Povestea fetei care, așteptând să orbească, își construiește o memorie a frumuseții: Ne aflăm într-o perioadă de mare revenire a moralității Interviu video

Povestea fetei care, așteptând să orbească, își construiește o memorie a frumuseții: Ne aflăm într-o perioadă de mare revenire a moralității <span style="color:#990000;">Interviu video</span>

A vindeca pe cineva sau a căuta să ne vindecăm singuri este o ambiție mult prea serioasă pentru a sugera că asta ar putea fi funcția unei opere de artă. Pe de altă parte, ceea ce este adevărat este că, de foarte multe ori, operele de artă au puterea de a consola. Trebuie să avem încredere în binele pe care umanitatea îl are în ea.

Thomas Schlesser este istoric al artei și directorul Fundației Hartung-Bergman, profesor la École polytechnique și autor al unor importante lucrări despre artă. Romanul său Ochii Monei, recent tradus la Editura Humanitas Fiction, a devenit un fenomen literar: sunt mai multe straturi narative, povești care se suprapun și care o fac pe Mona, copila care poate orbi într-un an, după două episoade de cecitate, să vadă, cu ochii larg curioși, tablourile pe care bunicul ei i le arată săptămânal la muzeele pariziene, pentru ca orbirea să o prindă pe Mona având deja înmagazinată în memorie frumusețea.

Cu Thomas Schlesser am vorbit la București, despre ce aduce arta în plus lumii omului, despre artiștii care pot lăsa opere formidabile, fără ca uman, ei să fi fost fără pată, și chiar despre marii români ai Parisului, Cioran, Ionesco și Brâncuși.

Când artiștii se implică prea mult în politică, deseori asta duce la dezastre. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că forța artistică însăși poate servi celor mai teribile cauze. Pentru că poate deveni propagandă, pentru că poate servi unor mesaje oribile.

Arta nu vindecă, ea consolează; ne aflăm într-o perioadă de mare revenire a moralității

Trăim o istorie complicată zilele acestea. În ce măsură recuperarea memoriei culturale, să-i spunem astfel, ne folosește să înțelegem pe de o parte lumea în care trăim și, pe de altă parte, să-i facem față? Pretindem cumva prea mult de la cultură?

Cred că una dintre virtuțile artei, ale istoriei artei și ale muzeelor este aceea de a ne face să înțelegem foarte simplu, foarte intuitiv și foarte concret că există un trecut și deci că există o istorie. Absolut, eu nu pretind să spun ce trebuie făcut, ce trebuie mobilizat pentru ca toți să evoluăm mai bine împreună. Dar, mai presus de toate, un lucru este extrem de important: ca oamenii să fie conștienți că facem parte dintr-o cronologie foarte lungă și, din acest punct de vedere, eu cred că, de fapt, arta are un rol formidabil, deoarece ne face să conștientizăm ce este trecutul, ce este istoria.

ADVERTISING

Dar putem spune că arta are și un rol terapeutic, pentru că în carte fetița caută vindecarea?

Este adevărat că asta pare să spună cartea, sunt complet de acord. Pare că are un aspect curativ, terapeutic. Dar acum o să vă spun un lucru: la nivel personal, fac o mică disociere între ceea ce găsim în carte și ceea ce cred eu.

Personal, trebuie să recunosc că am prea multă considerație pentru oamenii care sunt medici sau pentru cei care sunt bolnavi ca să spun, strict în sens propriu, că arta are un rol curativ sau terapeutic. A vindeca pe cineva sau a căuta să ne vindecăm singuri este o ambiție mult prea serioasă pentru a sugera că asta ar putea fi funcția unei opere de artă. Pe de altă parte, ceea ce este adevărat este că, de foarte multe ori, operele de artă au puterea de a consola.

Și asta deja este destul de mult.

Are arta un rol în educarea empatiei - pentru că în carte fiecare tablou pare că are o poveste umanistă?

