Copiii sunt cei care au suferit cel mai mult în pandemie. De la școli închise până la accesul limitat la tehnologie, toate deciziile pe care țara le-a luat ”pentru binele lor” a cântărit diferit pentru cei mai mici dintre noi, fără ca vocea lor să fie ascultată în vreun fel.
Dar normalitatea nu trebuie să fie așa.
De exemplu, în Danemarca există Consiliul Național pentru Copii, încă din 1997, care militează pentru protejarea drepturilor copiilor și tinerilor din Danemarca. Ei furnizează informații privind condițiile în care trăiesc copiii în societatea daneză și oferă consiliere și consultanță autorităților cu privire la aspecte legate de condițiile copiilor.
În Finlanda, Ministerul educației și culturii operează un site numit Ideas by Young People, care oferă un spațiu comun de dialog pentru tinerii din instituțiile educaționale, pentru organizații și factorii de decizie, încurajând tinerii să-și exprime opiniile și ideile cu scopul de a exercita o influență asupra vieții publice și sociale în interesul copiilor și tinerilor.
De fapt, o Recomandare din 2004 a Consiliului Europei către statele membre spune că tinerii și copiii „pot contribui cu propriile viziuni, spre exemplu, cu referire la designul școlilor, terenurilor de joacă, parcurilor, structurilor culturale și de recreere, bibliotecilor, serviciilor de sănătate și sistemului de transport local în vederea asigurării unor servicii mult mai adecvate”.
În România, în schimb, mai mult de jumătate (54%) dintre copiii declară că nu au fost consultați nici măcar o dată cu privire la deciziile luate în timpul pandemiei cu privire la educaţie, cum ar fi cele referitoare la şcoala online, vacanțe și contextul educaţional.
1 din 2 copii nu este implicat în luarea unei decizii și doar 2% dintre copii au fost consultaţi în ultimul an de către autorităţile publice locale, potrivit sondajului „Realitatea din România cu privire la implicarea copiilor în luarea deciziilor”, realizat de World Vision în luna noiembrie.
Studiul are două componente: una care privește situația actuală a dreptului la participare a copiilor, realizată în colaborare de un avocat, doamna Diana David, și de un psiholog profesionist, respectiv doamna Éva László.
Datele din teren au fost colectate prin intermediul unui sondaj realizat în noiembrie 2021, pe un eșantion de 412 copii și tineri.
”Dacă vă întrebați ce poate să ia acest sistem de la niște copii sărmani, răspunsul e simplu: le ia șansa la viitor. Iar asta, pentru că tristul adevăr este că în țara noastră mediul în care te naști îți determină în foarte mare măsură viitorul. Noi, World Vision, ne luptăm cu asta de mai bine de 30 de ani”, spune Mihaela-Loredana Nabăr, CEO World Vision, într-un interviu acordat Spotmedia.ro
Ce v-a determinat să demarați sondajul privind implicarea copiilor în luarea deciziilor?
World Vision este o organizație preocupată de interesul superior al copilului, fiind despre și pentru copii, de 30 de ani în Romania și de 70 de ani în cele mai vulnerabile zone de pe glob.
Participarea copilului este unul din drepturile care fac ca interesul superior al copilului să fie respectat, ceea ce ne determină să ne uităm în fiecare zi la modul în care sunt implicați copiii, nu doar declarativ, ci cu impact real în deciziile care le influențează viața.
Din momentul în care au fost impuse primele restricții sanitare determinate de pandemie, copiii au fost cei care au plătit prețul – mai ales cei care mergeau la școlile din mediul rural și care au avut cel mai mult de pierdut. Aceste pierderi de învățare se vor reflecta peste nu mulți ani în creșterea ratei șomajului și emigrație.
În lumina experienței noastre de peste treizeci de ani de lucru în comunitățile cele mai grav afectate de sărăcie și discriminare din România, am considerat că este momentul să vedem cât de mult contează cu adevărat copiii în procesul decizional, realizând ceea ce este unul dintre primele studii derulate în țara noastră despre participarea copiilor la deciziile care îi privesc direct.
N-aș putea spune că rezultatele ne-au surprins; pe de altă parte, datele ne oferă o imagine mai clară și argumente puternice pentru a schimba lucrurile în ceea ce privește modul în care copiii sunt implicați în luarea deciziilor la nivel central sau local.
De asemenea, am beneficiat de experiența extrem de valoroasă pe care am câștigat-o lucrând cu Consiliul Consultativ al Copiilor, organism care reprezintă vocea tuturor copiilor din cele 25 de județe în care am derulat sau derulăm proiecte în beneficiul comunităților defavorizate.
