Nu este ușor de scris un asemenea articol, împotriva unei lungi și puternice tradiții a clișeelor, conveniențelor și complacerii în formule superficiale despre prietenia politică franco-română.
Îmi voi asuma riscul de a înfrunta stereotipurile care circulă la noi pe această temă, cu speranța că acest semnal ar putea declanșa o dezbatere sinceră și constructivă despre o relație bilaterală atât de importantă, cel puțin pentru România, dacă nu și pentru Franța.
Franța și România nu au o relație politică solidă, de încredere
Dincolo de ceea ce ne place să credem și să afirmăm la diverse festivități culturale, Franța și România nu au o relație politică solidă, de încredere și adevărat parteneriat, și se pare că nici nu vor avea prea curând.
Iar această situație nu depinde neapărat de actualii președinți, Macron și Iohannis. Așa cum nu a depins de președinții Chirac, Sarkozy și Băsescu.
Cauzele sunt mai profunde și greu de rezolvat în actualul sistem al relațiilor internaționale. Acestea par să țină, pe de o parte, de modul în care se percep politic reciproc cele două țări, de așteptările politico-economice pe care le au una de la cealaltă, dar mai ales de modul în care se raportează fiecare la marile puteri globale, precum SUA și Rusia, respectiv la modul în care privesc Parisul și Bucureștiul securitatea europeană și globală.
Replici precum „România a pierdut o bună ocazie să tacă” (Chirac, 2002, cu ocazia susținerii de către România a intervenției militare a SUA în Irak), „premierul Raffarin a venit la București să-și ia tainul” (candidatul Băsescu, 2004), contrele Sarkozy-Băsescu prilejuite de respingerea de către Franța (alături de Olanda, Germania și Finlanda) a acceptării României în Spațiul Schengen, în 2011 și apoi în 2015, criticile președintelui Băsescu, după anexarea Crimeii în 2014, la adresa contractului Franța-Rusia privind navele Mistral, contract la care Franța a renunțat până la urmă în 2015, reacția dură a președintelui Hollande împotriva grupului de state din Europa Centrală care au votat la Consiliul JAI împotriva acceptării cotelor de imigranți privite ca semn al solidarității europene (România, Ungaria, Cehia și Slovacia) în septembrie 2015 și altele ne arată existența unor frecvente „diferențe de viziune și de interese” politice și strategice între cele două capitale.
Și nu e vorba doar de o persoană sau de alta, de o doctrină sau de alta, căci de-a lungul ultimilor 20 de ani s-au perindat la putere trei președinți români și patru președinți francezi, fie de dreapta, de stânga sau de centru.
În nicio combinație relația nu a mers pe deplin bine.
Desigur, niciuna din părți nu ar recunoaște oficial așa ceva.
Dacă am întreba acum birourile de presă ale Președințiilor de la Paris și București, ar răspunde prompt că „Franța și România au un parteneriat strategic, că sunt legate strâns de o tradiție istorică strălucită a prieteniei și colaborării, că împărtășesc aceleași valori și aceleași viziuni, că sunt aliate în cadrul NATO și partenere în cadrul Uniunii Europene”. Putem scrie, așadar, tot noi răspunsul oficial, înainte să punem întrebarea.
Cum nu ne interesează aici „placa” pe care o pun liderii politici și diplomații pentru ca marele public din cele două țări (care au avut atât de multe în comun, în trecut) să adoarmă liniștit, vom spune abrupt că Franța se simte deranjată de pro-americanismul României, iar România nu se simte deloc confortabilă cu lipsa de interes a Franței pentru Europa Centrală și de Est și, mai ales, cu dorința de rapprochement față de Rusia. Punct.
Iată că am început cu concluzia, deși mai avem multe de spus și de explicat.
Franța este o mare putere europeană, România o țară medie din Europa Centrală, a șasea ca mărime din cele 27 ale Uniunii Europene.