Să spunem că atunci când începem să privim cu adevărat, când ne facem timp să observăm cu atenție sculpturi, picturi, fotografii sau instalații, devenim conștienți de rolul privirii, care este ceva fundamental într-o societate. Privitul ochi în ochi, unul la altul este cea mai bună modalitate de a ne asculta pe noi înșine și pe ceilalți. Adică stabilind o conexiune.

Arta, în mod fundamental ca experiență estetică, este un demers destul de individualist, asta e adevărat sau, în orice caz, așa simțim intuitiv. Dar ea este și un vector excelent pentru conectare și pentru împărtășirea unor lucruri. Deci da, cu siguranță eu cred că arta are și virtutea de a iniția empatia.

ADVERTISING

Găsiți că ar fi prea mult să pretindem ca arta să aibă și un rol etic, moral?

Concepția mea este că arta este cu adevărat interesantă atunci când se depășește pe ea însăși, când nu se limitează la un dispozitiv formal, simbolic, estetic. Când poartă ceea ce eu numesc câteodată un percept moral, un mesaj filozofic, o profunzime existențială, putem să găsim și alte denumiri. 

Pentru a folosi o frază de la un artist care îmi place foarte mult, care nu apare în carte și nici fraza asta nu este în carte, este vorba despre Robert Filliou, care spune că arta este acel lucru care face viața mai interesantă decât este arta însăși. Îmi place mult această frază și o folosesc cu plăcere la rândul meu.

Totuși, evident, asta nu înseamnă că ar trebui să neglijăm ceea ce este cu adevărat fericirea, pur și simplu pentru că avem un mic moment de extaz în fața unei lucrări, fie că este vorba despre o lucrare vizuală sau atunci când suntem visători în timp ce ascultăm o melodie sau atunci când suntem captivați de lectura unei poezii.

La nivel personal, ceea ce caut, de fapt, este fericirea existențială, care poate fi găsită și într-o operă de artă. Însă fac o diferență clară între această dimensiune filozofică și faptul că o operă este morală sau imorală. Evident, libertatea, care este în mod normal una dintre marile prerogative ale artistului, și chiar exact ceea ce se așteaptă de la el, trebuie să-l determine nu neapărat să nu meargă împotriva moralității, dar în orice caz să nu se abată de la ea în mod exclusiv și automat.

Acesta este sensul expresiei din greaca antică „kalos kagathos”, adică a avea frumosul și binele în același lucru. Asta nu înseamnă să fii moralizator, adică să judeci.

Nu, desigur că nu. Nu e nimic mai rău decât asta. Ne aflăm deja într-o perioadă de mare revenire a moralității, la toate nivelurile și din toate direcțiile, dreapta, stânga, centru. Morala revine într-un mod extrem de spectaculos. Evident, de multe ori sunt motive întemeiate, nu vreau să spun că ar fi un dezastru absolut, chiar deloc. Motivațiile sunt deseori foarte bune, dar consecințele pe termen lung ale unui tăvălug uniformizator al moralei publice pot fi problematice. Mai ales că, din punct de vedere politic, după cum bine știți, tabăra opusă recuperează întotdeauna metodele folosite de ceilalți pe câmpul de luptă.

ADVERTISING

Trebuie să recunoaștem că în lupta dintre dreapta și stânga, ca să simplificăm, deseori când stânga folosește un argument, cei de dreapta pot decide, la un moment dat, să și-l însușească fără probleme, la fel și invers. Și deodată, noua paradigmă devine moralitate, ceea ce poate să ne ducă în situații neașteptat de dificile.

De ce un bunic și nepoata? Este aici, evident, o legătură care trece peste o generație. Care este rolul bunicului?

Eu cred că între bunici și nepoți, în multe cazuri, există o legătură destul de miraculoasă. Știți, între părinți și copii, chiar și în familii care sunt foarte iubitoare, nu vorbesc aici despre familiile disfuncționale, legătura părinte-copil, legătura directă dintre ei conține adeseori și multe elemente de presiune, raporturi de forță.

