Supărat pe marile companii, Liviu Dragnea a venit cu propunerea impozitării cifrei de afaceri în anul 2017. Prim-ministrul Mihai Tudose a dorit, de asemenea, să implementeze această taxă dar s-a răzgândit, declarând: „e ca o coasă acest impozit… cu această taxă îi loveam și pe cei cinstiți, buni plătitori.”
În vara lui 2022 Marcel Ciolacu a resuscitat ideea îngropată de Tudose, vorbind și el despre impozitele prea mici pe care, chipurile, le plătesc firmele mari, însă propunerea a fost dată uitării destul de repede. După jumătate de an de pauză, interval în care a jonglat cu alte creșteri de impozite, domnul Ciolacu dezgroapă a doua oară și pune pe masă taxa de cifra de afaceri.
Este de înțeles. Pe măsură ce Guvernul nu mai poate folosi inflația ca mijloc de impozitare ascunsă (inflația va încetini), autoritățile simt nevoia să crească povara fiscală oficială. Au făcut-o deja, însă vor trebui să o facă din nou, din moment ce refuză să raționalizeze cheltuielile statului. Statul are o foame enormă de bani pe care nu și-o poate stăvili.
Dar hai să vedem câți bani ar strânge statul dacă în loc de impozit pe profit ar aplica tuturor firmelor un impozit pe cifra de afaceri.
Nu am date recente despre cifra de afaceri totală, însă în anul 2021 cifra de afaceri la nivelul întregii economii a fost de aproximativ 2.000 de miliarde de lei. O taxă de 1% ar fi adus 20 de miliarde lei la buget.
Ei bine, în anul 2021 Guvernul a colectat exact această sumă cu titlu de impozit pe profit. Deci la prima vedere nu ar ieși în câștig. Însă intenția domnului Ciolacu nu este să aplice acest impozit tuturor firmelor, ci doar celor mari, probabil tocmai cu scopul ca în final să adune mai mulți bani la buget.
Despre ce firme vorbim?
- despre marii retaileri (supermarketuri: Lidl, Kaufland, Carrefour, MegaImage, Profi, Metro, Auchan, Selgros, Penny; magazine de bricolaj: Dedeman, Leroy Merlin);
- producătorii de alimente (carne, lactate), băuturi (apă, sucuri, bere), cafea, țigări, produse de igienă, detergenți, bunuri de folosință îndelungată (frigidere ș.a.);
- producătorii și furnizorii de energie, carburanți;
- furnizorii de telecomunicații;
- producătorii (și importatorii) de automobile – Dacia, Ford, Porsche România, ș.a. – împreună cu unii producători de componente: producătorii de cauciucuri, Bosch, Delphi, ș.a.
Lista este lungă și pe ea se află, practic, firmele care produc vasta majoritate a bunurilor de consum și a bunurilor intermediare care servesc la fabricarea bunurilor de consum.
Cine va suporta taxa?
Știința economică ne ajută să deslușim. Impactul juridic al unei taxe nu este totuna cu impactul economic al taxei. O taxă pe cifra de afaceri, altfel spus, o taxă pe vânzări, seamănă destul de mult cu binecunoscuta taxă pe valoarea adăugată, pe care o vedem scrisă distinct pe fiecare bon fiscal.
Cu deosebirea că taxa pe cifra de afaceri nu este deductibilă. Astfel, taxa aceasta se adaugă și tot încarcă prețul mărfii în funcție de câte verigi intermediare se află în procesul de producție și comercializare.
De exemplu, în cazul alimentelor, detergenților sau al anvelopelor cumpărate din hypermarket s-ar aplica de cel puțin două ori: o dată „marelui” producător și a doua oară „marelui” magazin.
Până și cineva străin de știința economică, dar totuși cu capul pe umeri înțelege imediat că o taxă pe vânzări ricoșează în bună măsură în buzunarul consumatorilor.
Astfel, taxa pe „marile” companii nu devine altceva decât taxa pe „marile” cumpărături. Ea ar urma să afecteze cu precădere omul simplu, persoanele cu venituri scăzute, care își cheltuiesc toți banii pe produse ieftine, posibil a fi fabricate pe scară largă tocmai de acești coloși ai industriei și comerțului. Așa descoperim analfabetismul economic al celor care, din păcate, pretind că sunt în măsură să guverneze.
Ei nu au citit despre fenomenul economiilor de scară, nu au aflat că producția pe scară largă ține de chintesența capitalismului, că tocmai această producție pe scară largă – deci, cu prețuri mici – reprezintă cheia bunăstării maselor.
Un impozit aplicat firmelor cu cifră de afaceri mare, adică producției pe scară largă, reprezintă un tun dat în buzunarele maselor de cetățeni. Sau poate guvernanții știu toate lucrurile astea dar nu le pasă.
Evident, taxa este „vândută” ca fiind exact opusul: un impozit aplicat unei minorități. Și nu oricărei minorități: nu vorbim aici de cetățeni în carne și oase, cu nume și prenume, ci unei minorități de firme.
Or, firmele acestea sunt entități abstracte, a căror funcționare este prea puțin cunoscută și prea departe de viața cotidiană a publicului. Cu un pic de educație înțelegem de fapt șiretlicul politicienilor. Și chiar dacă nu-l înțelegem, taxa o vom plăti tot noi, fiindcă vorba aia, o entitate abstractă, dacă e abstractă, n-are cum.
Text scris de Bogdan Glăvan - profesor universitar de economie, director al Centrului de Economie Politică și Afaceri “Murray Rothbard” din cadrul Universității Româno-Americane (București).
Articol publicat de Project-e.ro