Cu timpul, Hezbollah a devenit un fel de stat în stat și a evoluat într-o organizație care deține un număr considerabil de mandate în Parlamentul libanez, face parte din guvernul de la Beirut, are posturi de radio și de televiziune prin satelit și o rețea însemnată de aliați statali (Iran, Siria, Irak, Rusia, Coreea de Nord) și non-statali (rebelii Houthi, gruparea Wagner, Hamas, Mișcarea Amal etc.).
E un adversar mult mai redutabil decât Hamas, spune Raluca Moldovan, a cărei arie de expertiză acoperă tematici ale Orientului Mijlociu.
Raluca Moldovan este conferențiar la Universitatea Babeș‐Bolyai Cluj Napoca, în cadrul Departamentului de Relații Internaționale și Studii Germane. Este vicepreședinte al Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană.
Cu cât Israelul își intensifică atacurile asupra Hezbollah, și acestea sunt mai spectaculoase, de felul exploziei stațiilor de radio, cu atât războiul din Gaza trece în con de umbră. E asta o miză pentru regimul Netanyahu? Care sunt mizele, de fapt, pe termen scurt și apoi lung ale unui război ieșit din faza de uzură și devenit deschis cu Hezbollah?
Nu știu dacă intenția lui Netanyahu a fost neapărat aceea de a abate atenția opiniei publice mondiale de la conflictul din Gaza atunci când, împreună cu conducerea IDF, a decis începerea unei noi faze în confruntarea cu Hezbollah, care mocnea oarecum la foc mic încă din 7 octombrie, de la atacul Hamas, cât mai degrabă o consecință inevitabilă a acestui fapt.
Probabil că succesul operațiunii, nerevendicate de altfel de Israel, prin care au fost vizate pagerele și stațiile radio ale militanților grupării șiite, a fost un factor care a contribuit decisiv la această decizie, Netanyahu mizând, pe bună dreptate, pe confuzia astfel creată și pe scoaterea din circuit a unui număr însemnat de luptători Hezbollah.
Pe termen scurt, Israelul dorește cu orice preț să evite un conflict, fie el chiar și sporadic și de uzură, așa cum a fost cazul până acum, pe două fronturi, și în Gaza, și în sudul Libanului, lucru care ar afecta capacitatea de răspuns a forțelor armate israeliene, IDF.
Dar acest lucru nu este de ajuns, în condițiile în care Hezbollah, o organizație legată de Teheran cu un lung și puternic cordon ombilical, este pregătită, așa cum a fost și în alte dăți, de un conflict prelungit cu Israelul – iar fix acest lucru este cel mai negativ scenariu pentru Israel: istoric vorbind, statul evreu a înregistrat succese notabile pe plan militar în conflicte intense, dar de scurtă durată, precum Războiul de Șase Zile.
Israelul depinde mult de echipamentul militar primit de la aliați, în primul rând de la SUA, și - oricât de absurd ar suna acest lucru atunci când vorbim de un stat care își exercită dreptul la legitimă apărare - de bunăvoința opiniei publice mondiale, care pare să își aroge dreptul de a dicta unui stat suveran care sunt limitele între care acest drept se poate exercita.
Or, cu cât un astfel de conflict se prelungește, cu cât numărul de victime civile crește, cu atât sporesc și criticile împotriva Israelului – vedem clar aici cât de mult a fost afectată reputația statului evreu pe plan internațional la un an de război în Gaza.
Astfel, cred că un război deschis, pe termen lung, cu Hezbollah este ultima miză la care se gândește Netanyahu, care speră că o operațiune intensă, de scurtă durată, este cheia asigurării securității durabile în zona de nord a Israelului.
Un scurt istoric – cine este Hezbollah și cât de sincron cu Hamas acționează? Au același obiective?