Pare că există ceva mult mai liber, mai relaxat, mai emancipat și deci mai inventiv în legătura dintre bunici și nepoți. Eu personal așa am trăit-o. Am fost parțial crescut de bunica mea, dar care nu are nimic de-a face cu personajul lui Henri din carte, absolut nimic. Nu vreau să spun că era o persoană foarte limitată intelectual, doar că nu avea prea multă cultură. Dar la ea a existat mereu un element de joacă, un element ludic pe care nu l-am avut deloc cu tatăl sau cu mama mea.

Și așa am fost inspirat de această senzație a mea din copilărie pentru a crea relația dintre Henri și Mona. Ce trebuie să vă mai spun este că, vorbind cu cititorii, sunt mulți care se recunosc fie în copilul mic care au fost odinioară, fie în bunica sau bunicul care au devenit. Asta mă emoționează foarte mult.

De ce doar câte o operă de artă la un moment dat, una câte una? Știți bine că turiștii moderni vizitează acum un întreg muzeu într-o oră, maxim două ore.

Așa este, iar eu nu vreau să le interzic asta. Voi fi sincer: această carte este un roman și în acest roman eu spun o poveste care poate da sentimentul că eu însumi aș fi cineva care să stea la nesfârșit să privească o operă. Nu este cazul, eu sunt ca toți ceilalți. Bineînțeles că când atunci când merg la un muzeu, uneori am mâinile în buzunare, mă uit distrat plimbându-mă de colo colo. Uneori am și eu telefonul mobil în mână și fac altceva. Fac și eu fotografii cu tablourile și exponatele de acolo. Fiecare este liber să facă ce vrea, fiecare este liber să experimenteze oricum dorește operele de artă, muzeele, galeriile, colecțiile. Nu vreau să dau lecții despre asta.

Este adevărat că în carte, în romanul meu, există această experiență a încetinirii, a contemplației. Este această lecție din fața operei lui Canaletto, când se spune că trebuie să oprim lumea, că trebuie să luăm o pauză. La un moment dat, Henri și Mona decid să își ia această pauză. Dacă asta poate da o idee unui turist sau unui iubitor de artă, eu cred că e un lucru bun. Dar nu vreau să dau impresia că aceasta ar fi singura metodă de a ne întâlni cu o operă de artă.

Credeți că această cultură de masă deteriorează arta înaltă sau, dimpotrivă, că democratizarea muzeelor și a artei ar fi benefică social?

După cum știți, acestea sunt întrebări esențiale asupra cărora, chiar după un an sau doi ani de discuții, tot nu am epuiza complet tot ce s-ar putea spune. Cred că este imposibil să considerăm, într-un fel sau altul, că democratizarea ar putea fi un lucru rău. În termeni absoluți, democratizarea culturii este întotdeauna un lucru bun. Înțeleg perfect și unele opinii mai conservatoare, adeseori simt că sunt de acord cu ele spunându-mi că totuși există o degradare sau mai puțin respect din partea oamenilor. Evident, ca mulți alții, uneori îmi spun și eu că mă enervează unele aspecte și că aș vrea ca oamenii să înțeleagă mai bine cât de importantă este arta. Dar cred că trebuie să avem încredere în binele pe care umanitatea îl are în ea.

De multe ori nu este vorba de faptul că atitudinea sau comportamentul oamenilor într-un muzeu par deplasate față de grandoarea, sacralitatea, austeritatea și frumusețea artei, ci de faptul că publicul în cauză nu pare a percepe într-un mod profund și semnificativ ceea ce arta infuzează în existența noastră, a tuturor.

Este greu să crești curiozitatea în alții, să-i înveți ce este curiozitatea - pentru că a privi o operă de artă înseamnă a-și pune curiozitatea în joc?