Franța este fondatoare a Comunităților Europene, acum 70 de ani, România a fost acceptată cu greu și cu multe ezitări, clauze de monitorizare și neîncredere, în 2007.
Franța a predat României multe lecții civilizaționale, democratice, culturale, economice, științifice, tehnologice. Franța a ajutat în multe momente România. România a cerut ajutorul Franței, în trecutul său.
Din toate aceste motive și multe altele, Franța consideră că are dreptul să indice, cu superioritate, României cum să se comporte, inclusiv în relațiile politice și de securitate internaționale.
La fel de adevărat este că Franța se așteaptă ca România să urmeze Parisul în strategia și principalele linii de politică externă și să cumpere mai mult, la nivel guvernamental, din producția companiilor franceze.
S-ar putea chiar să existe acolo, cuibărită în subconștient, convingerea liderilor politici francezi că România este datoare Franței și că Bucureștiul nu face destul pentru a răsplăti sprijinul acordat în trecut.
Percepții foarte diferite asupra relației cu Rusia
Pe de altă parte, ar fi o formă de inerție intelectuală să nu observăm că lumea s-a schimbat, că Franța și România, ca aliați și parteneri cu drepturi egale în NATO și UE, au pur și simplu viziuni diferite asupra rolului SUA în garantarea securității europene și, mai ales, au percepții foarte diferite asupra relației cu Rusia.
Cu excepția aventurii expansioniste a lui Napoleon (care, între noi fie vorba, a ajutat Țările Române, pentru că a venit tocmai când Imperiul Rus se pregătea să le anexeze ca gubernii, mulțumindu-se până la urmă doar cu Basarabia, din cauza invaziei iminente a Grande Armée), Franța și Rusia au avut în general relații istorice bune.
Românii, în schimb, sunt rusofobi pe bună dreptate (adică au toate motivele istorice, da) de cel puțin 200 de ani, după anexarea Basarabiei din 1812. În 1878, imediat după Războiul Ruso-Româno-Turc, excluderea României din Tratatul de la San Stefano (când nu am fost invitați de Rusia, ca putere beligerantă învingătoare) ne-a pus chiar pe picior de război cu fostul aliat, care a mai luat ulterior României trei județe din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail, aflate astăzi în componența Ucrainei.
Momentele de umilință suferite de români, violența, abuzurile și grobianismul rușilor/sovieticilor au continuat de-a lungul secolului XX, când rusofobia românilor (ca și a polonezilor sau balticilor) s-a accentuat.
Despre Pactul Hitler-Stalin din 1939 și Ultimatumul Sovietic din 1940 nici nu mai are rost să vorbim aici.
Chiar și în timpul Războiului Rece, vizita președintelui Charles de Gaulle la Moscova, în 1966, a arătat tentația Franței de a miza strategic pe relația cu URSS, atunci când încerca echilibrări de putere și influență în politica occidentală, în relația cu anglo-americanii. Mișcarea lui de Gaulle a fost prost văzută de popoarele din Europa de Est, care așteptau un alt tip de atitudine din partea Vestului față de sovietici.
În același Război Rece, deși tovarăși ideologici la suprafață, românii nu îi puteau suporta pe ruși.
Percepția profund negativă a românilor față de Uniunea Sovietică a fost o constantă până în 1989. Iar asta o știm de la comediantul Tănase încoace și de la celebrul lui cuplet din 1945, interpretat pe scenă, la București, cu puțină vreme înainte de a muri subit:
„Rău era cu „der, die, das”
Da-i mai rău cu „davai ceas”
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moşie
Haraşo, tovărăşie!”
Nici domnul Macron, nici foștii sau viitorii președinți francezi, și probabil nici francezii de rând, nu vor înțelege acest sentiment niciodată. În primii ani după război, românii așteptau „să vină americanii”, la propriu. Nimeni nu zicea lasă, că vin francezii...