Hezbollah (nume care înseamnă Partidul lui Allah) este, în același timp, un partid politic islamist de orientare șiită și o grupare paramilitară înființată în 1982 de un grup de clerici șiiți cu obiectivul declarat de a lupta împotriva invaziei israeliene a Libanului, care au fost inspirați de modelul brevetat de Ayatollahul Khomeini în Iran după Revoluția Islamică din 1979. Luptătorii Hezbollah, de-a lungul anilor, au beneficiat de un sprijin constant din partea Iranului, atât pe partea de echipament militar, cât și pe partea de training.
Din 1992, gruparea este condusă de secretarul general Hassan Nasrallah și este considerată responsabilă pentru un număr însemnat de atacuri teroriste, dintre care poate cel mai cunoscut este atacul împotriva Ambasadei SUA din Liban și a cazărmii ocupate de armata SUA în 1983, care s-a soldat cu moartea a aproape 200 de soldați americani.
Cu timpul, Hezbollah a devenit un fel de stat în stat și a evoluat într-o organizație care deține un număr considerabil de mandate în Parlamentul libanez, face parte din guvernul de la Beirut, are posturi de radio și de televiziune prin satelit și o rețea însemnată de aliați statali (Iran, Siria, Irak, Rusia, Coreea de Nord) și non-statali (rebelii Houthi, gruparea Wagner, Hamas, Mișcarea Amal etc.)
În mare parte, Hamas și Hezbollah au același obiectiv major, anume distrugerea statului Israel, de multe ori deghizat la nivel discursiv ca fiind o luptă pentru crearea unui stat palestinian independent pentru a câștiga legitimitate și capital de simpatie la nivel internațional. Dar, ca și Hamas, nu cred că Hezbollah ar înceta lupta împotriva Israelului chiar dacă, în cele din urmă, ar fi găsită acea eluzivă soluție a celor două state, pentru că obiectivul lor final nu este acesta.
Astfel, având în vedere alinierea clară a obiectivelor celor două grupări teroriste, cred că gradul de sincronizare dintre ele este considerabil, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna evident în intensitatea cu care acționează într-un moment sau altul.
Ce face Iranul, care e rolul lui? Aparent, nu vrea o escaladare majoră, un război regional extins. Care este scenariul de lucru pentru Iran?
Iranul preferă să acționeze, și în această situație în modul său uzual până acum, anume să îi lase pe membrii rețelei sale de proxy, cunoscută sub numele de semiluna șiită, să fie în prima linie a conflictului, menținându-și propria prezență în plan secund, mergând probabil pe principiul de efort minim, satisfacție maximă.
O astfel de strategie are un număr de avantaje pentru Teheran: minimizează investiția de resurse umane care are fi necesară într-un conflict direct cu Israelul sau într-un război regional extins (având în vedere că nivelul de nemulțumire populară împotriva regimului clericilor este considerabil), păstrează o oarecare distanță față de acuzațiile de implicare directă în atrocitățile comise de Hamas și Hezbollah (un fel de plausible deniability), dar – mai ales pentru consumul intern – își menține poziția de apărător al cauzei palestiniene, ceea ce îi aduce un sprijin însemnat în lumea arabă unde legăturile Teheranului cu Hamas și Hezbollah nu sunt un secret pentru nimeni.
Astfel, cel puțin pentru moment, Iranul consideră că rolul de eminență cenușie care trage sforile în spatele scenei este cel mai potrivit, în condițiile în care atenția mondială este fixată spre Liban și Gaza, ceea ce îi oferă, probabil, ocazia de a-și continua programul de înarmare nucleară fără un risc imediat de atac din partea Israelului asupra facilităților sale nucleare, așa cum a fost cazul în trecut.
Avem același tablou problematic ca în Gaza – Israelul spune că țintește Hezbollah, dar cad victime și civili, folosiți sau nu ca scut de Hezbollah aici, Hamas în cazul Gaza. În aceste condiții, poate fi chirurgical distrusă Hezbollah, fără să se ajungă la o nouă catastrofă umanitară?