Aveți dreptate când spuneți asta. În primul rând, eu am constatat că oamenii sunt mai curioși decât ne imaginăm de obicei. Există încă un apetit pentru cunoaștere care este foarte împărtășit de public. Doar că uneori avem impresia că curiozitatea ar trebui să fie mereu despre aceleași domenii. În jurul meu, eu am tineri care nu sunt neapărat curioși despre artă, ci care sunt foarte curioși despre geografie, despre descoperirea lumii, despre toate miracolele care se întâmplă în sfera digitală sau IT, care sunt foarte curioși despre lumea științei. Oameni care au cunoștințe foarte bune de chimie sau fizică, sau care sunt pasionați de universul extraordinar al astrofizicii. Cine sunt eu să-i învinuiesc că sunt mai interesați de spațiu-timp decât de ceea ce se întâmplă în muzee?

Acestea fiind spuse, ceea ce este foarte interesant este că putem reuși să creăm convergențe. De exemplu, în carte, Henri o duce pe Mona să vadă Astronomul lui Vermeer, spre exemplu, care nu este doar o operă de artă ci merge mult dincolo de asta, adică nu numai că este o pictură incredibil de frumoasă și de fină, dar este și o parte din istoria științei. Este o mărturie a celor mai fructuoase rezultate ale curiozității umane.

Eu mereu am o reținere să vin să-i învăț eu pe alții ce sa facă, ceea ce mi-aș dori este să vorbim mai mult între noi și să ne putem aduce la un punct de convergență curiozitățile noastre.

Putem înțelege lumea în absența artei? De exemplu, ce poate înlocui arta pentru o persoană care nu are Luvrul sau Orsay-ul la îndemână?

Am două răspunsuri esențiale în acest sens. În primul rând, un cuvânt de precauție, pentru că nu vreau sa generalizez: știu că există o mulțime de oameni pe această planetă, inclusiv în țările dezvoltate, care nu au internet. Știu bine asta. Eu însumi m-am născut în 1977, am crescut în anii 80 când nu exista internet.

Dar astăzi, prin progresul tehnologic, există acest acces la cultură care este extraordinar, absolut extraordinar. Ai toate tablourile din lume digitizate, într-un mod incredibil de exact. Ai literatura la îndemână. Puteți, dacă doriți, să ascultați oricând o interpretare a unei lucrări de-ale lui Bach sau Mozart interpretate de Celibidache online, pe YouTube sau în altă parte. Totul este posibil și este absolut incredibil unde am ajuns. Așadar, chiar dacă nu ai Luvrul, muzeele Orsay sau Pompidou în jurul tău, există încă aceste resurse incredibile online.

Asta e prima observație.

Al doilea lucru, care poate fi spus fără probleme despre Franța, în orice caz, dar cred că se aplică și României, este despre moștenirea pe care o avem acum chiar lângă noi, și care este fabuloasă. Puteți merge acum la muzee de istorie naturală, la muzee de artă și tradiție populară. Puteți merge să priviți arhitectura din jur. Arhitectura cetăților medievale, dacă treceți Carpații, sau felul în care arhitectura Art Deco a fost însușită, mai bine sau mai rău, de către orașele moderne. Așadar nu doar muzee precum Luvru, Orsay sau Beaubourg ne permit să drumul către artă, nu e deloc așa.

În plus, aș vrea să închei cu asta, când Henri o duce pe Mona la muzeele sale, o face adesea arătându-i lucrări neașteptate, nu doar marile capodopere. Dacă merg să-l vadă pe Manet, nu o fac pentru Un dejun pe iarbă sau Flautistul, ci pentru un mic tablou care înfățișează un sparanghel. Când abordează istoria fotografiei, nu o fac prin descoperirea marilor pionieri precum Gustave Le Gray, Talbot sau Daguerre. Nu, ci prin Julia Margret de Cameron, care și ea a fost o fotografă fabuloasă, dar mai puțin cunoscută, mai puțin iconică decât pionierii.

Deci, iată, sunt semne că peste tot putem găsi arta, dacă vrem.

Cum ați ales tablourile?