Cum arată și denumirea, acest Consiliu este un organism consultativ al cărui rol este de a formula și de a expune în fața autorităților punctul de vedere al copiilor, ca grup direct vizat de decizii ale autorităților.
O altă inițiativă a Fundației World Vision România care ne-a oferit o perspectivă prețioasă este Young Leaders Speak Out for European Values, un proiect finanțat de Parlamentul European în cadrul căruia tineri din programele organizației noastre participă la programe de mentorat, învățând cum funcționează procesele de decizie, ce înseamnă advocacy și cum pot acționa pentru a sprijini cauzele în care cred.
Pe 20 noiembrie este ziua internațională a drepturilor copiilor. Care considerați că este cel mai mare drept care le este încălcat copiilor în România?
E o listă lungă... În mediul rural, problemele cele mai mari sunt cunoscute de multă vreme: precaritatea accesului la servicii de sănătate (practic inexistente în ceea ce privește asistența stomatologică sau oftalmologică) și de educație. Efectele cele mai grave, din punctul nostru de vedere, le are lipsa accesului la educație și a unor servicii educaționale de calitate.
Învățământul rural, la toate nivelurile, de la grădiniță la liceu, a fost și continuă să fie ignorat de toate administrațiile care s-au succedat la putere.
Nu este nicio exagerare să vorbim de un sistem de educație segregat și inechitabil, cu școli rurale sărace și care continuă să fie private de resursele materiale și umane de care au disperată nevoie, și pe de altă parte școlile din orașe, care au, în general, o situație mult mai bună.
Chiar și la orașe există o falie imensă între liceele „de rând” și cele „de elită”, care absorb resurse de toate felurile. Inclusiv elevii excepționali tot așa sunt considerați – ca resurse care asigură prestigiul acestor școli.
Să nu uităm, însă, că menirea școlii este de a asigura educație de calitate pentru toți, astfel încât orice copil, din orice cătun, să aibă șansa de a-și împlini visurile.
Din păcate, în acest moment, sistemul nostru de educație îi deservește așa cum trebuie doar pe cei care au deja toate premisele de a reuși în viață și ia de la cei care nu au (aproape) nimic. Dacă vă întrebați ce poate să ia acest sistem de la niște copii sărmani, răspunsul e simplu: le ia șansa la viitor.
Iar asta, pentru că tristul adevăr este că în țara noastră, mediul în care te naști îți determină în foarte mare măsură viitorul. Noi, World Vision, ne luptăm cu asta de mai bine de 30 de ani.
Ați amintit în cadrul studiului de orele de „educație civică”. Se mai fac astfel de ore în școli? Cum ar trebui să fie ele pentru a-i determina pe copii să se implice?
În programa școlară există o disciplină independentă, Educația civică sau Educație Socială, despre care însă nu vă putem oferi date privind participarea școlară; acestea sunt centralizate de ministerul de resort.
În ceea ce privește a doua parte a întrebării, iată ce spune studiul World Vision: „Educația civică este considerată, pe plan european, o prioritate a reformelor educaționale. Aceasta este văzută ca instrument al coeziunii sociale, bazată pe drepturile și responsabilitățile oamenilor. De asemenea, reprezintă o dimensiune majoră a politicilor educaționale în toate țările europene.
Astfel, se poate spune că educația civică are scopul de a dirija sistemul de învățământ către un set de valori comune, cum ar fi: diversitatea, pluralismul, drepturile omului, justiția socială, bunăstarea, solidaritatea.”
În general, o parte din proiectele World Vision România se referă la dezvoltarea de activități și conținuturi educaționale alternative la curriculumul oficial. Am vorbit mai sus de exemplul proiectului Young Leaders Speak Out for European Values, o formă de educație complementară care are ca scop explicit să îi învețe pe tineri ce drepturi au și cum și le pot apăra în spațiul public.
Altfel, una dintre cele 13 propuneri pe care le lansăm în studiul nostru privește „integrarea participării copilului în curriculumul școlar ca parte a disciplinei dirigenţie/cultură civică”.
Cum poate participa, concret, copilul la viața publică?
În practica internațională, formele de participare sunt, de regulă, consultative. Se constituie diverse structuri consultative ale copiilor, care poartă un dialog instituțional, eventual mediat de experți, cu autoritățile de decizie. Există, astfel, varii consilii, parlamente și forumuri ale copiilor și tinerilor.
