În urmă cu 15 ani, din dorința de a-i ajuta pe ceilalți, Valeriu Nicolae a pus bazele unei comunități. Astăzi, ea se numește Casa Bună și ajută aproximativ 400 de copii din medii defavorizate din București și din țară. Și e în continuă dezvoltare și în căutare de voluntari.
Întreaga poveste, ce înseamnă să pregătești pentru viitor copii de pe Aleea Drogurilor și cum ar putea viitorul primar al Sectorului 5 să pună, în sfârșit, bazele vindecării comunității din ghetou, într-un interviu acordat de Valeriu Nicolae SpotMedia.ro.
Valeriu Nicolae, sunteți unul dintre cei mai cunoscuți constructori de comunitate din București. Când ați început? Cum? De ce?
Am început din 1990. Am început pentru că mă simțeam vinovat. Am ajuns din greșeală într-un orfelinat. Și m-am speriat de ce am văzut acolo.
Noi eram săraci. Dar ce vedeam acolo era cumplit. Și am rugat-o pe mama să vină să mă ajute. M-am dus acolo. Și am început să facem curățenie în orfelinatul ăla. Mi-a dat senzația că sunt un om un pic mai bun dacă încerc să ajut.
Unde se întâmpla asta?
În Craiova. Și am tot făcut asta, până când am plecat prima oară în State. Și în State a fost greu la început. Dar după aceea am început să câștig foarte bine. M-am simțit vinovat că foloseam banii pe tâmpenii. Și am vrut să ajut o școală. Și am început să ajut o școală.
O școală din Statele Unite sau de la noi?
De la noi. Valea Lungului se numea. La 7 km de Craiova. Și după aceea am tot ajutat. Am tot încercat să fac câte ceva să ajut.
Mi se părea că, dacă ajut cumva, îmi mai spăl din vinovăție. Că asta era: mă simțeam mereu foarte vinovat că eu crescusem foarte sărac. Pe mine mă ajutaseră foarte mulți oameni. Și cumva – deși aveam mai mult decât aveam nevoie – nu prea ajutam.
Am tot fost plecat. Am locuit în vreo 9 țări. Și ajutam, din când în când, cu ce puteam.
În 2005, am venit înapoi în România. Iar în 2007 – după o paranghelie cu Comisia Europeană – rămăsese o grămadă de mâncare. Și am zis: hai să duc mâncarea asta undeva. Nu mai știu pe cine am întrebat.
Și am ajuns la adăpostul de zi de lângă Școala 136 (din Ferentari, din ghetou - n.red). Erau mulți copii acolo. Iarăși am avut un șoc. M-am simțit foarte vinovat. Părinții îi părăseau pe copii acolo.
Și ei (copiii -n.red.) tot așteptau, sâmbăta și duminica, să vină cineva să-i ia. Și am zis: hai să-i luăm noi acasă. Și-i luam acasă, ne jucam cu ei, îi duceam la film... Aveau un weekend din ăsta normal.
Și copiii se bucurau și spuneau „Ieee! Mergem la Casa Bună” Și așa am început. Când am început, ne-am dat seama rapid că nu putem să o facem din an în Paști. Și că trebuie să o facem în fiecare săptămână.
Am discutat și am zis: „Hai să încercăm, să o facem vreo 3 ani, să nu mai avem weekenduri. Să vedem dacă putem să ajutăm!” Și au trecut 15 ani.
Și, cu timpul, nu doar copiii din acel centru au ajuns în programul ăsta. Au venit și alții. Cum? Cum îi găsiți? Cum îi alegeți?
Păi la început (...) am crezut că binele se face pe burtă. Că nu vorbești despre el. Și un chinez mi-a spus: asta e o chestie a ta, care ține de ego-ul tău. Și că, de fapt, chiar demonstrezi că ai un ego exagerat dacă faci așa. Și că ar trebui, de fapt, invers. Să încerci să zici cât mai mult. Ca să poți să aduci cât mai mulți oameni care să ajute împreună cu tine. Și dacă ți-o iei, ți-o iei. Că asta e.
Și am încercat așa și au început să se strângă tot mai mulți oameni. Bine, noi eram foarte afurisiți, la început. Nu acceptam niciun fel de bani.