Prima mea întâlnire, copil fiind, cu rusofobia românilor a fost în 1980, la Olimpiada de la Moscova, când, după presupusa depunctare a Nadiei Comăneci de către arbitrii ruși (nu înțelegeam mare lucru din rigorile gimnasticii), am putut auzi în casa bunicilor, unde erau strânși mai mulți vecini de stradă, primele „aprecieri” fruste, în limbaj neaoș, ale compatrioților cu privire la frații sovietici mai mari.
Chiar și în vocea pasională a comentatorului Cristian Țopescu am simțit o puternică frustrare. Eu credeam până atunci, cu naivitate (așa învățasem la școală), că suntem de aceeași parte a baricadei cu rușii. Nu, nu suntem, mi s-a retezat scurt.
Dar asta a fost demult. Este mai interesant să vedem ce se întâmplă astăzi.
În Franța a început lupta pentru obținerea viitorului mandat prezidențial.
„Șapte nuanțe de gri pentru Palatul Élysée” ar fi titlul potrivit al competiției electorale, explicând de ce nu există nici alb pur, nici negru total în oferta pusă pe buletinul de vot și de ce, cel puțin din perspectiva României, aspiranții la fotoliul prezidențial francez propun o paletă largă de tonuri de gri, de la cele mai deschise și mai luminoase (așa cam ca cerul de acum de la Cluj, dar totuși gri) la cele mai întunecate și mai sumbre, unele atât de mult închise ca nuanță că abia mai putem zări o geană de lumină din tradiția raționalismului, iluminismului, generozității și liberalismului francez, din care s-au inspirat primele noastre generații de elite, cu multă vreme în urmă.
Macron, Pécresse, Zemmour, Le Pen, Mélenchon, Jadot și Hidalgo par în acest moment numele care vor ocupa primele șapte poziții în primul tur, nu neapărat în această ordine.
Fiecare cu nuanța lui de gri. Fiecare spune ceva, fiecare are un mesaj de transmis poporului francez, pe care un număr semnificativ de alegători, peste un milion chiar și pentru cel mai slab cotat dintre acești candidați, îl va vota.
Nu vorbim aici de pseudo-candidați, de nume pe hârtie, de butaforii, ci de politicieni care – chiar dacă nouă ni se par, unii dintre ei, exagerați sau chiar aberanți – reprezintă, totuși, un partid politic sau o opțiune semnificativă a foarte respectatei națiuni franceze.
La ce să se aștepte bun România din partea câștigătorului? Să le luăm pe rând.
Să presupunem că va câștiga din nou Emmanuel Macron. „Aproape alb”, dar – la o privire mai atentă – totuși gri. Nu știu cum ar denumi Pantone, de exemplu, gri-ul Macron, dar ar putea fi culoarea anului, dacă tot s-au gândit recent la un albastru cenușiu.
Pe vremuri, nuanța sugerată în prezent de programul lui Macron s-ar fi numit „alb murdar”, dar acum nu sună bine, mai ales în context.
Ce reținem de la primul mandat al domnului Macron în relația cu România?
- O vizită scurtă și cam nervoasă la București, la începutul mandatului, în august 2017, în care ne-a transmis să ne luăm gândul de la Schengen și să cumpărăm (Guvernul României) elicopterele fabricate la Ghimbav, că doar de aceea au investit francezii în fabrica din România
- Un vot final pentru conducerea Agenției Internaționale a Energiei Atomice (AIEA) de la Viena, în 2019, în care erau doi contracandidați, iar Franța l-a susținut pe diplomatul argentinian Grossi (?) în defavoarea diplomatului român Cornel Feruță (dacă tot suntem în UE și parteneri strategici), deși candidatul român era directorul interimar al AIEA (doar pentru a nu fi preluată conducerea agenției de o țară proamericană)
- Mai multe tentative de apropiere de Putin, inclusiv propunerea unui summit UE-Putin respinsă de Consiliul European vara trecută
- Ideea riscantă - ca să nu spunem altfel - că „NATO este depășit istoric, pentru că Uniunea Sovietică a dispărut”
- Numeroase intervenții în care și-a manifestat neîncrederea în SUA și chiar ideea unei „Armate Europene care să ne apere inclusiv de SUA” (pe care nu numai România, ci nimeni din Europa Centrală și de Est nu o dorește, pentru că nu ar avea nici nevoie, nici încredere într-o astfel de armată)
- Şi, în fine, un parteneriat strategic destul de gol de substanță, care nu are nimic în el nici de parteneri adevărați, și cu atât mai puțin de strategii comune.