La început îmi făcusem o listă extrem de mare. Mai apoi cred că mai degrabă personajul lui Henri a fost cel care a dictat alegerile. Ele trebuiau să fie în concordanță literară cu acest personaj. Aș mai adăuga un lucru, și anume că această alegere largă a fost apoi restrânsă pentru că am vrut să existe o unitate a locurilor, adică Parisul cu cele trei acte ale sale: Luvrul, Orsay și Beaubourg, dar și o unitate de timp, adică era vorba doar despre un an, așadar 52 de săptămâni, deci 52 de lucrări. Aceasta a fost pâlnia care a filtrat o selecție mai strictă. Alegerea a fost mai mult din motive literare decât dintr-o pretenție de a scrie o istorie a artei. Nu este o istorie a artei, este o istorie subiectivă a artei. Și, iarăși, când spun că este subiectivă, este vorba despre subiectivitatea lui Henri, nu a mea.

Fiecare tablou și fiecare pictor au o poveste. Este deci foarte important să spui povestea?

Da. Există o mulțime de povești, de fapt, împletite în această carte. Există povestea personajelor - care toate au mai multe povești, atât personajele principale, cât și cele secundare. Există pe urmă istoria artei, există istoria lucrărilor, există istoria artiștilor, există și istoria propriu-zisă, marea istorie. Toate astea, fără a le tăia prea mult, sunt ceea ce am încercat să aduc. Nu a fost posibil tot timpul, pentru că ar fi fost prea greu și prea sistematic, dar există ecouri între toate aceste straturi ale istoriei, aceste straturi de povești.

Există momente când mica istorie, istoria personală a omului, este în contradicție cu istoria mare. Este arta un mod de a scăpa, de a evada din istoria mare?

Da, bineînțeles. După cum știți, istoria este despre forțe mari care sunt adesea antagonice, dar care sunt formate din milioane de destine individuale. Puterea artiștilor, încă din Renaștere, este tocmai aceea de a fi o încarnare asumată a afirmării individualității, adică dreptul de a spune „eu”. Al doilea lucru ar fi emanciparea formelor. Toate mijloacele de exprimare sunt legitime pentru ca acest „eu” să se poată afirma. Nu doar artistul face asta, omul de știință o face la fel de bine.

Arta permite și să avem momente de a pune sub semnul întrebării, de a contesta și uneori chiar de a face o revoluție socială, adică să ajungem acolo unde se face simțită forța istoriei.

În România am avut dezbaterea dacă un scriitor trebuie să denunțe răul istoric, răul politic, atunci când îl vede. Avem aceeași pretenție de la artiști? La Dalí, de exemplu, a fost acea poveste cu războiul.

În mod evident, artiștii caută mereu să afle cum ar putea fi lumea mai bună. Dar trebuie să fim atenți cu lucrul acesta. Când artiștii se implică prea mult în politică, deseori asta duce la dezastre. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că forța artistică însăși poate servi celor mai teribile cauze. Pentru că poate deveni propagandă, pentru că poate servi unor mesaje oribile. Aici este mai mult istoricul de artă din mine decât romancierul care vorbește.

Am scris o serie de eseuri despre istoria artei și cred că nu ar trebui să idealizăm cum ar fi arta în general și artiștii în particular. Mai degrabă aș spune să ne întrebăm despre dimensiunea umană din aceste situații.

Am avut această dezbatere și despre Peter Handke, scriitorul austriac. A primit Nobelul pentru literatură, dar în același timp l-a susținut pe Miloșevici și regimul lui.

Absolut, așa este.

Este deci această contradicție între om și artist?

Acestea sunt întrebări foarte, foarte ample. Pe acest subiect nu sunt suficient de specializat în cazuri individuale pentru a putea spune ceva. De asemenea, trebuie să fii modest și uneori să-ți suspenzi tendința de a judeca. Evident, nu cred că Miloșevici a fost o personalitate admirabilă. A fost judecat, condamnat, nu există nicio îndoială acolo.

Pe de altă parte, eu sunt mereu atent atunci când mi se spune cum cutare a făcut asta sau ailaltă în situații despre care eu nu știu mai nimic. Este un defect profesional al istoricului, să trateze situațiile cu o anumită prudență, pentru a evita ca pur și simplu să se ia după gloată. Istoricul are nevoie de perspectivă, de timp, trebuie să consulte arhive sau experți în care să aibă încredere, sau să afle singur. Asta e, de multe ori eu sunt în acest fel prudent, dar, să fiu clar, eu nu îl apăr în vreun fel pe Miloșevici.