Foloseam eu banii mei. Și dacă voiai să ne dai ceva, trebuia să vii mai întâi să vezi ce facem, să cumperi ceea ce crezi tu că este de folos și să ajuți tu să folosească copiii ceea ce cumpărai.
Și așa, din vorbă în vorbă, s-au adunat tot mai mulți oameni. Aveam, din 2015, regulat undeva la peste 40 de voluntari.
Făceam o mulțime de sport cu copiii acolo. Cu vreo 80-90 de copii. Și la teme veneau vreo 40-50 de copii. Și de acolo s-a dezvoltat. Acum suntem în 9 localități, dintre care 7 în rural, în Argeș, Jilava, București în Argeș.
Avem undeva la 400 de copii și cam 500 de computere instalate (prin intermediul cărora voluntarii fac pregătire cu copiii - n.red.). Ne-am transformat într-un IMM.
Vă propuneți ceva pentru copii? Unii dintre părinții biologici văd în copiii lor absolvenții unui anumit liceu, ingineri, doctori, cosmonauți. Care-i targetul?
Păi, prima oară a fost să nu mai moară de droguri. Prima oară șocul ăsta a fost... Bine, să îngropi un copil care îți moare din cauza drogurilor e oribil. Și am îngropat destui, la început. Și intenția a fost: hai să vedem cum să scoatem copiii ăștia, să nu mai stea pe stradă, să nu mai devină dependenți de droguri.
A fost un puști de 9 ani care murit de supradoză.
Și prima oară am luat legătura cu școala. Să-i înscriem la școală și să-i ținem până în clasa a V-a. Că de obicei în clasa a IV-a renunțau. După aceea, hai să vedem cum îi ținem până într-a 8-a. Și-acuma, hai să vedem cum trec copiii clasa a VIII-a. Și-apoi să vedem cum trec la liceu. Și după, să vedem ce meserie le putem găsi.
Câți ani are cel mai mare copil dintre cei pe care i-ați ajutat?
Cred că are 20 și ... 26 de ani cred. Sunt mai mulți, din prima generație. Alex, Chichi, Alberto... Sunt toți în Anglia. Sunt toți foarte bine.
Mai avem doi dintre ei care au o mică afacere la Piața Sudului. Eu nu pot să mă duc să îmi fac cumpărăturile de la Piața Sudului, că de fiecare dată când mă duc acolo nu vor să mă lase să plătesc.
Reușesc toți?
Nu, nu. Doamne, nu! Mediul în care lucrăm noi e foarte dificil. În general, noi am zis să lucrăm cu copiii de care se ferește toată lumea să lucreze. Că noi am fost voluntari, pe banii mei, nu ne-au interesat raportările, să dăm bine.
Noi avem și acum, în raportul anual pe care-l facem, parte de greșeli. Uitați-vă la noi cum am dat-o bară.
Și ne-am gândit: hai să ne ducem în locurile cele mai grele, că acolo poți să ai impactul cel mai mare.
Și care sunt, în București, locurile alea, acum?
Unde suntem noi acuma e Aleea Drogurilor. Pe Aleea Livezilor, cum vii de la școală 136, în stânga, e plin de droguri.
E locul cu cei mai mulți dependenți. Și sunt blocurile alea... Un polițist faimos, nu mai știu care, a spus că nu se poate intra în blocurile 36 și 38, că pentru 5 lei te înjunghie.
Și ați vorbit cu Anca (Sandu - found raising manager la Casa Bună). Anca e acolo la 2 zile. Noi suntem acolo mereu.
Nu-i un pic ciudat? Posesia, consumul de droguri sunt ilegale în România. Și, totuși, acolo se întâmplă zilnic....
Agenția Națională Antidrog e o nenorocire. Noi l-am avut pe, nici nu știu cum să-i zic... Generalul Abraham, care e un impostor sinistru. Oribil băiatul ăla! Ăla a condus Agenția antidrog! Dacă te uiți la Agenția Antidrog - am făcut eu, la un moment dat, o analiză – au undeva la 25% posturi libere.
Toate rudele cele minunate ale politicienilor au fost angajate acolo fără niciun fel de expertiză. În stradă nu sunt deloc.
Colaborarea dintre Poliție, Antidrog, Serviciile Secrete nu există. Sunt kurzi, în general, care aduc droguri. Acum văd că au apărut și columbieni. Și cei din Afganistan..
Pe aici, pe la noi, prin București...
