reguli, fac legi, dar oamenii s-au obișnuit să le ocolească pentru că ocolindu-le obțin mult mai ușor ce vor, de la o banală adeverință până la un loc de muncă gras plătit la stat.
La noi, lumea încă a înțeles doar că respectarea regulilor duce la egalitatea de șanse, iar aceasta asigură locuri mai bune pentru cei mai buni, nu pentru toți.
La noi, lumea n-a înțeles această necesitate ca pe ceva care ar face mult bine social. Din cauza asta am avut de-a face cu bulucul înrolării în PSD pentru că oamenii care se știau submediocri au dorit a ajunge la țâța bugetului public.
Dacă pot obține pentru ei un beneficiu, de ce să respecte regulile, pentru ca beneficiul să ajungă la un altul mai bun, mai competent?
Și, atunci, dacă toată lumea în jur nu respectă decât reguli minore, ca de exemplu trecerea străzii pe zebră sau neînjuratul în gura mare în public, iar regulile majore sunt încălcate în primul rând de cei aflați la capul peștelui, ei, plevușca din coadă, de ce le-ar respecta?
De ce ar respecta oamenii instituțiile când știu că instituțiile sunt în principal un mod de a se chivernisi pentru submediocri? De ce să aibă oamenii încredere în instituții când știu că proștilor ce respectă regulile li se trântește ușa în nas, iar șmecherilor li se deschide larg ușa din spate?
De ce să aibă oamenii încredere în instituții când știu că acolo sunt șefi vecini de pe scară care nici bună ziua nu știu să mai dea? Dacă instituțiile sunt stricate, de ce să aibă oamenii încredere în ele?
Bun, așa s-ar justifica neîncrederea oamenilor în instituții și, în consecință, nerespectarea regulilor distanțării, izolării și a purtatului măștii în pandemie.
Dar instituțiile au ele încredere în oameni?
Eu cred că sentimentul este reciproc, iar oamenii cățărați pe ușa din dos la șefia instituțiilor nu pot decât să aibă un sentiment de superioritate pentru mulțimea ce respectă reguli și, mai mult, pentru că ei n-au avut încredere sunt tentați să creadă că toată lumea face la fel.
Din noaptea asta s-au născut amenzile cât pensia pe un an, din întunericul acesta s-a născut libertatea jandarmului ridicat peste noapte la rang de polițist de a aprecia o încălcare a legii mai dihai ca un judecător.
Din neîncrederea instituțiilor în oameni s-a născut amenda, s-a născut coerciția și principalul efect va fi acela că oamenii nu vor respecta regulile.
Concluzia pare simplă, nu prin coerciție se vor obține rezultate notabile, ci prin conformarea voluntară, iar conformarea voluntară poate fi obținută numai prin comunicare. Frumos zis, ilogic gândit.
Păi dacă oamenii aveau un minim de încredere în instituții, nu cumva lăudau activitatea Guvernului privind starea de urgență și, ca atare, se conformau și regulilor de azi?
Faptul că nu s-au conformat azi dovedește că s-au conformat forțat ieri, nu din convingere. Apoi, dacă n-au avut încredere ieri în instituții, de ce ar avea încredere azi? De ce ar crede brusc în comunicarea instituțională, dacă nu cred în instituțiile cu pricina?
Logica îmi spune că oricât de bine s-ar face comunicarea asta, rezultatul va fi unul de tip Andreea Esca.
Apoi, dacă instituțiile sunt pline la refuz cu oameni intrați pe ușa din dos, cine să comunice? De fapt, cine să înțeleagă necesitatea unei foarte bune comunicări?
Credibilitatea în instituții și credibilitatea în mesajele acestora e unul și același lucru, nu poate exista una fără cealaltă.
Sunt fața și reversul unei monezi. Nu există comunicare foarte bună, clară și stabilă, pentru că nu sunt instituții foarte bune, clare și stabile. Și chiar de ar fi așa, degeaba! Până se va convinge lumea de existența lor, mesajele se vor scurge în eter și va trece pandemia.
Concluzia amară este una singură: degeaba cerem comunicare dacă încrederea oamenilor în instituții este la un nivel atât de jos. Oricât de dezirabilă ar fi o comunicare foarte bună, ea nu poate exista pentru că așa sunt instituțiile și nu va ajunge la sufletele oamenilor, ci doar la urechile lor, pentru că oamenii nu au încredere în instituții.
Neîncrederea în instituții este totuna cu neîncrederea în comunicare și viceversa. Nu prea văd o ieșire onorabilă din cercul acesta vicios.
De aceea, din nefericire, până la o comunicare foarte bună, clară și stabilă ce rămâne este tot sfânta carantinare.
Autor: Mihai Oprișor, cititor SpotMedia.ro