Povestea versului legendar „Ground Control to Major Tom” din „Space Oddity” a lui David Bowie este simplă: e rezultatul unei perioade de teribilă alienare, în pofida unei efervescențe creative a cântărețului.
Țipătul de singurătate, sufletească și profesională, s-a pierdut în zgomotul general produs în anul lansării piesei – 1969, anul care ducea omul pe lună și umanitatea către cele mai îndrăznețe visuri. Bowie striga după ajutor în cel mai frumos cântec al lui de până atunci. Lumea i-a răspuns: i-a iubit și universalizat refrenul. Paradoxal, marele artist a rămas multă vreme izolat.
După aproape trei decenii și jumătate, alegătorul român e tot mai singur, acest „Major Tom” dintr-o baladă tristă, aparent fără de sfârșit.
Prinși într-o luptă obscenă pentru putere sub orice formă a ei, majoritatea membrilor clasei politice sunt cuplați la o singură realitate, aceea că, odată ocupat postul, trebuie păstrat cu orice preț. În spațiul (larg) căscat între candidați precum dna. Șoșoacă și dl. Geoană încape toată România politică. Un Olimp imund în care trădarea, incultura, mediocritatea, iresponsabilitatea și indiferența sunt cele cinci caracteristici fundamentale ale majorității celor care-l ocupă.
Nu mă înțelegeți greșit: nimeni nu se așteaptă, nicăieri în lume, ca măiestria politică să creeze vreun „câine andaluz”. Nicidecum, dar zgomotul cu care politica autohtonă acoperă orice alt subiect și denaturează, ba nu, subminează interesele noastre morale și sociale legitime aduce a coțăire perpetuă. Grotescă, inutilă și periculoasă.
Distanța dintre așteptările electoratului și „viziunea” politică a candidaților este deopotrivă imensă și dăunătoare. Suntem la cele mai mici cote de prezență la vot din Europa, alături de vecinii noștri bulgari. Încercările românului de a-și crea un reflex democratic – cel de a se duce, conștiincios, la urne și a vota în cunoștință de cauză – s-au lovit de alegeri imposibile (vezi Iliescu vs. Vadim Tudor), de candidați locali reșapați pe la alte partide, de platforme goale de conținut, lipsite de vână și de post-acțiune.
Azi, ne uităm în jur și ieșitul la urne poate părea un gest extrem. Ca și cum ai vrea să demonstrezi că ai, totuși, o conștiință. Că îți pasă.
Poate că suntem un popor atras genetic de lehamite. Sute de ani de trădări și neputințe lasă urme. Dar, azi, putem fi noi cei care alegem să oprim zgomotul și să căutăm candidați în care putem începe să credem.
Oameni care nu s-au porcit în prime-time, care nu s-au înghesuit la doctorate, care fac ceea ce promit, sau măcar încearcă. Trebuie căutați, „urmăriți” – online, la radio și televiziune – pentru că, înainte de a le încredința responsabilități, e responsabilitatea noastră să aflăm cine sunt cu adevărat. Dacă ne pasă.
Să fugim de expresii gen „2024 e un an de turnură” pentru democrația românească. Așa au fost și 1990, 1992, 1996, 2004... Fiecare an e important. Fiecare zi. Fiecare click și „view”: validăm sau nu anumite tipuri de limbaj, comportament și personalitate politică.
Noi, nu ei.
2024 e un an în care trebuie să ne facem temele și să studiem candidații. Indiferent de cât de mulți sau puțini mergem la urne. E un an în care, dacă nu facem asta, „Space Oddity” devine un exercițiu ipocrit, o poezie deșănțată care ne va arunca definitiv în bulele noastre fragile și ne va arde cu repeziciune cele câteva subtile fire care au început să ne aducă din nou împreună, ca popor.
2024 e anul nostru.