Sigur. Și ai celebrele clanuri mafiote de care nu se prea ia nimeni.
Am avut la un moment dat o discuție cu un polițist. Era un pic beat și mi-a zis „Băi, Valeriu! Ăștia îmi dau de două ori mai mult decât salariul. Știu unde stau, știu de nevastă-mea... Sunt nebun să mă bat cu ei?”. Genul ăsta.
După 15 ani de lucru cu copiii ăștia, credeți că lucrurile se pot schimba de sus în jos sau de jos în sus?
Nu cred că e o dihotomie. Nu cred că e fie așa, fie așa. Numai că noi avem foarte mulți gargaragii care vorbesc despre cum ar trebui schimbate lucrurile și foarte puțini care chiar încearcă să schimbe. Dacă am putea inversa treaba asta, să avem mult mai mulți care fac și mult mai puțin care vorbesc, cred că ar fi rezolvabil.
Cât despre politicieni și clasa politică.... Of, nici nu știu cum să-i zic. O clasă politică foarte, foarte slabă. Și eu nu știu nici măcar un parlamentar sau vreun lucrător de prin minister – adică un om cunoscut de prin minister – care să aibă cea mai mică idee de partea asta de ghetou.
Ei vorbesc din „am auzit”, „am citit nu știu ce...”. Prostii de felul ăsta.
De ce se întâmplă așa? Cine-i de vină aici?
Păi... stimulentele sunt toate spre a nu face nimic în ghetou. Ghetoul e complicat. Trebuie să fii foarte, foarte hotărât. Și dedicat așa, ca să lucrezi în ghetou. Salariile? Un asistent social are un salariu de tot râsul. De ce s-ar duce ăla să își riște viața, în ghetou?
Așa că stau la birou acolo. Și scriu toate prostiile pe care vor să le citească șefii lor.
Și șefii lor, la fel, n-au nicio motivație să se ducă acolo. Și așa, o chestie aberantă. Eu am descoperit că șefa de la Direcția de Asistență Socială de la Sectorul 2 făcea undeva la 10.000 de euro pe lună. Ei, femeia aia e absolut zero, zero, zero barat, pe partea asta... Dacă se poate așa, atunci de ce? Oamenii se uită la metodele cele mai ușoare prin care să facă bani. Și în ghetou e dificil.
De ce rămâne ghetoul în starea asta? De ce nu dispare? În 15 ani, îmi spuneți că unii dintre copii au reușit să iasă? Unii au mici afaceri, alții au plecat din țară. De ce ceilalți nu reușesc?
Păi... că nu se vrea. Investiția statului în direcția aia e zero. Statul nu investește nimic în a oferi alternative. E dificil. Să creezi o relație cu o comunitate îți ia 2-3 ani.
(...) Tu ai tot felul de oameni deștepți, care au terminat facultăți bune și care cred că faptul că ei au avut succes pot să replice succesul ăsta oriunde. Ceea ce e și super-arogant și super prostesc.
Și-atunci ai tot felul de proiecte europene, proiecte naționale care vin cu tot felul de idei... tâmpite rău, ca să folosesc un eufemism. Și tu trebuie să implementezi ideile alea, pentru că așa vor alde Gigi – cei care dau banii.
Și atunci ai tot felul de organizații. Chiar glumeam la un moment dat și spuneam că, dacă mâine ar veni un call, un proiect mare de la UE cu integrarea socială pe Lună, a doua zi ar fi câteva sute de aplicanți care ar demonstra că au și câțiva ani de experiență, cu integrarea socială pe Lună.
Că asta se întâmplă în general. Tu ai foarte mulți conțopiști care fac foarte mulți bani din proiecte europene, scriind ce vor să citească băieții care au gândit proiectele. Dacă te uiți la eficiență... eficiența e catastrofală.
Și care-i soluția pentru ghetou? Mă gândesc că bani s-ar găsi, deși toate instituțiile statului, inclusiv primăriile, se plâng că n-au. Ai putea, de exemplu, să construiești 10 scări de locuințe sociale noi. Ai rezolva problema?
În niciun caz. Locuințele alea ar fi distruse rapid.
Și atunci ce le trebuie oamenilor de acolo și nu primesc?
