În 2020 am început să documentăm poveștile unor femei din România, încercând să stăm de vorbă cu cât mai multe, de vârste cât mai diferite, provenind din categoriile sociale cât mai diverse. Parte din aceste mărturii au devenit video documentare, în care actrițele Ioana Flora și Ana Radu au adus în fața publicului poveștile adevărate ale acestor aceste femei, oferindu-le confortul de a rămâne anonime. Puteți urmări seria Fragile pe fragile.live, unde de curând am postat povestea unei mame minore. Alte povești adevărate au fost publicate în cadrul rubricii Conversații Fragile, unde punem sub reflector și ONG-urile care sprijină femeile, pentru că vrem arătăm că, oricare ar fi problemele cu care se confruntă, ele nu sunt singure. Astăzi, am ales să spunem povestea Bohdanei, care a fugit la începutul lunii martie din Ucraina de teama războiului, alături de mama și de sora ei. Am ales să invităm în această rubrică și femei ucrainence, nu doar pentru că publicul din România trebuie să înțeleagă mai bine prin ce trec aceste femei o dată cu izbucnirea războiului, dar și pentru că ele fac deja parte din comunitatea noastră. Mai mult, credem cu tărie că poveștile au putere să vindece și să creeze empatie.
Acum pot spune cu deplină încredere că am avut o viață minunată înainte de război... Desigur, înainte, la fel ca majoritatea oamenilor, credeam că ceva nu este în regulă cu viața mea, dar acum sunt perfect conștientă că aveam cu adevărat tot ce ne trebuia pentru a fi fericiți. Și, ceea ce este cel mai important, aveam oricând posibilitatea să mă văd cu oameni apropiați și dragi mie.
M-am născut în Ucraina și nu am intenționat să plec de acolo, pentru că țara mea mi s-a potrivit întotdeauna. A fost o decizie foarte dificilă să părăsesc Ucraina. Timp de câteva zile, eu, mama și sora mea am întors lucrurile pe toate părțile. Nu voiam deloc să plecăm de acasă. În Ucraina e casa noastră, e viața și e familia noastră... Dar într-o zi, tatăl meu a venit acasă și a spus că a citit multe știri despre lucrurile îngrozitoare care se întâmplă în orașele vecine, că suntem în pericol, că îi este frică pentru noi și că ar trebui să plecăm din țară a doua zi.
Sinceră să fiu, am venit în România pentru a nu fi departe de țara noastră. Atunci nu știam că România ne poate surprinde atât de mult, că vor fi atât de mulți oameni cărora le pasă de soarta noastră.
Am plecat spre România cu mama și sora mea. Am plecat din Ucraina pe 7 martie si pe 8 martie eram deja la Brasov. Am luat cu noi haine de iarnă, prea puține haine pentru sezonul cald (pentru că speram să ne întoarcem acasă cât de curand), articole de igienă personală, niște mâncare și alte lucruri esențiale. Fiecare dintre noi ne-am luat lucruri care erau importante pentru noi pe care nu am vrut sa le lasam acasă. Da, am luat ceva mâncare cu noi, dar am cumpărat și pe drum, mai ales la benzinării. Am trecut granița de la punctul de frontieră Giurgiulești și în acel moment nu ne-a întâmpinat nimeni la graniță. În primele nopți în România, am dormit într-un apartament din Brașov pe care îl rezervasem. Acum, eu și familia mea locuim gratuit într-un apartament mare în București împreună cu prietenii noștri din Ucraina. Mama lucrează la o organizație de refugiați, mai primim și niște bani. Voi lucra și în această organizație după terminarea studiilor mele online. Sunt student la stomatologie.
România este o țară primitoare, am întâlnit foarte mulți oameni buni aici și am decis să rămânem. Apreciez amabilitatea și ospitalitatea oamenilor. E clar că ne compătimesc și chiar vor să ne ajute foarte mult. Din fericire, nu am avut nici o experiență neplăcută aici.
În Ucraina au rămas tatăl meu, bunicii și câinele meu, care face și el parte din familie. Ne sunăm în mod regulat pe video și vorbim mult timp pentru că ne este foarte dor unii de ceilalți. Foarte repede și în mod neașteptat pentru noi, ne-am găsit aici mulți prieteni, ucraineni și români. Cel mai adesea ne plimbăm împreună prin oraș sau călătorim în alte orașe din România în weekend.
În aceste zile îmi dă putere și speranță faptul că îi am pe o parte din cei dragi mie în apropiere, îmi dau speranță oamenii grijulii pe care am avut norocul să-i cunosc în România și faptul că pot să ofer sprijin rudelor mele din Ucraina. În primul rând, ne ajutăm emoțional, vorbim și asta ne ajută, putem să le trimitem și bani. O ajut și eu pe mama cu munca în organizația care se ocupă de refugiați. Livrez altor ucrainieni mâncare pe care românii ne-o oferă gratuit, îi ajut și să găsească lucrurile de care au nevoie pentru a locui aici și îi ajut în găsirea unei locuințe. Mulți români ne ajută donând echipamente, lucruri pentru copii și, de asemenea, alimente.
Dacă aș putea să-mi trimit un mesaj mie, celei dinaintea izbucnirii războiului m-aș sfătui să apreciez fiecare moment din viață și să folosesc fiecare șansă pe care o dă viața, să nu amân nimic pentru mai târziu.