O Recomandare din 2004 a Consiliului Europei către statele membre amintește, de pildă, că tinerii și copiii „pot contribui cu propriile viziuni, spre exemplu, cu referire la designul școlilor, terenurilor de joacă, parcurilor, structurilor culturale și de recreere, bibliotecilor, serviciilor de sănătate și sistemului de transport local în vederea asigurării unor servicii mult mai adecvate”.
Trăim, totuși, într-o societate în care copilului i s-a spus mereu „eu știu mai bine, eu sunt adult”, iar studiul o demonstrează: doar 2% dintre cei chestionați au răspuns că au fost consultați în ultimele 12 luni de către autoritățile publice locale. Sub ce formă ar trebui să fie făcută consultarea copiilor de către autorități?
În Europa există numeroase exemple de bună practică. De exemplu, în Danemarca există Consiliul Național pentru Copii, o instituție națională înființată în 1997 care ține din punct de vedere administrativ de Ministerul Familiei și Protecția Consumatorilor. Unul dintre obiectivele principale ale acestui Consiliu este protejarea drepturilor copiilor și tinerilor din Danemarca. Ei furnizează informații privind condițiile în care trăiesc copiii în societatea daneză și oferă consiliere și consultanță autorităților cu privire la aspecte legate de condițiile copiilor.
Consiliul Național pentru Copii include paneluri reprezentative de copii și tineri. Primul este un panel de 2.500 de copii în vârstă de aproximativ 13 ani, care sunt consultați timp de 3 ani. Consiliul mai cuprinde un mini-panel reprezentativ de 1.000 de copii cu vârste cuprinse între 4 și 7 ani, precum și grupuri care reprezintă 5-15% dintre copiii și tinerii din medii vulnerabile sau dezavantajate (copii cu dizabilități, cu probleme de sănătate mentală, copii cu părinți încarcerați etc.).
În România, autoritățile ar trebui să îi invite pe reprezentanții copiilor, constituiți deja în diverse forme asociative de reprezentare, la consultări și să le ceară parerea, ori de câte ori se pun în discuție procese de luare a deciziilor care le impactează bunăstarea și viața.
Ați făcut și o serie de recomandări de politici publice, încă de la lansarea studiului. Ce ecou au avut ele și ce speranțe aveți?
Deocamdată, avem reacții pozitive față de cele 13 recomandări pe care le-am publicat. Mai este însă cale lungă până ca acestea sau măcar o parte din ele, să fie și implementate.
În țara în care dreptul copiilor la educație este respectat adesea doar pe hârtie, recunosc că am învățat să avem răbdare, să fim perseverenți, coerenți, de multe ori, fără a avea asteptări prea mari.
Sperăm ca lucrurile să avanseze și în această direcție; vom vedea ce se întâmplă odată cu implementarea PNRR și cu modul în care vor fi respectate angajamentele aferente Garanției pentru Copii.
Va fi un semnal că lucrurile merg în direcția cea bună sau nu.
Credeți că online-ul ar putea fi puntea de legătură a autorităților cu copiii, în vreun fel?
Cu siguranță. În Finlanda, Ministerul educației și culturii operează un site numit Ideas by Young People, care oferă un spațiu comun de dialog pentru tinerii din instituțiile educaționale, pentru organizații și factorii de decizie, încurajând tinerii să-și exprime opiniile și ideile cu scopul de a exercita o influență asupra vieții publice și sociale în interesul copiilor și tinerilor.
Repet, există exemple de succes care pot fi preluate, inclusiv în online. Lipsește doar voința de a o face.
Care este modelul de urmat, în acest sens, la nivel de țară?
Nu există un model „perfect”. Chiar și țările nordice, care fixează standardele în materie de performanță în educație, cunosc diferențe importante.
Norvegia, de exemplu, are un sistem extrem de performant de protecție a copilului, dar rezultatele la testările PISA sunt net inferioare vecinilor finlandezi.
Dacă ar fi să menționez un model, aș lua lucrurile cele mai bune pe care le fac Danemarca, Norvegia, Suedia și Finlanda, plus sistemul de învățământ tehnologic și dual din Germania și nu aș uita, niciodată, să le contextualizez.
Sunt multe aspecte de luat în considerare la fiecare țară în parte, care nu țin de educație, dar care influențează foarte mult performanța educației.
Ce aș urma, însă, și aș lua ca model de la aceste țări este modul în care știu să pună pe prim plan educația și o consideră o prioritate, cu toată determinarea, investiția și coerența procesului.