Constantin Lomaca s-a născut în Buzău și este profesor de Chimie și Biologie, cu o carieră de 20 de ani în învățământ peste hotare. Fost director de curiculum în Sydney, Australia, buzoianul este acum șeful catedrei de științe la Franconian International School în Erlangen, Germania.
De mai bine de patru ani, însă, vine în ţară și îi ajută pe profesori să devină ”super-teacheri”, transformându-i în adevărați eroi care fac eforturi supraomenești pentru a-i învăța carte pe copiii din satele României, care duc de mici povara sărăciei, foamei și a nesiguranței zilei de mâine.
”Perioada pandemică a scos și mai mult în evidență diferențele enorme dintre educația la țară și educația urbană din România”, povestește profesorul, într-un interviu acordat SpotMedia.ro.
”A recupera această inechitate este adevărata provocare a învățământului preunversitar românesc, iar pentru asta avem nevoie de o strategie națională”, mai spune el.
Dar sistemul românesc de educație are și modele pe care le poate urma.
”Țările care au transformat și reformat educația cu succes recunoscut internațional, precum Polonia, Estonia și Portugalia, au avut consens politic și au creat programe concrete și coerente, pe care le-au implementat cu consecvență în etape ce au durat cel puțin 6-8 ani”, povesteste Constantin Lomaca.
Pentru început aș vrea să ne spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră, despre cariera pe care ați avut-o în România.
După ce am absolvit Facultatea de Geologie, în 1987, am lucrat la „Gospodărirea Apelor“, în Buzău, orașul meu natal.
În timpul comunismului nu se punea discuția unei cariere, ci mai degrabă era vorba despre supraviețuire.
După ’89 am încercat să înțeleg ce se întâmplă și m-am întrebat care era locul în care mă puteam dezvolta și trăi decent.
Ce v-a determinat să plecați peste hotare și să vă continuați cariera didactică acolo?
Lipsa speranței unei vieți mai bune pentru mine și familia mea (băiatul meu cel mare avea, pe atunci, doar trei ani). La ora aceea, nu aveam o carieră didactică pentru că în România nu lucrasem în învățământ.
Nu aveam nici calități de antreprenor și nici pregătire în IT, lucruri cerute pe piața muncii de atunci.
După mineriada din iunie 1990 m-am simțit străin în țara mea, așa că am decis să încep totul de la zero, acolo unde avea să mă ducă soarta.
Am plecat în 1991, în Grecia, iar în 1992 am ajuns în Sydney, Australia.
Cât de dificil a fost să o luați de la zero și cum vedeți acum sistemul românesc de învățământ?
Emigrarea în sine presupune suficiente provocări, te ține în priză tot timpul.
Am absolvit un curs postuniversitar de un an, full-time, cu profil de psihopedagogie, la Universitatea Tehnologică din Sydney. Apoi, am lucrat în trei școli din Australia, timp de aproape 20 de ani.
Acum, sunt mult mai legat de ce se întâmplă în România și am ocazia să lucrez și să colaborez cu numeroși profesori, școli sau ONG-uri și am o mai bună înțelegere, atât a diferențelor dintre sisteme și abordări, cât și a asemănărilor lor.
În ultimii ani ați revenit în țară pentru a-i ajuta pe profesorii români să le predea copiilor din mediile defavorizate. Spuneți-ne despre această experiență, despre provocarea dascălilor din localitățile sărace și dacă ați identificat un element (sau mai multe) care a schimbat complet mentalitatea și stilul de predare al profesorilor.
Da, colaborarea mea cu diverse organizații educaționale a fost și este una benefică.
Felul în care programele acestor organizații creează o atmosferă de optimism, de încredere în propriile puteri și o camaraderie de invidiat creează o anumită mentalitate și conduce, an de an, la o “infuzie” a școlilor din România cu super-profesori.
Acești profesori știu și acceptă la ce s-au “înhămat”, investighează și aplică zilnic metode care să să le trezească copiilor interesul pentru învățare.
Perioada pandemică a scos și mai mult în evidență diferențele enorme dintre educația la țară și educația urbană din România.
O mică comparație: prima mea slujba în Australia a fost la Wee Waa, o localitate cu 2.000 de locuitori din care 15-20% aborigeni, situată la 560 km de Sydney și la vreo 40 km de o așezare urbană cât de cât respectabilă.
Diferența dintre acea școală și una de la oraș, fie ea și una modestă, era mult mai mică decât ce văd astăzi că este între o școală din Brașov și una din Gârceni, de pildă, localități aflate la “doi pași” distanță.
Și nu mă refer la calitatea profesorilor, ci la condițiile de minimă decență pentru educarea unui copil.
Eu cred că adevărata problemă în România este această inegalitate referitoare la condițiile de învățare.
A recupera această inechitate este adevărata provocare a învățământului preunversitar românesc, iar pentru asta avem nevoie de o strategie națională.
Revenind la vasta experiență în diaspora, ce putem aplica cu succes în România pentru a îmbunătăți sistemul educațional?
Consider că trebuie intervenit simultan, atât de sus în jos, cât și de jos în sus. De sus în jos nu pot comenta prea multe, căci sunt doar un observator, fără putere de decizie sau influență.
Cred, însă, că mesajul și măsurile luate la nivel guvernamental ar trebui să fie puțin mai ancorate în concret.
De pildă, nu se înțelege clar, în ciuda declarațiilor făcute de-a lungul anilor, ce înseamnă “îmbunătățire”.
