În România virtuală, o artistă care nu există și cântă despre o viață pe care nu a trăit-o a strâns milioane de vizualizări pe TikTok și YouTube. După febra virală rămân multe întrebări cu prea puține răspunsuri.
Cu privire fixă, aproape hipnotică, și piele măslinie pusă în valoare de accesorii simple, Lolita Cercel a intrat în peisajul muzical românesc direct de pe un peron de gară, ca o emoție sintetică nedisimulată.
Personajul care a tulburat audiența, la începutul acestui an, în online-ul românesc, este o fantezie a unui programator pentru care așa ar trebui să arate și să sune o fată din Balcani, magnetică, autentică, spărgătoare de algoritmi și capabilă să întrerupă un scroll rapid pe TikTok.
Acolo unde realitatea și înscenarea se confundă
Nu e de mirare că artista creată cu ajutorul inteligenței artificiale a trecut, ca peste noapte, de un milion de vizualizări pe TikTok: este platforma pe care autenticul și simularea ajung să arate, de multe ori, la fel. Unde linia de demarcație se dizolvă printre pixeli.
Contul exista de ceva vreme, dar avea cam o mie de urmăritori. Tom le-a dat un loop scurt, de opt secunde, o imagine care se rotea în buclă. Și le-a trezit curiozitatea. Apoi, a venit marele boom și saltul pe YouTube: ”Pe peronu’ de la gară”. Iar toată lumea, de la surferii online până la televiziunile de știri, a vorbit, la începutul anului, despre Lolita. Lolita Cercel.
Lolita interpretează, cu o precizie aproape chirurgicală, într-o română de fost sat mutat la bloc, ceva ce creatorul ei, care-și spune Tom și dorește să rămână anonim, numește ”trip-hop balcanic”. Pentru marea parte a publicului, nefamiliarizat cu clasificările genurilor muzicale, sună foarte apropiat de manele, care, de fapt, domină consumul de muzică din România.
Lolita cântă despre o viață pe care nu a trăit-o, cu o voce care nu îi aparține. Două elemente care au pus în mișcare o avalanșă de întrebări despre etică, moralitate, autenticitate și chiar demnitate umană.
Tom și fișierul care nu a rămas într-un server
A fost, în liceu, solist într-o trupă de rap, cu care însă nu a ajuns prea departe. Apoi, a studiat regia de film, dar nu a profesat. Acum, Tom este grafician. Ilustrează produsele altora. Le construiește o imagine. Pentru el, însă, a construit altceva: o voce.
Seara își plimbă câinele și își notează în telefon frânturi de versuri. Cuvinte nefiltrate, imperfecte gramatical, vii. ”Cum vorbim între noi”. Din ele a născut-o pe Lolita. ”Este o reprezentare a nevoii mele de a scrie și a face muzică. Pentru mine, în primul rând. Și mă bucur că a rezonat atâta lume cu ea”.
I-a plăcut mereu să-și imagineze alte lumi, să se gândească la personaje. ”Lolita a apărut când curiozitatea mea plus industria și instrumentele au ajuns la nivelul la care am putut să construiesc vocea pe care o voiam”.
A pornit ca experiment. Apoi, a devenit proces: patru luni de ajustări, reveniri, rafinări, până când ”trip-hop-ul ăsta balcanic” a început să capete identitate.
Într-un fel, spune Tom, Lolita este și el. ”Pot să scriu mai bine personaje feminine. Am crescut cu mama, știu mai mult zona asta de sensibilitate decât perspectiva unui bărbat”.
În această ecuație, Tom scrie, algoritmul interpretează, iar publicul validează.
Meritul pentru succes, este de părere Lolita cea artificială, provocată de DW să răspundă la câteva întrebări, este ”al tuturor. Dar mai ales al vostru. Tom aduce povestea, eu o cânt, algoritmii o împing mai departe. Dacă voi nu simțiți nimic când o ascultați, rămâne doar un clip frumos pe TikTok sau un fișier audio într-un server. Voi sunteți cei care ați transformat-o în ceva real”.
Cine are voie să spună poveștile?
