2022 a fost un an istoric pentru cinematografia românească de după 1989. Avem un nou record de filme românești lansate anul trecut: peste 40 de lungmetraje distribuite.
Pentru aproape toate gusturile și aproape toate interesele, de la filme pentru copii (ca ‚‚HaiHui în timp’’) până la celebrele ‚‚Teambuilding’’ și ‚‚Romina VTM’’, care au spart toate topurile. Putem spune că e o tarabă cu de toate, pentru toți.
Succesul ‚‚Teambuilding’’ și ‚‚Romina, VTM’’ a aprins serios discuția despre ‚‚calitate’’, vulgaritate și toate celelalte. Discuție care a escaladat până la subiectul ”bani”, mai precis la finanțarea (sau autofinanțarea) filmelor românești.
În bula mea s-a discutat mult despre glumele – de calitate sau nu – făcute acolo, despre nivelul vulgarității, despre oamenii care s-au înghesuit să le vadă și care le recomandă călduros. Cred că discuția despre cinematografia din România în general e mult mai complexă.
Sunt câteva observații care merită făcute pe marginea anului acesta memorabil pentru filmele românești:
1. Merită respectată munca oamenilor care fac film în România în ziua de azi
Să punem punctul pe ”i”! Nu e deloc ușor să faci film în țara asta. Nu suntem America, nu suntem Franța sau Italia, nu suntem nici măcar una dintre cele câteva țări comuniste care sunt mai avansate decât noi la acest capitol. E greu, e frustrant, e înnebunitor pe alocuri.
2. Filmele care au spart recorduri merită respect pentru faptul că au adus atâția oameni în sălile de cinema
Indiferent dacă ți-a plăcut sau nu filmul ”Teambuilding”, vorbim despre un fenomen. Este îngrozitor de greu să aduci oameni plătitori de bilet la cinema la un film românesc. Vorbesc din perspectiva mea ca regizor de film care a avut un film în cinematografele din toată țara, la final de 2022.
Dar să privim partea plină a paharului! Poate că există potențial și pentru alte filme românești. Ar fi trist să credem că nu. Eu nu cred că problema este la publicul din România care nu ar gusta și alt gen de filme. Problema reală este că publicul din România nu are ocazia să ajungă și la alte filme, pentru că nu află de ele. Pentru că bugetele de promovare ale filmelor românești sunt modeste sau nesemnificative.
Mulți dintre realizatorii de filme românești nu le privesc de la început ca produse de marketing. Ei se bazează mai mult pe poveste, uitând că degeaba povestea lor este bună, dacă lumea nu aude despre ea. De aceea, ar trebui să mulțumim filmului Teambuilding. Să sperăm că am învățat ceva din ce s-a întâmplat recent în cinematografe.
3. Oamenii care se uită la Teambuilding și Romina reprezintă cea mai mare parte a României
Nu vreau să spun că majoritatea populației României ar prefera oricând cele două filme altora (deși nu poți ști niciodată), ci doar că așa au fost preferințele celor care au fost dispuși să dea bani pe bilet la cinema în 2022.
O spun la modul cel mai neutru posibil: cea mai mare parte a românilor gustă vulgaritățile, exagerările, manelele. Așa este societatea de astăzi și poate că e bine că există debușee. În mod clar sunt necesare, cel puțin până nu devin regulă.
Nu știu dacă e bine să-i privim pe oamenii ăștia ca pe niște ”ciudați’’ sau ‚‚rămași în urmă’’, amatori de distracții ieftine.
În primul rând pentru că îmi displace termenul. În al doilea pentru că și NOI, cei care nu gustăm vulgaritățile – nu din elitism, ci din preferință - SUNTEM ”CEILALȚI’’. Am devenit, dacă vreți, ”CIUDAȚII’’. Dacă n-ai râs să te tăvălești la Teambuilding sau n-ai simțit nevoia să-l vezi de mai multe ori la cinema cu prietenii, ești etichetat ca ”snob” ”ciudat’’! Subliniez ghilimelele. Suntem minoritari.