- Plus un tratat bilateral cu Italia, în care anunță „crearea noului pol de putere în cadrul UE”, cu multiple referiri la dimensiunea de suveranitate europeană și apărare comună europeană și fără referiri la spațiul central și est-european.
Dacă vi se pare că nu arată extraordinar de bine relația politică franco-română, ci doar bine și atât, mă grăbesc să adaug că Emmanuel Macron (și, poate, Valérie Pécresse, despre a cărei viziune de politică externă și securitate nu avem deocamdată suficiente elemente clare) reprezintă oricum cea mai bună soluție pentru România dintre candidații cu șanse.
Candidaţii care doresc ieșirea Franței din UE
Zemmour și Le Pen, candidații extremiști de dreapta, sunt virulenți antiUE și exaltați proRusia. Noua stea în ascensiune a politicii franceze, Eric Zemmour, este un fascist bizar. Surprinde discursul său extremist de dreapta, dar nu pentru că este evreu, ci pentru că speranțele lui se leagă de colaborarea și prietenia cu Rusia, nu de unitatea Occidentului și de relația cu SUA.
Marine Le Pen este, de asemenea, apropiată de multă vreme și chiar finanțată dubios în trecut din Rusia, motiv pentru care a existat și un proces penal în urma alegerilor de acum cinci ani.
Ambii doresc ieșirea Franței din UE. Nuanțele lor sunt foarte aproape de negru (în percepția noastră) și ne mirăm cum de pot exista asemenea opțiuni, deși vreo 30-35 de procente adună cei doi din partea francezilor sătui de musulmanii care abundă pe teritoriul Republicii și care, consideră ei, au schimbat în rău fața orașelor țării.
Interesant este că o ușoară adiere de anti-islamism se simte chiar și în politica centristului Macron, ceea ce este semnul cel mai clar că problema este reală și a început să deranjeze o parte importantă a societății franceze, altminteri destul de tolerantă.
Comunistul Mélenchon este... pur și simplu comunist și cu asta am spus totul, tot ce fac și ating comuniștii se termină rău, nu mai vrem să avem de-a face vreodată în Europa cu acest curent de gândire politică. Gri închis, plumburiu.
Deși, deloc suprinzător pentru naivitatea neomarxistă a generației tinere de astăzi, acest Mélenchon cu Franța lui nesupusă (numele partidului) părea acum câțiva ani să fie idolul revoltaților anticapitaliști și antiglobaliști de stânga ai generației Z. Nu va prinde însă finala.
Doamna Anne Hidalgo, primărița socialistă a Parisului, este doar pe la 4-5 procente, jalnic adică pentru Partidul Socialist, iar ecologistul Jadot a sperat să fie candidatul comun al stângii, dar a rămas până la urmă fiecare pe cont propriu, fără șanse reale.
Nu au rost mai multe cuvinte despre acești candidați, care nu se vor califica în turul al doilea.
Dar Valérie Pécresse? Cât de deschisă este oare nuanța de gri a candidatei de centru-dreapta, a republicanilor? Se autodefinește „două treimi Merkel, o treime Thatcher”. Deci dorește să pună un accent conservator mai mare, păstrând însă baza de simpatie proeuropeană de care s-a bucurat 16 ani Angela Merkel.