Trebuie să ai foarte multă răbdare. Dacă mă întrebi pe mine ce ar trebui făcut acolo ca să poți să schimbi, în primul rând, ar trebui să ai o clinică medicală foarte bună. Senzațională. Și una mobilă care să-ți reducă foarte mult: numărul de copii care fac copii, abuzul de droguri, să-ți reducă numărul de hepatită venită din înțepături cu acul de tot felul. Și numărul de îmbolnăviri de SIDA.
După aceea, ți-ar trebui o sală de sport. Deci un centru comunitar care nu e deloc scump. E o chestie pe care poți să o faci simplu. De acolo ai putea să scoți și niște campioni naționali. Copiii foarte săraci trag tare la sport.
Ai putea să faci selecții deștepte. Noi am scos un fotbalist de națională sub 15 ani, la un moment dat (...) Mitică. Acum a crescut. Bine, a fost foarte greu pentru el să se țină. Era foarte, foarte sărac. Și a vrut ca lucrurile să se întâmple mult mai repede. N-a avut disciplina necesară ca să poată să facă performanță.
Dar dacă l-am fi prins mai devreme, în mod sigur am fi putut (...)
În 15 ani de lucru cu comunitatea, ați prins toți primarii reprezentativi. Pe Marian Vanghelie, pe Daniel Florea și pe Cristian Popescu Piedone care, între timp, și-a pierdut mandatul. Cum ați lucrat cu primăria, în tot acest timp?
Nu am lucrat cu primăria. Primăriile sunt îngrozitoare (...) de exemplu, primarul Florea a decis că aș putea fi o amenințare electorală pentru el. Așa că ne-a dat afară de la Școala 136 și a băgat 2,5 milioane (de euro - n.red.) să facă el, cu bani publici, ceea ce făceam noi gratis.
Și bineînțeles că n-a funcționat nimic. Nici nu mai știu. Cred că a durat 4 luni treaba aia și s-a terminat.
E momentul în care ați părăsit Școala 136?
Da. Și am făcut casa asta de aici, ca să continuăm să ajutăm.
N-ați colaborat cu primăria pentru că n-ați vrut? N-ați mers spre primar să îi spuneți: iată, noi facem aici un lucru bun și avem nevoie de susținere instituțională și de bani publici? Sau pentru că ei n-au vrut? Sau n-ați găsit o cale să dialogați?
Să știi că uite, în timpul lui Vanghelie, s-a putut lucra. Eu m-am ferit de banii publici, pentru că banii publici sunt corupți.
Dar era o doamnă foarte bună – directoare pe Educație sau așa ceva, Roxana parcă o chema – o femeie care chiar ajuta de fiecare dată. Când aveam probleme cu directoarea sau ceva... Dădea un telefon...
Dar nu, orice chestie cu primăria e complicată. Pentru că în general, din experiența mea, oamenii de care am dat eu erau oameni care căutau să facă un ban. Cum să se descurce ...
Prima oară când m-am întâlnit cu directoarea de atunci a Școlii 136, i-am spus „Doamnă, dați-ne și nouă o sală să putem să facem o grămadă de lucruri”. Și m-a întrebat „Dar mie ce-mi iese?”. Și i-am zis „Păi o să vină o grămadă de copii, o să crească rezultatele. O să putem să-i îmbrăcăm...”.
„Nu, nu. Mie ce-mi iese?”. Și i-am zis „Poate un proces penal, că altceva n-are ce să vă mai iasă”. Și eu am și o gură mare. Nu sunt... la mine e foarte greu să „discuți afaceri”.
Cum îmi spunea un fost șef de DGASPC „Hai, mă, Valeriu, să discutăm și noi afaceri”. N-am vrut să discut niciodată afaceri.
V-ați așteptat să fie așa, în anii 2000 și-un pic, în momentul în care ați început toate lucrurile astea?
Să știi că m-am gândit la ce putem noi să facem. N-am avut niciodată niciun fel de așteptări. Ideea mea e: hai să văd ce pot să fac, cum pot să fac.. Și cum pot să fac fără să cer ajutor. Sau fără să arăt cu degetul ce nu face ăla sau ce nu face celălalt. Să văd ce pot eu să fac! (...)
Urmează niște alegeri la Primăria Sectorului 5, mai devreme sau mai târziu. Va veni un primar nou. Dacă ar veni noul primar la dumneavoastră și v-ar întreba „Domnule Valeriu Nicolae, de unde să încep eu să lucrez pentru oamenii ăștia (din ghetou - n.red.)? Că iată, vorbiți de o clinică. Dar bugetul meu e mic. Și trebuie să ajungă pentru atâția oameni...”
