Măsurile pe care le propune ministrul Educației, Daniel David, pentru reformarea sistemului românesc de educație au declanșat un val de furie din partea sindicatelor, care acuză că ministrul tocmai produce ”distrugerea învățământului românesc”.
Asta în ciuda faptului că chiar o bună parte din cadrele didactice – dedicate misiunii din care și-au făcut un sens în viață și care reprezintă nucleul dur de profesionalism care mai ține Școala în picioare – cred invers: că Educația românescă nu prea mai are unde să coboare.
Înainte de-a face câteva observații, o întâmplare apărută în presă săptămânile trecute:
O familie de români stabilită în Anglia a venit în România cu copilul școlar, pentru a face niște analize medicale și pentru a fi văzut de un medic specialist (în Anglia, dacă nu ești o urgență, ajungi la un medic specialist după 2-4-6 luni – ceea ce in România ar fi chestie de breaking news seara pe toate televiziunile, dar asta e o poveste separată). Deși problema de sănătate a copilului era serioasă și nu reușea să ajungă la un medic specialist în Anglia, la întoarcere familia a fost amendată: copilul a lipsit de la școală 4 zile fără a avea aprobarea scrisă a conducerii școlii.
Voi scrie mai jos de ce am început cu acest exemplu. Până atunci, câteva observații lapidare – adevăruri desupra oricărui dubiu din sistemele de educație românesc și european, la care cei care au dus Educația românească la cel mai de jos nivel posibil ar trebui să reflecteze:
1, Ministrul vrea să crească norma didactică săptămânală de la 18 la 20 de ore – sindicatele românești acuză că media europeană este de 19 ore.
Media europeană deci: dar să spunem și că în Anglia norma de predare efectivă (dincolo de celelalte activități specifice profesorului) este de 24 de ore săptămânal la învățământul primar, și de 21 de ore la cel secundar.
Luxembourg are 23-25 de ore și la cel primar si la cel secundar. În Franța sunt 20 de ore. În Suedia și Norvegia media e de 18 ore, dar se adaugă încă 3 ore de evaluări la clasă, care sunt contabilizate separat. Media statelor OECD – la care ne străduim să aderăm – e de 19-20 de ore săptămânal.
Deci care e problema că România – cu nivelul ei, trece la 20 de ore?
2, Caracterul electoral (STRICT electoral) în care împărțită România locală trage și Educația după aceleasi principii: așa cum avem comune cu 300 de locuitori (în loc de minim 1500 cât scrie în lege), avem si scoli rurale cu 10-15 elevi, în care se învață combinat: clasa I cu a IV-a și a II-a cu a III-a.
Acele școli au conducere administrativă, costuri de funționare și mai au… contracte de întreținere de tot felul – cine ar avea curajul să nu aloce sute de mii de euro pentru renovarea unei școli chiar dacă are câțiva elevi?
Asta în loc de-a fi comasate școlile din 2-3 sate și de a fi înființată INSTITUȚIA autobuzului școlar pe sistem american (autobuzul galben) care să ia și să aducă elevii la punct fix. Dar e greu pentru o primărie care nu-și poate plăti nici măcar salariile să aibă si autobuz pentru 2-3 sate, pentru că primăriile nu sunt în România unități administrative, ci exclusiv circumscripții electorale.
3, Nu există bursă de merit pentru 30% din clasă. 30% nu e merit, mai ales în condițiile în care profesorii sunt pur și simplu inamovibili pe notele pe care le pun și pe modul în care-și fac evaluările. Poate fi bursă socială, poate fi bursă de ajutor, poate fi orice fel de bursă într-o țară în care sărăcia și dependența socială sunt aur curat și bine păstrat e și pentru partidele populiste.
Ba, chiar banii luați de la ”bursele de merit” pot fi dirijați integral în creșterea burselor sociale sau către programele de hrană caldă, acolo unde sărăcia este extremă, sau bani de cărți pentru profesori și pentru elevi. Dar să nu prostim copiii cu ce înseamnă – în școală și în viață – Meritul.
Citeşte integral analiza lui Cristian Grosu - 7 adevăruri despre ”Distrugerea învățământului românesc”. Și o soluție de termen lung pe Curs de Guvernare