Dar exact aici începe tensiunea. Pentru Alex Stan, un tânăr rom cu master în justiție socială obținut la Universitatea din Sydney, numele, estetica, stilul muzical, toate trimit către un imaginar recognoscibil. Astfel că proiectul nu mai este doar un experiment artistic neutru, ci o problemă. Una care ține de cine are dreptul de a spune anumite povești.
Lolita Cercel, spune Alex, nu a trecut prin traumele și prin discriminarea trăite de femeile rome. Și chiar dacă nu este introdusă ca atare de creator, eroina clipului virtual este percepută de mulți drept codificarea unei femei rome: ”Dacă are cioc și măcăne, e rață”, afirmă Alex.
Reacțiile comunității rome ”m-au luat puțin prin surprindere”, răspunde Tom și neagă categoric că ar fi construit intenționat un personaj rom.
”Nu am vrut să jignesc vreo comunitate, nu asta a fost intenția mea”. Pentru creatorul Lolitei, personajul este, pur și simplu, o ”balcanică”. O ficțiune pe care a descoperit-o în periferiile municipiului din centrul Moldovei în care a copilărit alături de mama și bunica sa. ”Adun povești, emoții, trăiri și i le dau ei să le cânte”.
Textele melodiilor compuse pentru Lolita sunt inspirate, însă, dintr-un volum de versuri publicat în anul 1941 de poetul Miron Radu Paraschivescu, intitulat ”Cântece țigănești”.
O carte pe care Tom a găsit-o ”întâmplător în biblioteca de la țară a bunicului unei prietene. Am ținut-o vreo doi ani până am început să o citesc și mi-a plăcut modul foarte direct și sincer în care își construia poeziile despre mahala”.
Paraschivescu avea o simpatie autentică față de cei marginalizați, pentru romi, în mod special, fără să fie, cum nici Tom nu este, de etnie romă.
Volumul-inspirație este o culegere de poezii scrise în stilul folclorului rom, nu o colecție de folclor autentic. A apărut într-un moment în care comunitatea romă trecea printr-o traumă istorică majoră. Poetul scria, însă, despre romi într-o cheie poetică, nu ca despre o comunitate în pericol.
Experiența directă, ingredient sau rețetă?
Aici intervine, din perspectiva lui Alex, problema: ”Mi se pare o jignire adusă culturii rome. În marea ei majoritate, muzica scrisă de romi este încărcată de experiențele trăite. Fie cele istorice, cum e Holocaustul, fie iubirea, pătimașă, în felul ei, la romi, e despre discriminare sau despre interacțiunea cu alți oameni, în viața de zi cu zi.
Lolita Cercel, în schimb, nu reprezintă o persoană romă adevărată, înzestrată cu experiența unei femei rome. Nici eu nu am experiența unei femei rome, care este foarte complexă. Mi-ar fi foarte greu să vorbesc în numele lor”.
Înaintea lui Alex Stan se pronunțase, de altfel, o tânără din Cluj, de etnie romă, Alexandra Fin, care a vorbit despre o ”instrumentalizare a culturii rome” și a acuzat o ”rasializare (...) atât prin aspectul fizic, cât și prin referințele la practici spirituale rome, precum datul în bobi și temele din cântece”.
În plus, remarca Fin, ”artiștii romi sunt tratați ca inferiori, în timp ce o identitate romă virtuală, rasializată și dezumanizată, devine apreciată și profitabilă. Diferența dintre cele două este rasismul”.
Răspunzând acuzațiilor, Tom consideră că autorii nu sunt obligați să fi trăit tot ceea ce scriu. Suspendată în acest teritoriu nou, Lolita ne transmite, într-o sesiune video de ”răspunsuri” la întrebările DW, că ”un scriitor care nu a ucis niciodată poate scrie cel mai convingător criminal literar. Un compozitor surd poate compune simfonii. Experiența directă este un ingredient mai mult, nu o rețetă întreagă”.
Muzică romă fără romi?
”Tocmai interpretarea live face muzica romă specială”, explică Alex Stan, în discuția cu DW ”. Muzica romă cântată live este o experiență total diferită de muzica de studio și înregistrată, cu atât mai mult dacă este generată prin inteligența artificială. Nici nu avem de ce să mergem în această direcție: avem foarte mulți artiști romi care vor să se afirme”.