Asta-i o prostie. Un primar poate să atragă foarte multe sponsorizări. La orice magazin mare care e în Sectorul 5 se duce și spune „Uite, avem nevoie să construim o clinică. Și hai să folosim fondurile voastre de CSR (reponsabilitate socială a corporațiilor - n.red.) care ar trebui să ajungă în comunități, uite facem clinica mișto. Sunt servicii acolo și uite, serviciile alea au numele vostru...
Facem și un program și luăm mâncarea care e aproape de expirare și o folosim, nu mai trebuie să plătiți pentru distrugere. Sunt o grămadă de lucruri care se pot face fără niciun fel de ban".
Și atunci sunt convins că, dacă primăria ar spune „Uite, eu pun la dispoziție terenul ăsta de 3.000 mp”, aș găsi în 2 săptămâni suficient de mulți oameni să construim acolo ce vrem noi să construim. Deci problema nu e asta. Problema e să vrei să faci. Să vrei să faci știind că tu personal nu o să ai nimic de câștigat.
Aici nu-ți iese parandărătul de 10-20%, cât cer primarii. Nu, n-o să-ți iasă nimic. Și în plus o să ai un pic de bătaie de cap. Că până lucrurile se pun pe vad, o să fie un pic mai greu. O să trebuiască să muncești.
V-ați gândit vreodată să faceți pasul ăsta? Ați încercat la un moment dat să fiți om politic. Ați fost aproape.
Dacă m-am gândit la ce, să fiu primar?
Da.
Nu m-am gândit să fiu primar. Că primar nu cred că pot. Adică ... Am avut o fază. Am fost foarte furios, în momentul în care a câștigat Piedone.
Și atunci am luat o decizie foarte proastă, la furie: hai să încerc, totuși, să schimb ceva. Și am zis ok, hai că o să candidez. De fapt, am zis că, dacă o să strângem îndeajuns de mulți oameni, o să încerc să candidez. O să încerc să ajut.
Scopul meu, dacă reușeam, era să cresc oameni sau măcar să învăț eu, dacă nu găsesc alți oameni, cum funcționează întreg procesul. Dar nu cred că aș fi rezistat.
Faptul că am pierdut la 16 voturi (intrarea în Parlament, ca independent - n.red) ... De fapt, n-am pierdut la 16 voturi. Faptul că USR s-a opus la renumărare că câștigau ei 2 locuri în București cred că a fost foarte bine. Că nu cred că aș fi stat în Parlament.
Cred că mi-aș fi dat demisia destul de repede. Nivelul de impostură și de mârlănie din Parlamentul nostru... cred că e dincolo de limitele mele.
Cum suntem noi ca societate? Am văzut recent câteva scandaluri. Cel legat de postarea J'ai Bistro, care foarte curând s-a transformat într-o discuție despre dacă și cum ne educăm copiii. Mai de curând a apărut un influencer care spunea cum ar trebui să arate femeile când merg la mare. Ce e cu noi, de ce facem toate lucrurile astea?
Avem nevoie să ne simțim deştepti. Fiecare dintre noi are chestia asta. Dar ce, eu sunt mai prost? Ne e foarte greu să acceptăm că da, suntem mai proști. Și-atunci ne dăm cu părerea tot timpul.
J'ai Bistro ne-a ajutat enorm. Am avut mii, dacă nu cumva peste 10.000 de porții de mâncare de la ei. Au ajutat și refugiații ucraineni. Că și noi am ajutat. Și știu foarte bine ce am făcut.
Și oamenii ăia sunt niște oameni senzaționali. Care chiar au făcut o mulțime de lucruri. De asta chiar m-am bucurat că au fost în gura lumii. E o reclamă, totuși. Și e bine ca oamenii să știe de J'ai Bistro. (...)
Pe parte cealaltă, nu mă pricep. Nici măcar nu știam cine e domnul ăla. Ce să zic? O prostie, dar din nou, proști suntem toți, tot timpul.
Dacă ți-a scăpat perla, trebuie să zici „Băi, am fost bou. Îmi cer scuze. Asta e. Încerc să nu mai fiu bou”. Dar la noi s-a cam dus asta. Nu mai acceptăm că putem să fim proști. (...)
