Într-un fel mă simt ca Șeherezada, fiica vizirului din 1001 de nopți, care spunea în fiecare zi o poveste fără sfârșit pentru a-și salva viața.
Vă rog, dați-mi voie să mă exprim un pic mai personal, pentru că acesta e cel de-al 1.000-lea articol pe care-l scriu pentru spotmedia.ro.
Jurnalismul, pentru mine, e o serie de povești fără sfârșit care se înlănțuie, deja, de peste trei decenii.
La 14 ani, după ce mi-am rupt piciorul într-un meci de fotbal, părinții nu m-au mai lăsat să mă antrenez, iar visul meu de a deveni portar s-a spulberat.
Așa că am decis să mă fac poet. Mi-am luat un carnețel, un pix, și le purtam mereu cu mine să nu ratez inspirația. Îmi notam ceea ce vedeam în jur.
Cuvintele scrise mi se păreau banale. Simțeam că întâmplările, vorbele oamenilor, emoțiile lor sunt mai profunde, mai pline de semnificații pe care nu reușeam să le surprind.
M-am gândit că cititul mă poate ajuta. Astfel, am devenit un cititor impulsiv, dezordonat și dependent. Citesc tot ce prind – de la instrucțiuni de folosire a aspiratorului, până la zeci de postări pe X-Twitter, terminând cu biografia lui Putin de Philip Short. Dacă s-ar putea, toate în același timp. Știu că nu e ceea ce trebuie, iar o lectură mai așezată, mai aplicată și atentă ajută mai mult, dar pentru mine e prea târziu.
Mărturisesc că încă mai citesc poezie și cărți de ficțiune, îmi plac la nebunie romanele polițiste. Și cred că această pasiune, într-un fel, m-a salvat. Nu mă plictisesc niciodată. Întotdeauna am ceva de făcut și nu-mi ajunge timpul.
La jurnalism am ajuns pentru că mi-am dat seama că e singura profesie în care poți să-ți plătești facturile din scris. În România, și, acum, după 30 de ani, e foarte greu să fii scriitor și să ai un venit cât de cât sigur. Sunt foarte puțini cei care au reușit.
După 1990, mi-am dorit foarte mult să lucrez într-o redacție. Și când am reușit, am fost fascinat de posibilitatea de a descrie realitatea, evenimentele și oamenii, de a surprinde o mică secvență din ceea ce se întâmplă neobișnuit într-o zi obișnuită.
Mi s-a părut, de asemenea, fascinant că pot să îndrum cititorii, cu cât de puțin, să se descurce prin labirintul împovărător al vieții cotidiene.
La jumătatea lunii iunie 2020, am scris primul articol pentru spotmedia.ro. Începea un nou proiect de la zero, fiind alături de colegii de la Ziare.com cu care lucrasem din 2010.
Ne aflam în mijlocul pandemiei, blocați în case și urmau alegeri prezidențiale în SUA și parlamentare în România. Viitorul era sumbru. Frica și necunoscutul acoperiseră lumea.
Acești patru ani au însemnat o viață pentru mulți dintre noi. Astăzi, refuzăm să ne întoarcem în trecut, să ne amintim ce s-a întâmplat doar pentru a nu retrăi acea enormă teamă, acea profundă suferință.
Cu toate că nu mai vorbim despre pandemie, rănile nu s-au închis și, așa cum bănuiam, războiul din Ucraina este o continuare a crizei produse de Covid în întreaga lume.
În cartea sa „War”, jurnalistul Bob Woodward descrie rapoarte realizate de oficiali de la Casa Albă asupra comportamentului lui Putin, iar concluziile acestora sunt că în cei doi ani de izolare a liderului de la Kremlin acesta a luat decizia de a ataca Ucraina.
În acea perioadă, de frica virusului, Putin s-a însingurat. Cine dorea să ajungă la el trebuia să stea două săptămâni în carantină, așa că a rupt orice legătură cu lumea înconjurătoare, susține Bob Woodward, pe baza mai multor interviuri cu oficiali de la Casa Albă.
Astfel, Putin, alături de doar câțiva apropiați, s-au aplecat asupra istoriei, au cercetat documente și hărți vechi și, conform rapoartelor pe care le primea de la serviciile secrete, s-a convins că Occidentul e slab, că nu e în stare să reacționeze și să controleze o situație de criză.
