În timp ce lumea caută soluții pentru reluarea fluxurilor de petrol din Orientul Mijlociu, o postare recentă a fostului speaker al Camerei Reprezentanților din SUA, Newt Gingrich, a readus în discuție o idee care pare desprinsă din science-fiction: folosirea bombelor nucleare pentru a săpa un nou canal care să ocolească amenințările Iranului din Strâmtoarea Ormuz.
Postarea lui Gingrich, publicată pe 15 martie 2026, trimitea la un text etichetat drept satiră. El nu a explicat nici până astăzi dacă a vorbit serios sau nu. Dar este suficient de în vârstă încât să își amintească o epocă în care astfel de idei nu doar că erau discutate serios, ci chiar au fost analizate oficial de guvernele SUA și URSS, scrie Christine Keiner, președinta Departamentului de Studii despre Știință, Tehnologie și Societate din cadrul Rochester Institute of Technology, în The Conversation.
Și, potrivit istoricului Alex Wellerstein, autorul cărții Deep Cut: Science, Power, and the Unbuilt Interoceanic Canal, versiunea americană a acestui proiect a fost abandonată abia în 1977.
De unde a pornit ideea
Ideea unui nou canal care să mute petrolul din Orientul Mijlociu pe alte rute a apărut după criza Suezului din 1956. Atunci, Egiptul a preluat controlul asupra Canalului Suez de la britanici și francezi, iar închiderea prelungită a canalului a dus la scumpirea petrolului, ceaiului și altor mărfuri pentru consumatorii europeni, dependenți de această rută maritimă scurtă pentru bunurile venite din Asia.
- Strâmtoarea Ormuz nu este doar despre petrol. Este o gură de oxigen pentru 100 de milioane de oameni
În acest context, unii oameni de știință americani au început să se întrebe dacă energia nucleară nu ar putea fi folosită pentru a săpa un canal alternativ printr-un teritoriu „prietenos”.
Printre cei care au susținut ideea s-a aflat Edward Teller, unul dintre principalii arhitecți ai bombei cu hidrogen, împreună cu fizicieni de la Lawrence Radiation Laboratory din Livermore, California.
Administrația președintelui Dwight Eisenhower promova deja energia atomică atât pentru producerea de electricitate, cât și pentru propulsia submarinelor. După criza Suezului, guvernul american a extins planurile de utilizare a ceea ce numea atunci „atomi pentru pace”, scrie The Conversation.
„Explozii nucleare pașnice”
Susținătorii programului cunoscut drept Project Plowshare, conduși de Teller, au promovat ideea unor „explozii nucleare pașnice”, care ar fi redus costurile unor lucrări uriașe de excavare și ar fi servit, în același timp, interesele de securitate națională.
Ei își imaginau o lume în care explozivii nucleari puteau fi folosiți pentru extragerea gazului natural din subteran, pentru construirea de canale și porturi sau pentru drumuri tăiate în versanți, toate cu efecte radioactive considerate atunci minime.
Pentru a porni programul, Teller a propus chiar crearea instantanee a unui port prin îngroparea și detonarea a cinci bombe termonucleare într-un sat indigen din nord-vestul Alaskăi.
Planul, numit Project Chariot, a stârnit controverse puternice și a dus la unele dintre primele studii moderne de impact asupra mediului în zona arctică.
Canalul „Panatomic”
În paralel, Teller și fizicienii din Livermore au lucrat împreună cu Corpul de Geniu al Armatei SUA pentru a studia posibilitatea construirii unei noi căi navigabile prin Panama, folosind explozii nucleare.
Oficialii americani se temeau că vechiul Canal Panama și ecluzele sale înguste vor deveni în curând depășite. Ei voiau un canal mai lat și mai adânc, la nivelul mării, care să nu mai aibă nevoie de ecluze pentru ridicarea și coborârea navelor.
Un astfel de canal ar fi permis trecerea unor vase mai mari și ar fi fost mai simplu de operat decât sistemul existent, care necesita mii de angajați. În același timp, prezența americană în Zona Canalului devenise tot mai contestată în Panama, unde mulți considerau că țara lor era tăiată în două de o enclavă administrată ca o colonie.
