Există aniversări bine punctate în agenda noastră, mai ales dacă sunt declarate ca zile nelucrătoare. Dar există și aniversări pe care le trecem ușor cu vederea, nu pentru că n-ar avea ele o semnificație frumoasă, ci pentru că noi nu le acordăm atenția pe care o merită.
În luna aceasta, cel mai vechi text scris în limba română și păstrat până la noi marchează o jumătate de mileniu (1521-2021). Este binecunoscută scrisoarea negustorului (probabil angrosist) Neacșu din Câmpulung, adresată „Înțeleptului și nobilului și cinstitului și de Dumnezeu dăruitului jupan Johannes Benkner din Brașov” (probabil tot angrosist).
Citești și te întrebi: unde a dispărut, Doamne, politețea de odinioară, cu care se adresa un simplu negustor altuia, tot negustor, și el?
Stilul protocolar prin care i se adresază unul celuilalt denotă existența unei societăți rafinate și pretențioase în acel secol, al șaisprezecelea. Iar faptul că foloseau limba română sugerează că acesta era graiul lor firesc, sau cel puțin agreat de amândoi.
Faptul că scriau le conferea pentru acea vreme statutul de intelectuali, iar intelectualul nu ajungea să mai scrie și în alte limbi, dacă nu cunoștea mai întâi limba slavă, cea care răspândise literele chirilice, născocite de doi bulgari, dar folosite și de alții – inclusiv de români, până la mijlocul secolului XIX.
Iar dacă angrosiștii făceau negustorie transfrontalieră – căci așa pare – atunci era aproape obligatoriu să fi cunoscut și latina, limbă de circulație internațională de la Carpați spre vest. Ca om de afaceri, Neacșu s-ar fi adresat brașoveanului în latină sau în slavă. Dar el îi scria ca de la prieten la prieten, ca între doi vorbitori de limba română.
Chiar dacă documentul este cel mai vechi text pe care îl deținem redactat românește, nu înseamnă că n-ar mai fi fost altele, înaintea lui, scrise tot în limba noastră, dar pierdute. Din cronicile polone, rezultă că jurământul rostit de Ștefan cel Mare la Colomeea (1485) a fost scris în „valacchio”, adică română, și tradus în latină. Dar, din păcate, nu s-a păstrat decât varianta tradusă.
Cam tot pe atunci, sultanul Baiazid elibera bilete de liberă trecere prin Valahia și Moldova (spre Polonia), scrise în limba română, ca să fie pe înțelesul autorităților locale. Și tot în acea vreme, cronicile vorbesc despre un preot din Sibiu, care încasa o taxă de un florin pentru redactarea în limba română a unei scrisori către prietenii de peste munți.
Din păcate, niciunul din originalele unor asemenea prețioase documente, de maxim interes pentru istoria noastră, nu mai există. Toate sunt pierdute, poate pentru totdeauna.
S-a păstrat numai scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, cea redactată în 1521, document scris în limba română (cu litere chirilice) și nedispărut. Se află în Arivele Naționale ale județului Brașov, chiar acolo unde a fost descoperit în anul 1894.
Înscrisul original este redactat pe hârtie, are pecetea din ceară roșie aplicată pe verso și conține informații pe care angrosistul Neacșu din Câmpulung i le transmite prietenului brașovean, despre mișcările de trupe ale Otomanilor în nordul Balcanilor și trecerea lui Mohammed-Beg prin Țara Românească, probabil cu intenția de jaf.
Tocmai această intenție îl îngrijorează pe Neacșu, care îi transmite brașoveanului toate informațiile ce le deține cu privire la evenimentele în curs, pentru ca acesta să-și ia măsuri de siguranță, ascunzându-și marfa în locații cât mai sigure, pentru cazul când otomanii ar trece munții, spre Brașov.
Foarte sumar, iată cam ce informații de taină avea Neacșu să le comunice brașoveanului:
- Că Sultanul Soleiman a ieșit din Sofia (cu trupele sale, desigur) și s-a dus „în sus, pre Dunăre”.
- Că informația o are de la „un om venit de la Nicopole”, care „au văzut cu ochii lui cum au trecut ceale corăbii ce știi și domniia-ta pre Dunăre în sus”.