Cele două direcții de gândire l-au determinat să acționeze imediat ce intensitatea pandemiei a început să scadă, susține jurnalistul american.
Deci, nimic nu a fost întâmplător, iar un eveniment decurge din altul, într-o succesiune ce pare haotică, dar în realitate e o țesătură deasă și subtilă de cauzalități.
Primul meu articol publicat pe site-ul spotmedia.ro a avut 5 citiri, iar acum, un text cu 1.500 e un eșec din perspectiva interesului cititorilor.
Totuși, pe același site spotmedia.ro am publicat articolul cel mai citit din întreaga mea carieră, așa că de la 5 citiri până aici e un drum pe care nu mi-l puteam imagina în urmă cu patru ani.
Nu știu ce va urma, și de mult nu-mi mai fac planuri de viitor. Iau fiecare zi așa cum vine și încerc să-mi fac datoria, să fiu cât de bun și de util pot pentru cei din jur. Nu știu în ce măsură reușesc, dar nici la asta nu mă gândesc prea mult.
Sunt fascinat de schimbările majore și profunde care se întâmplă în întreaga lume. Asist la o revoluție tehnologică despre care nici cei care sunt în prima linie a ei nu știu unde va duce.
Și, aici, nu mă refer doar la dezvoltarea Inteligenței Artificiale, dar și la impactul instrumentelor digitale asupra relațiilor dintre oameni, dintre stat și cetățeni, a relațiilor dintre state, dar și dintre inovatori și acestea din urmă.
Noua revoluție tehnologică a schimbat războiul, dar și pacea. Astăzi, relatările despre confruntările cu drone pe front sunt banale, iar conflictul din Ucraina a fost și este urmărit, în timp real, pe ecranele unor telefoane mobile.
Cu tot pesimismul din jur, trebuie să remarc faptul că oamenii citesc mai mult, deși fragmentat. Au acces la informații la un nivel de neimaginat în urmă cu 20 de ani, dar și anxietatea provocată de acestea e la fel de ridicată.
Prostia și inadecvarea, acuzate de mulți și, aici, mă refer la propagarea pe scară largă a teoriilor conspiraționiste, la credințele în tot felul de simboluri și falși profeți, la înșelăciunile online au legătură cu educația.
Din păcate, educația, și nu e vorba numai de cea din România, e cu mult în urma tehnologiei, iar cauza principală a „prostiei digitale” e provocată de lipsa formării unei „gândiri critice”.
Ca să ajungi să o dezvolți pe scară largă nu e prea ușor. E nevoie de antrenament și profesori buni. Sper ca în viitor, acest domeniu să devină unul important, la fel ca matematica, fizica, economia sau istoria.
Gândiți-vă câți copii, astăzi, când vorbim, sunt expuși la discursul unor dascăli care sunt, chiar ei, victime ale „prostiei digitale”.
Aici, mai trebuie adăugat și faptul că liderii politici încurajează prin toate metodele posibile o astfel de alienare, care înseamnă un izvor nesecat de „voturi ieftine”, adică acele voturi obținute prin răspândirea fricii, a exagerărilor și, chiar, a minciunii, voturi pentru care un lider politic nu trebuie să facă eforturi să construiască ceva, să rezolve sau să ajute.
Urmează o perioadă complicată. Destinul european al Moldovei e pe marginea prăpastiei, o posibilă victorie a lui Trump în SUA va schimba ordinea internațională din temelii, iar Putin, cel puțin pe moment, va triumfa.
Din păcate, România nu dă nici cel mai mic semn că are un sistem democratic care să reziste unor astfel de șocuri, urmând a fi influențată masiv de ce se întâmplă pe plan internațional.
Să nu-și imagineze cineva că avem prea mulți lideri care să i se opună lui Putin sau care să aibă viziunea și determinarea de a salva Moldova în situația probabilă în care intră din nou sub mantia Kremlinului.
Le cer scuze cititorilor pentru tonul personal al acestui articol, dar am vrut ca odată cu cel de-al 1.000-lea text scris pentru spotmedia.ro, cei care mă urmăresc să aibă ocazia să fie mai aproape de gândurile și îngrijorările mele. Promit să nu devină o obișnuință. Colegii mei spun că sunt optimist.