La prima vedere, am spune că este o opțiune care ar putea fi cel puțin la fel de bună pentru relația cu România ca Emmanuel Macron. Nu putem spera la o mare apropiere, dar nici conflicte nu vom avea.
A declarat însă că se va opune proiectului unei Uniuni Europene federalizate și formării unui suprastat european, așa cum a anunțat noua coaliție de centru-stânga de la Berlin. În condițiile în care oricum o asemenea idee nu are nicio șansă să fie adoptată de cele 27 de state membre, România nu se vede afectată de această poziție antifederalizare.
Republicanii francezi pledează pentru o Uniune Europeană a suveranităților naționale, iar în dezbaterile din campania internă a apărut ideea ca statele naționale să aibă ultimul cuvânt în privința politicii UE a migrației.
Va promova în acest sens o reformă constituțională care va fi supusă unui referendum. Așadar, același joc populist pe cartea antimigraționistă, îl știm deja.
Dar Valérie Pécresse este în favoarea continuării apartenenței Franței la UE și a consolidării valorilor democratice și securității euro-atlantice. Am rămâne așadar în zona democrațiilor liberale, a politicii proeuropene, făcând doar diferențe de nuanță față de actualul președinte.
Din anumite puncte de vedere, ar putea fi chiar mai bine pentru relația cu Bucureștiul, dacă va renunța la ideea decuplării de SUA și la proiectele fanteziste cu Armata Europeană. La fel ca ceilalți candidați, nu a exprimat însă niciun interes față de Europa Centrală și de Est, ceea ce nu ne mai suprinde. Regiunea noastră nu mai este demult în atenția Franței.
Acesta este spectrul opțiunilor pentru prezidențialele franceze din primăvara viitoare. Mult accent pe suveranitate, pe mândria și grandoarea regăsită a Franței, pe limitarea sau stoparea migrației, pe creșterea veniturilor, pe ideea de securitate internă.
Relația politică Franța-România este și va rămâne fără substanță
Multă dimensiune culturală, academică, intelectuală, dar asta este altceva, nu este datorită politicienilor și strategiilor celor două state, ci datorită celor două societăți, care au multe în comun.
Avem la Paris un ambasador excepțional, aproape francez, dăruitul Luca Niculescu, care a făcut în ultimii șase ani tot ce a fost posibil (și mai mult decât atât!) pentru a apropia politic cele două țări. Mai mult nu se poate, în condițiile date.
Ce vrea Franța de la România nu prea suntem noi dispuși să acceptăm (e cam scump și nu vedem de ce am face-o), iar ce vrea România de la Franța nu este dispus Parisul să susțină.
Firește, nu reducem discuția doar la Schengen, la urma urmei viața noastră ca cetățeni europeni este la fel, cu sau fără Schengen. Altele sunt mizele care contează. Țin de geopolitica, interesele și securitatea celor două țări, extrem de diferite, și sunt greu de modificat.
Poate că am exagerat puțin în titlu, recunosc. Scuze dacă vă considerați păcăliți de titlul articolului, relația nu este rece în sensul de ostilitate.
Termenul mai potrivit este „goală de conținut politic și strategic”, cu interese care privesc în direcții diferite (iar atunci când privesc în aceeași direcție, de exemplu, spre SUA sau spre Rusia, o fac în sensuri opuse), dincolo de umbrela mare a UE și NATO, sub care se petrec însă tot mai multe lucruri și există o dinamică plină de opțiuni, interese și subgrupuri tot mai vivace.
Nu ne regăsim decât rareori cu sora mai mare Franța în aceleași subgrupuri și proiecte strategice din Europa, iar asta nu se va schimba curând.
Mă tem chiar că diferențele de viziune s-ar putea amplifica în anii următori. Nu văd în acest moment motive realiste pentru care noul mandat prezidențial de la Paris ar putea aduce convergența deplină a celor două perspective naționale asupra arhitecturii de securitate a Europei, în special în regiunea în care se află România.