Considerați că este foarte greu să judeci trecutul altcuiva.

Evident. Întrebarea asta se pune la un moment dat în carte, în special în legătură cu marele artist al neoclasicismului, Jacques-Louis David, un imens artist francez, un artist extraordinar, ale cărui lucrări sunt fabuloase, dar care cu siguranță a fost ceea ce numim acum un om josnic. Din multe motive, dar mai presus de toate pentru că a fost întotdeauna oportunist față de cine era la putere. A apărat monarhia lui Ludovic al XVI-lea, apoi i-a votat moartea, apoi a devenit un revoluționar adept al terorii, iar în cele din urmă a susținut domnia lui Napoleon. Evident, atunci când îi urmărim călătoria individuală, ne spunem că acesta este un om care a fost întotdeauna de partea celor puternici cu prețul trădării și, de asemenea, cu prețul violenței.

Mona și Henri discută și ei acest lucru, dar nu ajung să-l condamne, doar spunând că a fost un tip răutăcios, că nu a fost prea drăguț, poate nu e chiar ceva interesant.

Problema e dacă opțiunile ideologice și politice umane afectează sau nu opera. Pentru că avem această dezbatere cu privire la scriitorii care au locuit la Paris, precum Eugene Ionesco, Eliade, Emil Cioran, ei au fost, în tinerețe, simpatizanți ai extremei drepte. Deși a fost vorba și despre spiritul epocii, de Zeitgeist-ul din toată Europa.

Mi se pare amuzant, deși nu vreau să intru prea mult în această întrebare, că astăzi pare mai greu ca oricând să interpretezi Rinocerii lui Ionesco. Cele două părți opuse ideologic îl interpretează în felul lor. Extrema stângă face din Rinocerii o piesă care ar fi conține metafora fascismului galopant, a fascizării galopante a minților oamenilor, în timp ce extrema dreaptă vede acolo expresia convergenței ideologice de azi, pe care ei o blamează, adică despre felul în care oamenii renunță să mai gândească pe cont propriu și ajung să condamne fără a gândi.

Este un fapt destul de curios. Eu am intuițiile mele despre asta, dar, din păcate, cum spuneam, chiar nu sunt deloc avizat ca să pot comenta mai mult întrebarea.

Referitor la Cioran, despre el știu foarte puțin, l-am citit la fel ca toată lumea cu mare admirație pentru talentul său literar.

În adolescență, care a fost pentru mulți vârsta descoperirii lui Cioran?

Nu doar atunci, l-am recitit și după. Nu l-am citit doar în adolescență, pentru că are acolo o putere literară și o inteligență care necesită ceva maturitate din partea cititorului. Înțeleg că ar putea fi fermecător în timpul post-adolescenței, dar totuși l-am recitit ulterior.

Este ușor să aplicăm etichete, spuneți, precum la Ionesco. Se poate pune o etichetă dinspre extrema stângă, alta dinspre extrema dreaptă. Mai apare o altă problemă, o avem cumva cu Brâncuși, pe care am încercat să-l re-naționalizăm, adică să vorbim mult despre fondul autohton, naționalist.

Asta este o altă mare problemă. Dar și un lucru foarte interesant. Am lăsat în urmă un secol în care a existat dorința de a distruge cadrul național în beneficiul universalismului, al amestecului de culturi. Dar acum, în momentul în care universalismul este subiectul unor critici extrem de acerbe, ce s-ar putea întâmpla, în mod logic? Revin naționalismele în galop, la toate nivelurile, nu doar în România, nici pe departe.

Și în Franța e la fel?

În Franța este un pic diferit pentru că, deși nefiind specialist în această problemă, nu cred că se poate spune că există dorința de a re-aduce lucrurile la o matcă națională, poate doar din partea extremei drepte. De cealaltă parte, și din partea forțelor de gândire de stânga, generalizând, pentru că sunt multe nuanțe, există si acolo sprijin pentru revenirea la forța identității proprii și, în consecință, și la identitatea națională.