Nu vă întrebam întâmplător. O lume cu prejudecăți nu e una care-i acceptă mai greu pe copiii cu care lucrați?
Nu știu. Mie mi se pare că societatea noastră s-a îmbunătățit o grămadă.
De când, începând?
Din anii... Bine au am trăit perioada '90, care a fost cumplită. Și anii 2000, începutul anilor 2000. Reamintește-ți că Vadim Tudor a fost al doilea cel mai popular om din România.
Am evoluat foarte mult. Dar e bine că suntem mereu nemulțumiți și un pic scandalagii, nu cred că e deloc rău. E un motor să ne îmbunătățim continuu. Că sunt exagerări? Da, sunt exagerări (...)
Vorbeam zilele trecute cu cineva care îmi spunea că n-am mai avut un 10 august. Și nu mă refer la protestatari agresați, ci la acțiunea în sine. La oameni care să iasă, în număr mare, în stradă, ca să se opună unei chestiuni pe care o consideră nedreaptă, prost făcută, nocivă. N-a mai fost. De ce? Ce ne lipsește?
Ăsta e un ciclu. Cum am fost după Convenția Democrată. Vreo 3 ani am fost cu toții anesteziați. Hai că-i schimbăm pe nenorociții ăștia de comuniști. Am ajuns la alți nenorociți și la fel de comuniști. Și ne-am luat țeapă. Când ne-am luat țeapă, am suferit. Au trecut vreo 3 ani și ne-a venit iară: Stai, mă! Năstase chiar crede că face ce vrea el? Și-l votăm pe Băsescu. Nu zic că Băsescu ar fi fost vreo minune. Dar măcar l-am schimbat pe nenorocitul celălalt.
E un ciclu. Suntem dezamăgiți. Ne-am cam luat-o. Clasa asta politică nouă a dat dovadă că sunt ageamii. Ageamii în sensul... Ce înseamnă ageamiu. Inocenți. Un pic fraieri.
Începători, până la urmă.
Începători, exact. Și cred că așteptările noastre au fost foarte exagerate: i-am votat pe ăștia, rezolvă ei toate problemele, nu trebuie să mai facem nimic. Ei, aici e tot timpul chestia aia foarte necinstită. Faptul că ai pierdut 5 minute și ai pus o ștampilă pe cineva nu înseamnă neapărat că ăla va putea să facă tot ceea ce nu faci tu.
Că dacă noi continuăm să facem aceleași lucruri, ar fi cam greu să se schimbe ceva. Nu numai pe politic. Trebuie să schimbăm nu numai clasa politică. Trebuie să ne schimbăm și pe noi. Și asta pare că nu înțelegem noi foarte bine.
Mie mi se pare necinstit să ceri unui politician ceea ce nu faci tu. Bă, dacă tu faci o chestie, poți să i-o ceri și altuia. Dacă nu o faci, taci din gură.
Vă propun să revenim un pic la copii. Ați început în urmă cu 15 ani, în încercarea de a-i ține departe de droguri, de a-i ține în viață și de a le oferi o alternativă la singurele lucruri pe care le vedeau ei acolo. Unde sunteți astăzi și ce pregătiți?
Anul ăsta, spre exemplu, să fi avut un copil... Din nou, copiii cu care lucrăm noi vin din familii foarte grele. O bună parte dintre ei au un singur părinte. Și părintele care este și el are probleme uriașe.
În general, părinții nu sunt educați. Deci dacă au 4 clase, e mare chestie. Foarte mulți nu știu să citească, spre exemplu.
Și ce fac ei?
Ce fac părinții? Adună gunoi, lucrează la REBU... supraviețuiesc, practic. Cu greu, dar supraviețuiesc. Vând droguri, fură... Chestii.
Și o mare parte dintre părinți au fost în pușcărie cel puțin o dată. Dependenți de droguri, dependenți de alcool, violență domestică peste tot. Deci condiții foarte dure.
Pentru noi, să aducem un copil care să treacă examenul de clasa a VIII-a era așa, ceva cu totul excepțional. Anul ăsta, au fost în total 12 copii. Am creat o grupă de copii de clasa a VIII-a. Și am zis: hai să vedem, cu meditații, ce se întâmplă.