Este un efect al societății de consumerism global, al condițiilor sociale din România și al tipului de divertisment cu care a fost hrănit publicul românesc în ultimii ani.
4. Să nu uităm că există și ”altă Românie’’, a celor care apreciază cinematografia pozitivă, curată, fără vulgarități
Da, meniul de filme este variat și e foarte bine că se întâmplă asta, pentru că și România e variată.
Dar cred că există potențial și pentru cealaltă parte din România. Chiar dacă suntem minoritari. O minoritate mare sau o minoritate mică.
Atât timp cât e ok să acceptăm că există publicul celor două filme, trebuie să fie ok să accepte ceilalți că putem avea alte preferințe. Că nu totul trebuie să fie vulgaritate și că nu ne place să fim tratați ca și cum suntem niște încuiați doar fiindcă gândim altfel.
Cât înseamnă România asta care nu e în aria filmelor Teambuilding și Romina? 49%? 40%? 20% din total?
Îmi place să cred că nu este foarte mică, oricum. Și că ea gustă comedii în care nimeni nu se dezbracă, nu înjură, nu face glume grosiere. Lăsați-mă să cred că această Românie chiar există!
5. Trebuie să vorbim despre cum facem alt fel de filme
Fiecare este liber să consume ce fel de mâncare dorește. Unii se dau în vânt după fast food, alții după feluri de mâncare semnate de chef cu stele Michelin sau mâncare ca la mama acasă. Dacă am avea însă acces doar la mâncare de tip fast food, atunci am vorbi despre o problemă!
Revenind la filmele românești, înțeleg și accept că filme precum Teambuilding și Romina oferă la capitolul ”divertisment” lucruri pe care și le dorește multă lume.
Cred însă că trebuie să existe și ceva care să contrabalanseze asta. Pentru că sunt de părere că, atunci când nu există, singurul model acceptabil este unul în care vulgaritatea domină și asta nu este ok într-o societate sănătoasă.
Nu vreau să zic că niște filme însele schimbă societatea, dar au și ele rolul lor. Unul important ar fi acela de a reflecta starea de fapt a unei societăți cu toate viciile și punctele ei slabe, conducând la tragerea unui semnal de alarmă.
Aș zice că nu e ușor să faci un film pozitiv. Mai ales că există și riscul să cazi în latura cealaltă, a unor filme bine gândite, cu ceva adâncime, dar care nu interesează pe nimeni.
Mulți se întreabă zilele astea și o fac pe bună dreptate. De ce nu se fac și comedii bune cum sunt cele franțuzești cu priză la public? O fi vorba despre finanțare? O fi vorba despre nivelul general al nostru? Nu suntem în stare să râdem decât la vulgarități duse la extrem?
De curând am văzut că a intrat pe Netflix comedia românească ”Nunți, botezuri, înmormântări”. O văsuzem în septembrie anul trecut la premiera de gală, unde s-a râs copios în sală și am revăzut-o acasă în weekend. S-a râs din nou cu aceeași pofta.
Este o comedie bine făcută, cu actori și locații faine, cu o poveste bună și replici memorabile. Cu toate acestea, filmul nu a făcut mari încasări în cinema, dar a ajuns pe locul 1 la top vizionări pe Netflix.
Oare vitrina la care au acces consumatorii de filme românești la cinema nu e suficient de bine luminată pentru toate filmele?
Oare buba chiar este că nu producem filme românești de public variate, pentru toate gusturile și nivelurile de înțelegere? Care sunt obstacolele reale pe drumul de la a realiza un film până la a-l face cunoscut publicului larg?
Și ce ar fi de făcut ca publicul să poată ajunge mai ușor și la povești neîmpachetate în produse de marketing doar de dragul încasărilor? Cred că dezbaterea trebuie să continue și e bine că a început.