De ce, cine, ce și, mai ales, cum să se schimbe lucrurile, ce fel de îmbunătățiri s-au făcut etc. Multe măsuri par a fi luate sub diverse presiuni sau indicații, iar o viziune reală reflectată în practică nu se observă.
De exemplu, nu s-a clarificat, încă, nici programul guvernamental România Educată, astfel încât să fie pe înțelesul fiecărui profesor și nici măsurile luate, până acum, nu par să aibă o anume viziune.
Deci, în primul rând, ar trebui un anume consens și acceptarea pașilor pe o anumită perioadă, fără critici aprige la fiecare pas.
Țările care au transformat și reformat educația cu succes recunoscut internațional, precum Polonia, Estonia și Portugalia, au avut consens politic și au creat programe concrete și coerente, pe care le-au implementat cu consecvență în etape ce au durat cel puțin 6-8 ani.
În România se mai observă și o tendință de a îmbrățișa extremele educaționale, fie un neoconservatism esențialist, fie un progresivism superficial înțeles.
Rar se găsește o cale de mijloc, fundamentată mai întâi teoretic, potrivită cu viziunea educațională și reflectată într-un plan de implementare consecvent.
Ce se poate învața cu siguranță de la alții nu este un anume model, ci o anumită modalitate de acțiune, de abordare.
Exact ca-n business: există o strategie, există un plan de implementare a strategiei, te ții de el, ai date precise, te uiți la aceste date când iei anumite decizii, știi cine e responsabil, nu lași derapajele nesancționate și tot așa.
Toate acestea, pe fundalul unei descentralizări reale și curajoase, combinată cu eliminarea sau măcar reducerea influenței politicului din școli.
Prin anii ’70, Singapore a început procesul de reformă în educație, după ce a creat un grup de consultanță pe lângă ministerul lor, bazat pe experiențele unor emisari trimiși spre a învăța din experiențele altor țări. Au aflat ce merge la alții și au adaptat la specificul lor.
În final, a ieșit ce a ieșit: unul dintre cele mai performante și dinamice sisteme de învățământ, într-o țară care, în 1961, avea același Produs Național Brut (PNB) precum Ghana.
Cum putem contribui fiecare la îmbunătățirea educației în România, profesori, antreprenori, părinți implicați?
În primul rând, să ne facem treaba pentru care “am semnat” și să nu-i lăsăm pe alții să ne-o înjosească.
Să colaborăm pe cât de mult putem unii cu alții (un alt aspect la care trebuie lucrat foarte mult, apropo de schimbarea de jos în sus), să acționăm mai mult conform prezumției de nevinovăție, când nu suntem de acord unii cu alții, și să nu ne lăsăm învinși când lucrurile nu merg așa cum ne-am fi dorit, să nu dăm vina doar pe alții ori pe sistem (sistemele au deficiențe peste tot în lume).
Părinții să pună presiune pe școală, să nu accepte abuzuri, dar să o facă în limitele bunului simț și ale înțelegerii felului în care funcționează școlile, dar și rolul profesorului.
Școlile, la rândul lor, ar trebui să consulte periodic părinții și să-i țină la curent cu deciziile luate.
Nu putem să ignorăm contextul: O lume întreagă a învățat online în ultimele luni. Ce părere aveți despre școala online? Ce putem învăța de la țările mai avansate când vine vorba despre predarea online?
Nimeni nu a fost pregătit pentru școala online.
Școlile care au făcut față mai bine nu au făcut-o datorită sistemului avansat (Germania, de exemplu, este foarte mult în urma altor state europene în ceea ce privește folosirea tehnologiei în procesul de predare-învățare).
La bază a fost o prealabilă investiție în digitalizare, dar și in pregătirea profesorilor pentru a putea avea lecții sau unități de învățare hibrid.
Nu mă refer aici la hibridul în care jumătate de clasă privește un ecran de acasă și cealaltă jumătate se află în clasă, ci la acel hibrid în care în timpul unei lecții elevii au expunerea profesorului folosind Smartboard, dar și activități individuale ori de grup, în care copiii lucrează pe laptop sau tabletă îndeplinind diverse sarcini, pe care apoi le descarcă și la care colaborează în fișiere comune etc.
Date fiind condițiile în România, din multele situații pe care le cunosc, sau de la multele întâlniri sau webinarii la care am participat, în această perioadă pandemică, cred că profesorii s-au descurcat foarte bine, chiar mai bine, în unele cazuri, decât mulți dascăli din afară.
Bineînțeles că există profesori care nu au făcut nimic, însă asta este o altă poveste, ține de pregătirea psiho-pedagogică și de personalitatea omului, nu de pandemie.
Ce credeți că i-ar putea atrage pe dascălii plecați peste hotare să se întoarcă și să împărtășească măcar o fărâmă din experiența lor cu colegii rămași în țară? Și care ar fi efectul?
Cel mai probabil, o combinație între declarativ (încă, la nivel minim) și aplicativ (nu există) în ceea ce privește sistemul educațional.
Așa cum este el acum, profesorii plecați peste granițe, dacă doresc să se implice, trebuie ei înșiși să facă niște pași către țară, să cunoască oameni, să se facă cunoscuți, să treacă peste scepticismul unora și diversele obstacole, nu neapărat puse intenționat în cale.
S-ar putea constitui, spre exemplu, o asociație de colaborare, cu obiective clare, care să încerce să aducă împreună unele din experiențele de afară. Iarăși, lucrul acesta trebuie să se dorească cu adevărat.
Apoi, ar putea fi demarate proiecte, fie interne, fie colaborări cu școli din alte țări, la care lucrează profesori din România.
Citește și:
