Oricât de greu ar fi de acceptat pentru mulți după execrabila guvernare PSD, cea care ne-a adus din punct de vedere politic și economic în situația limită de acum, de regăsirea stabilității acestui partid depinde în bună măsură și redresarea României.
Pentru că indiferent cine este președintele României, configurația parlamentară recent votată nu se schimbă.
Marcel Ciolacu nu avea cum să reziste în fruntea PSD
Dl Ciolacu s-a agățat cât a putut, însă dezastrul politic pe care l-a provocat a fost cel mai mare de când există acest partid sub toate denumirile lui din ultimele 3 decenii. Și l-a provocat crezând că un partid și o țară pot fi conduse numai cu șmecherii și combinații.
Toată demența prin care România a trecut a plecat de la manevrele lui de a-și asigura cea mai sigură finală prezidențială.
De aceea, a fost scoasă din cursă Diana Șoșoacă, punctul de plecare al furtunii, de aceea, a donat 150 de mii de voturi în 24 noiembrie. Mă rog, până la urmă, turul doi visat și ratat de Marcel Ciolacu a devenit realitate, iar George Simion și-a îndeplinit cu brio “misiunea”.
Dar la finalul acestei nebunii, PSD s-a trezit cu două finale prezidențiale la care a fost doar spectator, cu prezidențiale la care nu a avut candidat deloc și cu cel mai prost scor parlamentar din istoria lui.
Presiunea din interiorul partidului umilit a depășit abilitatea de a face combinații a lui Marcel Ciolacu. A fost nevoit să demisioneze de la șefia PSD, după ce tot sub presiunea partidului speriat de șirul înfrângerilor și pierderea galopantă a electoratului propriu a acceptat retragerea de la guvernare.
Problema este că, spre deosebire de PNL care după seismul din noiembrie a avut un lider natural care să preia frâiele, PSD nu are un succesor firesc pentru Marcel Ciolacu, un lider puternic, cu autoritate majoritar recunoscută în teritoriu, cu anvergură pe scena politică națională.
PSD trece printr-o criză majoră de leadership, probabil cea mai gravă din istoria să.
Cu mitralierele pe masă
Fără un asemenea lider firesc, partidul este împărțit în tabere care stau cu mitralierele pe masă. Unii ies deja în spațiul public cu declarații belicoase și indicând direcții diferite.
Există un singur element în privința căruia pare să existe totuși un punct de vedere majoritar în PSD, că în starea în care se află și având în vedere măsurile de corecție severe care urmează, partidul nu are ce căuta la guvernare, trebuie să stea în Opoziție, să-și lingă rănile, să și calmeze demonii interni, să facă pace, să își găsească noii lideri și, esențial, să își recupereze electoratul migrat masiv către AUR.
Dacă PSD revine la guvernare și devine părtaș la măsurile care vor avea un cost electoral major în timp ce AUR va bombarda populist Guvernul din Opoziție, șansele social-democraților de a și recupera votanții pierduți vor scădea dramatic, iar viitoarele alegeri care de pe acum încep să fie pregătite ar putea fi letale pentru PSD.
Și nu doar AUR este periculos pentru PSD. Victor Ponta și-a testat în 4 mai tracțiunea pe cont propriu și rezultatul l-ar putea încuraja să încerce o nouă construcție politică, după cum se zvonește. Bazinul potențial nu e neglijabil.
România este împărțită în două. Aproape jumătate este mai degrabă eurosceptică și trumpistă, motiv pentru care l-a votat pe Simion, iar din cealaltă parte, ceva mai mult de jumătate, e greu de spus câți au votat Nicușor Dan din convingere și câți împinși de imaginea terifiantă proiectată de Simion și Georgescu.
Dar intrarea la guvernarea a unui PSD în criză, mai ales ca partid principal al guvernării, ar putea provoca mari avarii și guvernării, pentru că i-ar transfera inevitabil convulsiile interne.
Pe de altă parte, fără PSD nu poate exista guvern majoritar, asta nu o spune politologia, ci aritmetica.
Și atunci care a fi variantele?
Cea mai bună ar fi varianta guvernului majoritar, după cum spunea chiar Ilie Bolojan în toate interviurile dinaintea alegerilor. Dar asta ar presupune, cum spuneam, că PSD să fie convins cumva să revină.
Deocamdată e greu de spus când vrei să suni la PSD pe cine suni de fapt, parafrazând o vorbă celebră. Va obține PSD un acord intern pe această temă și va putea fi reprezentat de cineva cu reală putere de decizie în negocierile complicate pentru constituirea Guvernului?
Dacă totuși va reuși cumva să negocieze eficient un nou guvern, ar putea PSD să nu aibă premierul? Să-l pretindă l-ar pune pe Nicușor Dan în situația să livreze propriului electorat o primă dezamăgire. Să renunțe la funcție, ar fi o nouă lovitură pentru orgoliul partidului.
Dacă ar accepta să nu dea premierul, ar fi doar pentru a juca, fix ca pe vremea Guvernului Ciucă, și la putere, și în Opoziție, făcând și mai grea viața premierului obligat să deconteze singur toate măsurile impopulare, atacat inclusiv din coaliție pentru mersul guvernării. Cum spuneam, am mai văzut și acest film.
Varianta fără PSD ar fi un guvern minoritar slab, dependent de PSD pentru fiecare măsură și obligat să-i facă uriașe concesii pentru susținerea punctuală. Iar la PSD concesiile înseamnă numiri în funcții și bani. Oricine ar asuma o asemenea poziție de dependență față de PSD ar fi un sinucigaș politic și nici așa nu există garanții că ar reuși să facă ceea ce trebuie pentru a opri declinul economic.
Și ar mai fi varianta guvernului de tehnocrați, în spatele căruia să se ascundă, ca în 2016, întreaga clasă politică. Ar fi și acesta un guvern slab, dar fără răspundere politică. Se vorbește deja despre faptul că funcția de premier ar putea fi preluată din zona BNR, în această variantă.
Mulți se uită cu mare speranță la Ilie Bolojan având în vedere portofoliul său de succese și reforme de la Oradea. Numai că acolo Bolojan a avut majoritate, autoritate, a jucat pe termen politic solid, nu în minoritate, înconjurat de forțe ostile și expus blocajului la fiecare pas.
Sigur, are susținere publică, dar mă tem că ea este pentru ideea de salvator și foarte volatilă în funcție de fiecare decizie, după cum am văzut și în ultimele luni. Câte înjurături a luat pentru refuzul de a candida și pentru că și-a ținut cuvântul, de exemplu.
Aș vrea să fie o excepție de această dată, dar limitele susținerii sunt date de așteptările realiste sau nu și de efectele reformelor asupra propriei vieți.
Președintele Dan însuși nu se așteaptă la o soluție simplă și vorbește despre 3-4 săptămâni de negocieri. Problema este că pe 4 iunie România trebuie să ducă la Bruxelles planul de reformă fiscală de care depinde PNRR, iar un guvern provizoriu nu poate face asta.