- Că, din toate orașele pe unde trec, otomanii iau câte 50 de oameni „să fie în ajutor în corăbii”.
- Că niște meșteri din Istanbul au aflat „cum vor treace aceale corabii la locul cela strimtul ce știi și domniia ta”.
- Cum că „am auzit de boiari ce sânt megiiaș și de genere-miu Negre (poate Negrea, n.red.), cumu i-au dat împăratul slobozie lui Mahamet-Beg, pre io-i (unde-i, n. red) va fi voia pren Țeara Rumânească , iară el să treacă”.
- Că „are frică mare și Băsărab (probabil Neagoe Basarab, n. red.) de acel lotru de Mahamet-Beg, mai vârtos de domniele voastre”.
- Și, în final, că „spui domnietale ca mai-marele miu de ce am înțeles și eu. Eu spui domnietale, iară domniia ta ești înțelept și aceaste cuvinte să ții domniiata la tine, să nu știe oamini mulți și domniele vostre să vă păziți cum știți mai bine”.
N-am vrut să obosesc atenția cititorului reproducând întreaga scrisoare (care de altfel se găsește în portalul Wikipedia), dar mi se pare că merită atenție prudența cu care câmpulungeanul evită să precizeze locații strategice (locul cela strimtul ce știi și domniia ta), dar și discreția recomandată (să nu știe oamini mulți).
Poate însă mai mult decât toate acestea, atrage atenția limbajul fascinant, incusiv politețea cu care expeditorul inscria adresa destinatarului: „Înțeleptului și nobilului și cinstitului și de Dumnezeu dăruitului jupan Johannes Benkner din Brașov”
O tempora, o mores! Nu prea văd un demnitar din zilele noastre adresându-se, vreunui coleg, măcar din complezență, cu „înțeleptului”, „prea cinstitului” „onorabilului” sau măcar cu „stimate”.
Care stimate? Cine pe cine îl mai stimează astăzi? Am auzit un înalt demnitar din opoziție rățoindu-se chiar de la tribuna Parlamentului către prim-ministrul țării într-un stil ca de pe maidan: „domnule, după ce ești prost, mai pui și frână”.
Nu mă voi referi la nume concrete, întrucât altul este rostul acestor gânduri. Sunt izvorâte din respect pentru cei 500 de ani cât a rezistat documentul strămoșesc, după ce l-au cruțat vicisitudinile vremii, vrăjmașii, războaiele, inundațiile, focul, comunismul, mineriadele, plus tot ce a mai urmat și nu s-a terminat încă.
Nici străinii nu ne tratau în trecut așa cum ne tratăm noi, pe noi inșine, astăzi. Pe domnitorul mazilit otomanii îl tratau cu politețe și cu respect, până ajungea în surghiun sau chiar la călău. Nu insultau. Decapitau, dar nu insultau.
Fanarioții, cu toate păcatele lor, au ajuns proverbiali prin excesul de politețe, la care românii se minunau în așa măsură, încât n-au ratat prilejul s-o imortalizeze făcând caz de necaz, cu zicala „ca grecu’ la pușcărie”.
Mult mai târziu, în anii interbelici pe care i-am trăit, țin minte că numele adresantului de pe plicurile poștale era totdeauna precedat de „onor domnului”, „onor doamnei” sau „onor familiei”.
Comuniștii și-au început implementarea lor în viața noastră, dând imediat iama în bunele maniere: au redenumit străzile, au dărâmat statuile și ne-au făcut, din domni, tovarăși.
După plecarea lor, străzile s-au re-redenumit, statuile repuse pe socluri (cu milioane de lei cheltuiți), iar tovarășii au redevenit domni, cu excepția unora, care au rămas tot tovarăși. Cred însă că numai un prost îl poate acuza pe un altul că-i tot prost și că pune frâna, pentru unicul motiv că nu-i tovarăș cu el.
În optica mea, scrisoarea lui Neacșu, oricât de arhaic este stilul în care a fost scrisă, ar putea fi model de înțelepciune și comportare pentru mulți contemporani, dacă au citit-o.
Dar puțini au citit-o, iar unii nici n-au auzit de așa ceva.