1922, început de iunie. Deceniul romantic al fotbalului. Ani definitorii pentru fotbalul românesc. Perioadă în care România a jucat primul său meci internațional. Cu Iugoslavia, chiar la Belgrad. 98 de ani bătuți pe muchie, chiar pe 8 iunie.
S-a călcat cu dreptul atunci, scor 2-1, dar scorul e mult mai puțin important în comparație cu povestea din spatele acestei partide, dar și din cadrul altor amintiri cu vecinii iugoslavi.
O partidă jucată în fața unei țări care încerca și ea să se adune la nici trei ani după terminarea războiului, în condiții sociale și economice foarte grele, când încă în Europa acelui veac geografii mai trasau hărțile vechilor sau noilor state.
Pitorescul acelui meci a fost de departe unul antologic. Chiar unul dintre combatanții noștri de pe gazon, Auer I, extrema stângă, povestea într-un interviu că drumul de la București a fost făcut cu trenul, iar la sosire valizele jucătorilor au fost urcate într-un...car cu boi, pentru a ajunge la...un fel de hotel.
"Shopping" pe lângă Belgrad
O mare problemă a fost și asigurarea hranei pentru jucători. Astfel, antrenorul Teofil Morariu a umblat o dimineață întreagă, cu o mașină, printre satele de pe lângă Belgrad pentru achiziționarea unui porc care a asigurat hrana jucătorilor noștri.
Și trebuie ținut cont că pe atunci în Iugoslavia se mânca mai mult berbec și carne de vită, ceea ce nu prea convenea multora dintre ai noștri.
Francisc Ronay și Aurel Guga au marcat cele două goluri ale echipei noastre într-o partidă care a inaugurat seria frumoasă de întâlniri româno-iugoslave. În prima decadă de jocuri oficiale, România avea să întâlnească țara vecină de opt ori, iar revanșa jucătorilor iugoslavi după primul joc pierdut avea să vina chiar peste un an la București, pe 10 iunie 1923.
Și aici o poveste la fel de frumoasă. Meciul se juca pe locul unde mai târziu avea să fie construit stadionul Tineretului, de la Șosea, desființat și el între timp. O zi de vară toridă...lume precum la bâlciurile colorate unde copiii cu gura până la urechi cer acadele roșii ca sângele.
Cam 3.000 de oameni s-au strâns să vadă partida în acel debut de Cireșar. Tribuna era foarte mică, iar oamenii au stat mai mult în picioare. Locurile fuseseră numerotate tot de jucători, cu o seară înainte, lipind etichete scrise cu cerneală Pelikan, din loc în loc.
Etichetele scrise cu stiloul
Da, și Wetzer și Ronay și Halmoș și Dezideriu lipeau cu sârg până aproape de miezul nopții bilețele ca niște copii conștincioși care își pregăteau caietul inante de teza la latină. Era primul meci al echipei naționale de fotbal la București.
Cei mai mulți dintre suporteri au stat pe jos, pe iarbă. Erau și doamne sau tinere domnițe, toate cu voalete și îmbrăcate în rochii dantelate, cu nelipsita crinolină. Puțini știau regulile jocului, dar atmosfera era una de sărbătoare câmpenească.
Și jocul începea cu atacurile furioase ale jucătorilor sârbi, dornici de revanșă. Interul stânga Vinek a marcat primul gol al partidei în minutul 23, după o combinație cu frații Zinaia. Rumoare în tribune. Echipa lui Morariu era clar nu foarte bine sudată.
Formula de start aleasă după un...sondaj în vestiar
Un alt fapt interesant. Cum se realizase primul 11? După cum își amintește chiar Rudy Wetzer, criteriul era simplu. După însumarea părerilor tuturor. În ideea..."Tu cu cine sau lângă cine ai dori să joci?"
Wetzer și compania au început însă să lege jocul mai bine. Au început să curgă ocaziile la poarta lui Dragutin Friedrich. Dar a venit fatidicul minut 39. Un minut și un moment poate unice în istoria fotbalului românesc. Chiar atunci, fanfara prezentă la stadion a început să cânte imnul României. Fotbaliștii României s-au oprit .
Același Rudy Wetzer povestea că lor li s-a spus clar de către conducători că în momentul intonării imnului trebuie să se oprească, pentru că astfel se anunță sosirea în tribune a familiilor regale ale României și Iugoslaviei.
"Și așa..ne-am oprit ca niște figurine pe o tablă de demonstrație. Sârbii însă nu s-au oprit. Probabil că lor nu li se comunicase acest ciudat protocol. Și astfel același Vinek a mărit scorul, slalomând fără împotrivire printre jaloane.", suna povestea aceluiași Wetzer.
Numărul spectatorilor la pauză aproape că s-a dublat. Trăsurile sau caleștile elegante cu cai se opreau din curiozitate mai mult lângă arenă. În timpul jocului se auzea limpede strigătul bragagiilor...al vânzătorilor ambulanți de diverse cofeturi și poame.
Oh..acel amestec atât de exotic dintre Orient și Occident, la poalele Carpaților. Noi am marcat cam la două minute după pauză prin Ronay. Bucuria a fost de nedescris în acele momente, și în tribune, dar și pe iarbă, unde stăteau zeci, sute de fani.. Două minute a durat întreruperea partidei dictată de arbitrul austriac Heinrich Retschury.
Spectatorii au fost rugați insistent prin crainicul arenei să-și culeagă de pe teren pălăriile de paie pe care le aruncaseră pe gazon în momentul în care balonul poposise în poarta "plavilor".
Românii au presat, impulsionați și de public, dar până la urmă egalarea nu a mai sosit. Trofeul de onoare denumit "Cupa Regelui Alexandru" a luat atunci calea Belgradului.
Iată cum arăta echipa României atunci, antrenată de Teofil Morariu: Szatmary - Bartha, Kozovits (căpitan), Halmoș, Honigsberg - Dezideriu, Strock, Frech - Wetzer, Ronay, Drescher.
Jucătorii noștri evoluau pentru echipe precum CAO Oradea, Unirea Timișoara, Stăruința Oradea, Chinezul Timișoara, CA Cluj sau AS Haggibor, tot din Cluj.
Referință bibliografică: Cu cărțile pe față, Ioan Chirila, Editura Sport Turism, 1976, București.