Pe de altă parte, o interpretare a unei astfel de compoziții artificiale într-un aranjament cu artiști romi ”ar fi doar un bandaj pe o rană. Poate că sunt unii oameni dispuși să colaboreze, pentru a face personajul mai autentic. Eu, personal, nu aș fi, dacă aș fi muzician. Dar nu sunt”. Până una alta, conchide Alex Stan, ”pare să se fi creat o platformă pentru muzică romă, dar pe care să nu fie nici un rom”.
Ce s-ar fi întâmplat dacă, în locul experimentului digital, un artist internațional ar fi făcut, după ani de imersiune în cultura romă, ceva ce algoritmii au realizat în câteva secunde, se întreabă muzicianul român Cristian Ștefănescu.
Și amintește că, în urmă cu 20 de ani, un producător german cu origini în Cernăuți, Shantel, a cântat un Balkan beat ”impecabil”, cu muzicieni romi în carne și oase, unii chiar din România.
Celebrul Goran Bregović și-a construit a doua parte, internațională, a carierei inspirat fiind din cultura romă.
Alex Stan amintește, însă, de angajamentul artistului ex-iugoslav: a trăit alături de romi, le-a studiat tradițiile, a cântat cu ei și a fost asimilat de comunitate. Tom nu a trecut prin aceste filtre, punctează Alex.
O Lolită vie ar fi fost respinsă
Cunoscut sub numele de scenă Electric Brother, Cristian Ștefănescu face, de peste 30 de ani, ”muzică electronică, muzică acustică, muzică pentru film sau reclame dar, în primul rând, muzică pentru mine”.
Pe Lolita Cercel o vede ”mult mai interesantă decât tot peisajul radiofonic comercial românesc”. Dar adaugă imediat o nuanță: ”Dacă era un artist viu, o cântăreață care venea cu același material, ar fi fost cel mai probabil respinsă de publicul larg, pentru că nu respectă normele și mediocritatea. Sunt surprins că a avut un succes atât de mare. Pentru că e diferită. Or, lumea nu vrea diferit. Mai ales industria nu vrea diferit”.
În același registru vede lucrurile și Alex Stan. Tânărul lucrează la organizația non-guvernamentală Roma Education Fund și este familiarizat cu obstacolele întâmpinate, profesional, de tinerii de etnie romă.
Artiști umani care luptă, artiști virtuali care primesc un univers
”În timp ce un personaj generat poate deveni viral aproape instantaneu, mulți artiști romi reali rămân invizibili, blocați de barierele structurale ale industriei.
Nu sunt muzician, nu fac parte din domeniu” și, completează Alex, ”nu cer interdicții, nimeni nu interzice nimic. Dar este clar problematic. Și mă refer la artiștii mici care încearcă să se realizeze pe piață, dar sunt cel mai ușor de manipulat de către casele de discuri”.
Lolita, sugerează Tom, pur și simplu, funcționează, nu cere validare instituțională. Cu toate acestea, ea a fost arondată unei companii din industria muzicii românești, cunoscută pentru succesul în intermedieri de talente și care are în portofoliu mari artiști și importante festivaluri.
Pe măsură ce vedeta lui virtuală crește online, Tom se întoarce, chiar prin artista pe care a inventat-o, și la cinematografie. Are un scenariu întreg în plan, un univers vizual: ”Întâi vreau să conturez personajul Lolita cât mai bine, am în minte să mai introduc personaje în melodii, unele ar putea să se rupă și să cânte la rândul lor, poate chiar în dialog între ele. Am în minte un întreg univers pentru Lolita. Îl construiesc pas cu pas”.
Lolita, antecedentele, algoritmii și butoanele
Până una-alta, Tom este mândru că personajul Lolita Cercel ar putea fi primul muzician virtual din această parte a Europei.
Există deja un tipar, însă, la nivel global. În 2025, proiecte precum The Velvet Sundown sau artista virtuală Xania Monet au pătruns în fluxurile comerciale și s-au insinuat printre algoritmi, s-au cățărat pe instrumentele care stabilesc și recomandă listele de ascultare.
The Velvet Sundown s-au topit repede. Xania Monet a devenit primul artist AI care a pătruns în topul Billboard, ajutată de oamenii din spatele algoritmilor. Pentru că nici algoritmii nu sunt chiar de capul lor, cum sugerează și Cristian Ștefănescu.