Nu putem scăpa de ea - din momentul în care spunem că trebuie să ne întoarcem la identitatea culturală, la conștientizarea trecutului pentru a ne putea emancipa, inevitabil, apar bazine de oameni ceva mai naționaliști. Poate că este forțat, nu vreau să judec.

Poate este o mișcare naturală.

Da, se poate. Eu spun doar că trebuie să fim vigilenți în aceste cazuri, atâta tot.

Ultima mea întrebare. Aspectul uman mă interesează foarte mult. Mona este în pericol să orbească, iar bunicul ei o duce să vadă toate aceste tablouri, dar ajunge să vadă mult mai mult decât atât. De exemplu ajunge să afle povestea bunicii sale. Nu dezvoltați povestea bunicii. Este vorba despre o traumă?

O dezvolt fără să spun de fapt povestea bunicii, ea devine foarte clară în ultimele pagini. De fapt, în roman există patru arcuri narative principale. Desigur, mai întâi despre Mona și bunicul ei, apoi despre ce se întâmplă cu Mona la școală, despre ce se întâmplă în familie și despre ce se întâmplă pe plan medical. Și apoi există o a cincea care, într-un anumit fel, le unește pe toate, dar care în loc să fie dezvoltată pe tot parcursul romanului apare doar într-un extras - în clarobscur - la început, după care capătă puțin mai multă consistență la mijloc și accelerează spre sfârșit. La nivel pur literar, nici nu am vrut să adaug prea multe straturi de temporalitate în poveștile personale ale personajelor, deoarece aveam deja toate aceste straturi de temporalitate despre operele de artă.

Este și un strat psihologic aici. Care este rolul traumei? Vorbim, poate, prea mult în societățile contemporane despre traume și despre traumele care sunt moștenite, care sunt cumva genetice, care trec de la o generație la alta. Credeți că e posibil?

Romanul nu este în primul rând despre această transmitere a traumei, dar ea este prezentă. Sunt sigur că traumele la nivel psihologic pot avea efecte absolut devastatoare asupra unei vieți umane, inclusiv la nivel fizic. Pe de altă parte, această idee că ți-ar veni integrată genetic, am mai auzit-o, am citit despre ea, nu sunt convins de ea, nu sunt așa mare expert în genetică, dar pare o idee interesantă.

Poate că nu este pur genetică, dar aici este o poveste pe care copilul nu o cunoștea, dar știe cumva că s-a întâmplat ceva rău în trecut. Mona interiorizează povestea bunicii fără să o cunoască.

Ea a purtat-o cu ea, știu că astăzi există teorii care spun că ceea ce a fost experimentat de către cineva, acum patru sau cinci generații, continuă să se infuzeze biologic către urmași.

Credeți că e totuși prea mult spus.

Este o idee atractivă, dar trebuie ca oameni mai pricepuți decât mine să decidă dacă este adevărat sau fals.

Lucrați la o altă carte acum?

Eu lucrez la o mulțime de cărți tot timpul, nu pot trăi fără a face asta. Trebuie să spun că, chiar dacă Ochii Monei pare un mare succes literar de care sunt foarte mulțumit, eu nu-mi abandonez munca de istoric de artă, munca mea academică, universitară, dar care, evident, nu are aceeași vizibilitate în ceea ce privește publicul. Dar, în afară de asta, am și alte proiecte în minte.

Se spune că dacă prima carte are un succes foarte mare, este foarte greu să o scrii pe a doua.

Ar fi ceva complicat de gestionat dacă aș avea 20 sau 25 de ani, dar viața mea este deja în plină desfășurare și cred că este bine structurată. Am 40 de ani, așa că o voi face dacă o să decid să o fac. Dacă va ieși bine, voi fi mulțumit, dar dacă nu, viața mea oricum va continua. Nu sunt intimidat de succesul Monei.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