Și am avut și un grup de control. Rezultatele copiilor din grupul de control erau un pic peste cele ale copiilor din grupa despre care vă zic.
Rezultatul a fost: 3,2 puncte în plus, la examenul de clasa a VIII-a pentru copiii care au trecut prin programul nostru. 3,2 puncte în plus! Deci e enorm. 8 din 12 au trecut examenul, iar ceilalți 4 au fost toți în 20 de sutimi de a trece. De a ajunge la 5. Ceea ce pentru noi e foarte foarte bine.
Se poate, numai că e nevoie de foarte multă răbdare. E nevoie de disciplină.
Iar ce facem acum, ce reușim... Am învățat foarte mult din greșeli. Chestiile astea, cum e tabăra, de exemplu (prin rotație, copiii stau 5 zile în tabără, fie la sediul Casa Bună, fie la munte și la mare – n.red.), are un efect senzațional asupra copiilor.
În perioada asta de 5 zile, ei recuperează foarte mult. Și îi tot plimbăm. Tot vin și stau, vin și stau și recuperează foarte, foarte mult.
Și nu pierd, în momentul în care se întorc (acasă – n.red.)?
Nu pierd, nu. Că rămân pe online. Rămân pe online. Îi aducem aici sâmbătă și duminică. Dar partea asta de tabere funcționează foarte, foarte bine.
Cei care pleacă, cei care reușesc să scape din lumea asta, se întorc să ajute la rândul lor? Aveți speranța asta?
Da. Am avut mai mulți copii care se întorc și ajută.
Ok. Și ce pregătiți, pe termen scurt și mediu?
Păi în primul rând vrem să facem o grădiniță bună. Am publicat cartea „Țigan țăndări”. Și vrem să vindem 20.000 de exemplare. Ceea ce a sunat ca o nebunie. Dar am reușit să vindem peste 11.000, deocamdată. Ca să facem o grădiniță bună.
Pentru că dacă reușim să avem o grădiniță timp de 6 zile pe săptămână pentru copiii ăia... asta are un impact fabulos asupra dezvoltării lor.
Noi reușim, în momentul de față, doar sâmbăta program de grădiniță. Și e o diferență mare între copiii care au trecut prin programul de grădiniță și cei care n-au trecut.
Și construim o tabără, împreună cu Bikers for Humanity, la Nușcoara. Avem acolo vreo 200 de copii, în zona aia. Pe o rază de 75 de km așa, în județul Argeș.
Vrem să facem tabăra aia, pe același principiu. (...) copiii să vină să stea acolo, permanent, 5 zile. Celelalte două zile le folosim pentru curățenie și ca să-și mai revină lumea, că e foarte obositor. Și să-i tot rotim, să-i tot rotim.
Și să mai deschidem câteva „Case bune”. Adică să mai creăm aceleași comunități pe care am reușit să le creăm aici. Și-am vrea să facem lucrurile astea în Constanța (stăm bine acum acolo), în Galați, în Brașov, în Cluj, probabil și în Craiova. Să vedem. E foarte mult de muncă.
Ce vă lipsește, în principal? Banii, oamenii?
Oamenii.
Voluntari?
Da, voluntari. De asta avem nevoie cel mai mult. De exemplu, noi facem între 600 și 800 de controale oftalmologice pe an. Cu ele descoperi undeva la 200 de copii care nu văd bine și nu ar putea să citească bine. Sau pentru care cititul e un chin.
Faptul că reușești să aduci, în fiecare an, 200 de copii să citească normal pentru mine e un super câștig. Dar ar trebui să facem treaba asta, probabil, pentru 10.000 de copii. Și asta cere și voluntari și combustibili și mașini. Dar facem tot ce putem. Încercăm să facem cât mai mult.
...
În zilele următoare, revenim cu un reportaj despre cum funcționează Casa Bună și cum le oferă copiilor defavorizați șansa să scape din ghetou.
...
Dacă vrei să donezi pentru copiii cărora Casa Bună încearcă să le ofere un viitor mai bun, intra pe siteul asociatiacasabuna.ro, în secțiunea Donații.
Potrivit voluntarilor, o donație de 20 de lei înseamnă o pereche de ochelari pentru un copil. 50 de lei cumpără o pereche de adidași, iar 100 de lei este prețul unui ghiozdan complet echipat. Iar cu 150 de lei, asociația poate asigura o masă caldă pentru 10 copii.