Panama sau Columbia
Impulsul decisiv pentru proiectul unui așa-numit Canal Panatomic a venit în ianuarie 1964, după proteste violente antiamericane în Panama. Președintele Lyndon B. Johnson a răspuns crizei acceptând să renegocieze relația politică dintre cele două țări.
El a creat Atlantic-Pacific Interoceanic Canal Study Commission, însărcinată să identifice cel mai bun traseu pentru un canal excavat cu explozii nucleare. Cu o finanțare de 17,5 milioane de dolari de la Congres, echivalentul a aproximativ 185 de milioane de dolari astăzi, comisia s-a concentrat asupra a două variante: una în estul statului Panama și alta în vestul Columbiei.
Traseul panamez trecea prin văile împădurite ale istmului Darién și urca până la circa 335 de metri deasupra nivelului mării. Pentru a excava acest teren, inginerii propuneau detonarea a 294 de dispozitive nucleare de-a lungul traseului, în 14 explozii separate, cu o energie totală echivalentă cu 166,4 milioane de tone de TNT.
Pentru comparație, cea mai puternică armă nucleară testată vreodată, bomba sovietică „Țar Bomba”, eliberase în 1961 o energie echivalentă cu 50 de milioane de tone de TNT.
Zeci de mii de oameni urmau să fie relocați
Ca să evite contaminarea radioactivă și șocurile produse în sol, se estima că aproximativ 30.000 de oameni ar fi trebuit evacuați și mutați în altă parte, jumătate dintre ei indigeni.
Comisia nu vedea însă asta ca pe un obstacol imposibil. În raportul final, autorii scriau că „problemele de acceptare publică a excavării unui canal cu ajutorul explozivilor nucleari ar putea fi probabil rezolvate prin diplomație, educație publică și plăți compensatorii”.
De ce a fost abandonat proiectul
La sfârșitul anilor ’60, biologi marini și evoluționiști au început să analizeze mai atent efectele de mediu, mai puțin evidente la prima vedere. Unul dintre riscurile majore semnalate era acela că un canal la nivelul mării ar fi permis, pentru prima dată în trei milioane de ani, amestecul direct dintre organismele din Atlantic și Pacific, cu efecte imposibil de anticipat.
Totuși, planurile nu au fost abandonate din cauza acestor îngrijorări ecologice, ci mai ales din alte motive: dificultatea de a testa explozii nucleare „pașnice” fără a încălca Tratatul din 1963 privind interzicerea limitată a testelor nucleare și deficitele bugetare uriașe generate de războiul din Vietnam.
În plus, studiile au arătat ironic că tocmai geologia traseului din Darién, cu roci de șist argilos umed, făcea ca exploziile nucleare să nu fie nici măcar o soluție foarte eficientă.
O idee care atunci părea rezonabilă
Pentru promotorii principali ai Project Plowshare, ideea excavării atomice a rămas mult timp demnă de urmărit. În raportul lor final din 1970, comisarii scriau că „într-o zi exploziile nucleare vor fi folosite într-o mare varietate de proiecte masive de mutare a pământului”, scrie The Conversation.
Edward Teller a rămas fidel acestei viziuni până târziu în viață, după cum explica și în documentarul Nuclear Dynamite din anii 2000.
Astăzi, când efectele grave ale contaminării radioactive asupra mediului și sănătății sunt mult mai bine cunoscute, e greu de imaginat că a existat o vreme în care folosirea bombelor nucleare pentru construirea canalelor părea o idee rezonabilă. Chiar înainte ca postarea lui Gingrich să fie luată în derâdere, presa descria deja Project Plowshare prin cuvinte precum „absurd”, „nebunesc” sau „iresponsabil”.
Ce ne spune asta despre prezent
Tocmai aici este, de fapt, miza mai largă a poveștii, scrie The Conversation. În perioade de criză, societățile sunt tentate să trateze drept „soluții serioase” idei care, privite mai târziu, par șocante sau ridicole.
Autoarea textului sugerează că merită să ne amintim acest episod și atunci când ne uităm la entuziasmul de astăzi pentru tehnologii disruptive, de la inteligența artificială generativă la criptomonede. Multe idei care au fost ulterior compromise păreau, la vremea lor, nu doar plauzibile, ci inevitabile.
Iar întrebarea finală rămâne deschisă: dintre tehnologiile promovate astăzi cu atâta entuziasm, care îi vor amuza, șoca sau îngrozi pe urmașii noștri?