În ultimii ani, înțelepciunea geopolitică convențională a fost că ordinea mondială se îndreaptă către trei centre de putere: Statele Unite, China și Rusia. Această viziune presupunea că puterea derivă în principal din dimensiunea economică și capacitatea militară.
Această presupunere nu mai este valabilă. Un al patrulea centru de putere globală apare rapid – Iranul – care nu rivalizează cu aceste trei națiuni din punct de vedere economic sau militar. În schimb, noua sa putere derivă din controlul asupra celui mai important punct de blocare energetică din economia globală, strâmtoarea Ormuz, scrie The New York Times într-o analiză.
Strâmtoarea a fost mult timp o cale navigabilă internațională prin care navele din toate țările puteau circula. Însă campania militară comună pe care Statele Unite și Israelul au început-o împotriva Iranului în acest an a determinat Iranul să creeze o blocadă militară selectivă a strâmtorii.
Aproximativ o cincime din aprovizionarea mondială cu petrol și gaze naturale lichefiate trece prin această strâmtoare. Nu există alternative reale pentru aceste rute de aprovizionare pe termen scurt. Dacă controlul Iranului asupra strâmtorii persistă luni sau ani, așa cum este posibil, va remodela drastic ordinea globală în detrimentul Statelor Unite.
Mulți analiști cred că controlul Iranului asupra strâmtorii Ormuz este doar temporar. Există așteptarea larg răspândită că forțele navale ale Statelor Unite și ale aliaților vor stabiliza în curând situația și că fluxurile de petrol vor reveni la tiparele obișnuite.
Această așteptare este greșită. Ea presupune că, pentru a continua să controleze strâmtoarea, Iranul trebuie să o închidă fizic. Dar, așa cum am văzut deja, poți controla strâmtoarea fără să o închizi.
Astăzi, strâmtoarea rămâne deschisă pentru petroliere. Totuși, traficul a scăzut cu peste 90% de la începutul războiului, nu pentru că Iranul ar fi scufundat fiecare navă care a intrat, ci pentru că, în fața unei amenințări credibile de atac, asigurătorii au retras sau au majorat drastic costul asigurărilor pentru riscuri de război. Lovirea unei nave de marfă la câteva zile a fost mai mult decât suficientă pentru a face riscul inacceptabil.
Problema SUA
Economiile moderne nu au nevoie doar de petrol. Au nevoie și ca petrolul să fie livrat la timp, în cantități mari și cu un risc previzibil. Când această fiabilitate dispare, piețele de asigurări se restrâng, tarifele de transport cresc, iar guvernele încep să privească accesul la energie ca pe o provocare strategică complexă, nu ca pe o simplă tranzacție de piață.
Problema pentru Statele Unite este una de asimetrie. Protejarea fiecărui transport de petrol care trece prin strâmtoarea Ormuz împotriva unor potențiale atacuri - mine, drone, lovituri cu rachete - este o operațiune permanentă. Necesită o prezență militară continuă. Iranul are nevoie doar să lovească din când în când un petrolier pentru a pune la îndoială fiabilitatea transporturilor mondiale de petrol.
Președintele Franței, Emmanuel Macron, a spus acest lucru joi, când a declarat că este „nerealist” să fie redeschisă strâmtoarea Ormuz prin forță și că „acest lucru poate fi realizat doar în cooperare cu Iranul”. Practic, a recunoscut că fluxul de petrol nu poate fi garantat fără acordul Iranului.
Timp de decenii, Golful Persic a funcționat după un aranjament simplu: producătorii de petrol exportau, piețele stabileau prețurile, iar Statele Unite asigurau ruta. Acest sistem permitea rivalitatea fără instabilitate. Acum, el se destramă.
Statele din Golf depind în mare măsură de exporturile de energie pentru veniturile bugetare. Când costurile de asigurare cresc și transportul devine incert, impactul fiscal este imediat. Guvernele se adaptează. Încărcăturile sunt redirecționate. Contractele sunt renegociate.
O nouă ordine regională
Dacă incertitudinea persistă, aranjamentul din Golf se va schimba inevitabil, făcând loc unei noi ordini regionale - una în care statele din Golf se vor adapta tot mai mult actorului care poate influența cel mai direct fiabilitatea exporturilor lor. Acest actor este acum Iranul.
Consecințele globale vor fi cel mai pronunțate în Asia. Japonia, Coreea de Sud și India depind puternic de energia din Golf. China, deși mai diversificată, depinde și ea de regiune pentru o mare parte din importurile sale energetice. Aceste dependențe sunt încorporate în infrastructură - rafinării, rute de transport și sisteme de stocare care nu pot fi reconfigurate rapid.
Dacă perturbarea aprovizionării cu energie persistă, efectele vor fi extinse. Costurile mai mari de asigurare și transport vor crește prețurile. Balanțele comerciale se vor deteriora. Monedele se vor deprecia. Inflația va crește. Dependența energetică va începe să modeleze politicile. Guvernele vor prioritiza accesul la energie. Opțiunile diplomatice se vor restrânge.
Acțiunile care riscă instabilitate suplimentară vor deveni mai greu de susținut. O lume ca în anii 1970, în care șocurile petroliere duc la ani de stagflație, nu va mai fi o amintire îndepărtată, ci o realitate care se apropie. Din nou, Iranul va câștiga.
China depinde de energia din Golf pentru a susține creșterea. Rusia beneficiază de prețuri mai mari și mai volatile ale energiei. Iranul câștigă influență datorită poziției sale la punctul de strangulare din Ormuz.
Fiecare dintre aceste trei națiuni are stimulente care contravin stabilității economice a Statelor Unite și a aliaților săi. Aceste state nu trebuie să se coordoneze formal. Structura sistemului le împinge în aceeași direcție. Așa apare o nouă ordine - nu printr-o alianță formală (cel puțin nu la început), ci prin convergența intereselor care se consolidează reciproc în timp.
Alte scenarii sumbre
Alte scenarii posibile în noua ordine mondială emergentă sunt și mai sumbre. Imaginați-vă Iranul controlând aproximativ 20% din petrolul mondial, Rusia aproximativ 11%, iar China capabilă să absoarbă o mare parte din această ofertă.
Acestea ar forma un cartel pentru a priva Occidentul de 30% din petrolul mondial. Nu este nevoie de analize sofisticate pentru a înțelege consecințele catastrofale: o scădere abruptă a puterii Statelor Unite și Europei și o deplasare globală către China, Rusia și Iran.
Statele Unite se confruntă cu o alegere dificilă: fie se angajează într-un efort pe termen lung pentru a-și reafirma controlul asupra strâmtorii Ormuz, fie acceptă o nouă ordine energetică globală în care controlul american nu mai este garantat.
Dacă alege acceptarea, rezultatul este clar: sistemul internațional se va reorganiza, iar Iranul va deveni al patrulea centru de putere globală.
Însă, dacă Statele Unite aleg să își reafirme controlul militar, se vor confrunta cu un conflict de durată, pe care l-ar putea pierde.
Războiul cu Iranul nu este un conflict militar din care Statele Unite se pot retrage pur și simplu, revenind la situația anterioară. Iranul ar cere cu siguranță un preț ridicat într-un nou aranjament cu Statele Unite - dar acest preț ar fi, probabil, mai mic decât cel al alternativei. Acesta este un război transformațional, iar dacă aceste schimbări continuă chiar și câțiva ani, ordinea globală se va schimba ireversibil.