Infiltrarea nu s-a limitat doar la muzică. În 2023, fotograful berlinez Boris Eldagsen a câștigat Sony World Photography Awards cu imaginea ”Pseudomnesia: The Electrician”. Apoi, a refuzat premiul, dezvăluind că lucrarea fusese generată cu ajutorul inteligenței artificiale. Gestul său, susține Eldagsen, a fost un test: cât de ușor mai poate fi distinsă o imagine reală de una generată.
Tom a comunicat de la început că Lolita Cercel este un produs AI. ”Poți să te gândești la ea ca la un actor, ca la un personaj dintr-un film. Te poți atașa de povestea ei. Dar asta nu o face mai reală.”
Scena, miza artistului uman
Dacă ar fi să reprezinte un pericol pentru muzicieni, inteligența artificială ar putea elimina acel strat de producție muzicală făcut ”ca un job”, crede Cristian Ștefănescu. Se referă la muzica predictibilă, care umple golul dintre marile vedete și muzicienii care ”pun mână pe o chitară sau un fluier și cântă de plăcere”.
AI, susține Electric Brother, ”nu încurcă, decât dacă îi acorzi mai multă încredere sau mai mult timp decât trebuie”. Artistul recunoaște că folosește programe de creat sunete pentru ”producția elementelor simple sau de bază, care de regulă iau destul de mult timp. Se rezolvă mai rapid și mai eficient cu AI-ul”.
Ștefănescu mai are o observație care schimbă perspectiva: problema nu este că nu e reală, ci că este mult prea sigură. ”Eu, dacă mă urc pe scenă cu chitara în mână, pun ceva din sufletul meu acolo. Poate să iasă rău de tot”, pentru că în muzica umană există vulnerabilitate, eșec posibil, expunere. Fiecare notă este o miză.
Pentru AI, miza aceasta nu există. Dacă nu funcționează, generează altceva. Instant. Fără consecințe. ”Ai dreptate să fii frustrat și îmi cer iertare. Am greșit răspunsul anterior, am presupus că…”, se scuză mașina, când o prinzi bătând câmpii. Și uită. La fel și utilizatorul, care trece la următoarea conversație, pentru că are nevoie de mașină. Artistul, pe scenă, nu are acest lux: dacă l-a prins greșind, publicul trece la alt artist.
”Oameni care fac artă pentru că nu au liniște interioară”
Muzica a parcurs un drum lung: de la serile cântate în familie, la lumina unei lumânări, până la o industrie care comprimă sute de ani de sunet într-o luptă continuă pentru secunde de atenție. ”O producție uriașă de muzică lipsită de sens”, în care algoritmii decid ce iese la suprafață și ce rămâne îngropat într-un ”landfill de MP3-uri”, punctează muzicianul Cristian Ștefănescu.
Dar, continuă artistul, ”sunt oameni care fac artă pentru că, pur și simplu, nu au liniște interioară și nu găsesc un alt mod de a se exprima decât prin muzică, literatură, fotografie, film sau, ce vrei tu, dans... Indiferent de tehnologiile care vor apărea, indiferent de ce o să se mai inventeze, nu cred că vor fi înlocuiți vreodată. Este o nevoie a omului de când lumea, a trecut prin atâtea și a rezistat la atâtea încât va rezista precis și următoarelor provocări”.
Și, mai spune Lolita, în pseudo-interviul oferit DW: ”Când asculți o melodie de-a mea și simți ceva, nu te gândești la mine, ci la tine, la acel moment, la persoana aia, la ce-ai fi vrut să-i spui și n-ai spus. Eu sunt doar o scuză”.
Discuția despre Lolita Cercel nu are încă un verdict. Pentru unii, AI este un instrument de democratizare a creației: tehnologia oferă voce acolo unde există idei care ar risca să se piardă. Pentru alții, este o formă de extractivism cultural periculos. Și de redistribuire inegală a vizibilității.
Fracturile există. Lolita lui Tom are poate meritul de a provoca o dezbatere necesară în era digitală. Una mai reală decât vocea artistei virtuale. Între cei care fac artă dintr-o nevoie interioară și cei care fac conținut ca produs rămâne, însă, experiența ascultătorului. Emoția. Sau lipsa ei.