În primul rând, trebuie spus că Hezbollah este un adversar mult mai redutabil decât Hamas: are o forță de luptă mult mai numeroasă, mai bine pregătită, cu o mai mare experiență de luptă căpătată în războiul civil din Siria, cu un arsenal militar mult mai mare (potrivit publicației Times of Israel, vorbim de până la 80.000 de rachete neghidate cu rază scurtă de acțiune, un număr egal de rachete neghidate cu rază lungă de acțiune, aproximativ 40.000 de rachete balistice, rachete Scud și Fateh, cu rază de acțiune de 500 km, în condițiile în care Tel Aviv este la 150 km distanță, lansatoare mobile și o rețea extinsă de tunele în zona muntoasă din sudul Libanului).
Într-un război total, Hezbollah și-ar folosi puterea de foc în mai multe moduri. Așa cum a făcut în 2006, în timpul celui mai recent război direct cu Israelul, își va folosi rachetele cu rază lungă împotriva centrelor populației pentru a eroda voința și încrederea publicului în guvern și pentru a perturba funcționarea țării.
Arsenalul său de precizie mai mic ar viza bazele IDF, concentrările de trupe și infrastructura civilă strategică din interiorul țării. Hezbollah ar putea folosi arsenalul său masiv de rază scurtă pentru a oferi acoperire unei încercări de a invada nordul Israelului și de a captura un oraș sau o instalație militară.
În aceste condiții, o eliminare chirurgicală, cu minime victime civile, a centrelor de rezistență ale Hezbollah este un scenariu cam de domeniul science fiction, mai ales dacă ne gândim la nivelul considerabil de sprijin și popularitate de care se bucură Hezbollah în rândul populației libaneze.
Deja avem de-a face cu aproape 100.000 de libanezi forțați să părăsească zonele din sudul țării și de vreo 60.000 de israelieni care au fost strămutați forțat din zonele de nord, aproape de granița cu Liban și Siria, precum și de victime civile de ambele părți.
Iar invazia terestră a IDF, menționată recent de șeful statului major israelian, nu este de natură să atenueze posibilitatea unei noi crize umanitare în regiune, din păcate. Sigur că forțele israeliene se vor strădui, în măsura posibilului, să evite acest lucru, dar vorbim, ca și în Gaza, de zone intens populate, unde distincția între populația civilă și militanții Hezbollah este uneori foarte greu de făcut.
Prelungirea războiului îl va menține pe Benjamin Netanyahu la putere, în orice condiții? Proteste civile sunt, dar Israelul pare perfect decupat în două jumătăți incomunicabile între ele.
Escaladarea conflictului cu Hezbollah a captat, în ultimele zece zile, atenția opiniei publice din Israel, fie că vorbim de tabăra pro sau anti-Netanyahu, la modul în care criza guvernamentală din această țară (care îi opune pe Likud, partidul premierului, și pe opoziția condusă de Benny Gantz și Yair Lapid, pe de o parte, și pe Netanyahu însuși și partenerii săi de coaliție, liderii dreptei radicale religioase, Bezalel Smotrich și Itamar Ben-Gvir, pe de altă parte), pare să fi trecut deocamdată în plan secund, în ciuda vocilor care anticipau destrămarea coaliției de guvernare și organizarea de noi alegeri în această toamnă.
Acest lucru nu înseamnă, desigur, că acest lucru nu se poate întâmpla până la finalul anului, înseamnă doar că, pentru moment, Netanyahu supraviețuiește în fruntea guvernului în ciuda diviziunilor profunde care afectează societatea israeliană, unde o bună parte dintre cetățeni îl blamează direct pe premier pentru crearea condițiilor favorabile atacului Hamas de anul trecut și a modului defectuos în care a gestionat criza ostaticilor.
Viitorul politic pe termen scurt și, maxim pe termen mediu, al lui Netanyahu este acum legat și de succesul sau eșecul operațiunii militare împotriva Hezbollah.
Dar chiar și în condițiile în care IDF reușește să dea o lovitură mortală grupării șiite, nota de plata pentru premierul israelian va fi inevitabilă.
Așa cum afirmam într-un articol scris la jumătatea lunii iulie, în care îl citam pe Abraham Lincoln, „a house divided against itself cannot stand.”