Viaţa multor oameni, care lucrau în diferite domenii de activitate, a fost bulversată abrupt şi radical de pandemia de COVID-19.
Asta odată cu pierderea locurilor de muncă în sectoare economice majore precum turismul, transportul aerian, restaurantele şi alte localuri, fapt ce i-a afectat atât pe angajaţii cu contracte fixe, cât şi pe cei din sectorul informal, transmite AFP într-un reportaj publicat recent.
De la angajaţi care reuşeau să ducă o viaţă confortabilă la cei care trăiau de pe o zi pe alta, oameni din toate părţile lumii se confruntă cu anxietatea provocată de faptul că nu mai pot să-şi hrănească familiile şi cu ruşinea de a fi nevoiţi să solicite ajutor de la stat din cauza sărăciei în creştere.
Fondul Monetar Internaţional (FMI) preconizează că PIB-ul global va scădea cu 4,9% în acest an din cauza crizei provocate de pandemie şi avertizează că gospodăriile cu venituri mici şi muncitorii necalificaţi vor fi cei mai afectaţi.
Jurnaliştii AFP s-au întâlnit cu oameni din Franţa, Mexic, Ucraina, Spania, Columbia şi SUA care deja sunt sau se tem că vor ajunge în curând fără un loc de muncă şi care au vorbit despre disperarea lor, sacrificiile pe care le fac zilnic, speranţele abandonate, dar şi temerile faţă de ce va aduce viitorul.
Cufundaţi în sărăcie
"Am alunecat într-o stare de insecuritate", spune francezul Xavier Chergui, de 44 de ani, care timp de 10 ani a lucrat ca ospătar în mai multe restaurante pariziene care se confruntau cu lipsă de personal.
Bărbatul căsătorit, tată a doi copii, câştiga lunar între 1.800 şi 2.600 de euro, iar într-o lună cu adevărat bună putea aduce acasă şi 4.000 de euro.
Însă de îndată ce Franţa a intrat în carantină şi izolare, nu a mai avut unde să muncească şi familia sa supravieţuieşte cu ajutorul de la stat în valoare de 875 de euro.
Xavier Chergui nu a mai putut să-şi plătească chiria lunară, în valoare de 950 de euro, din luna martie şi, de trei luni, nu-şi mai permite nici plata facturii de electricitate.
Deşi a reuşit să plătească rata de 250 de euro la maşină, deocamdată este exclusă orice vacanţă alături de familie, după cum a povestit.
"Am pierdut totul şi cel mai greu este să acceptăm acest lucru din punct de vedere psihologic", a mărturisit el pentru AFP.
În plus, soţia sa suferă de depresie, iar el speră să reziste până în septembrie când ar putea să se întoarcă la muncă - dacă virusul o va permite.
Schimbare de carieră forţată
Visând să devină pilot, columbianul în vârstă de 26 de ani Roger Ordonez a lucrat ca însoţitor de zbor pentru compania Avianca începând din 2017, în paralel cu studiile pentru brevetul de pilot.
"Ajungi să te obişnuieşti cu un anumit stil de viaţă pentru că ai un salariu bun şi poţi călători", spune el.
Roger Ordonez a vizitat în ultimii ani numeroase ţări din regiune, precum şi SUA şi a reuşit să-şi ducă familia în prima lor vacanţă peste hotare.
La sfârşitul lui martie, la cererea companiei aeriene, a fost de acord să-şi ia două săptămâni de concediu fără plată, care între timp a fost extins.
Două luni mai târziu, a aflat că nu i se va reînnoi contractul de muncă pe perioadă determinată ce expira la 30 iunie. Între timp, compania Avianca a intrat în faliment.
Ordonez a fost nevoit să-şi abandoneze studiile la şcoala de piloţi şi nu-şi mai poate ajuta familia cu plata facturilor.
"Am căutat un loc de muncă dar este dificil pentru că serviciul meu este legat de sectorul turistic, sector care este cel mai afectat de COVID-19", spune el.
Acum Roger Ordonez se gândeşte să se recalifice, poate în management sau vânzări.
Ruşinea de a cere ajutor de hrană
Pentru a umple frigiderul şi a-şi hrăni fiul student, fiica şi nepotul, Sonia Herrera nu are de ales decât să apeleze la ajutorul de hrană.
"Îmi este puţin ruşine să cer ajutor", recunoaşte femeia în vârstă de 52 de ani din Honduras, care trăieşte în capitala Spaniei.
"Oamenii se uită la tine şi ne simţim vinovaţi când ne întrebăm dacă nu cumva este altcineva care are mai mare nevoie de acest ajutor", a adăugat ea.
Lucrând ca menajeră, Sonia Herrera câştiga 480 de euro pe lună, până când angajatorii ei din centrul Madridului i-au spus că nu mai pot să apeleze la serviciile ei, imediat după ce au fost aplicate măsurile de carantinare şi izolare din Spania.
Ea nu poate solicita ajutor de la stat pentru că nu are actele de imigrant.
Întreaga sa familie trăieşte din cei aproximativ 600 de euro ajutor de şomaj pe care fiica sa, Alejandra, 32 de ani, îi primeşte după ce şi-a pierdut locul de muncă. Alejandra era bucătăreasă la o grădiniţă care s-a închis în perioada de carantinare şi izolare.
Iar cum puţinii bani puşi deoparte sunt pe sfârşite, familia Soniei Herrera trăieşte de pe o zi pe alta.
Micile plăceri "pe care le remarci abia după ce le pierzi", aşa cum erau ieşirile ocazionale în oraş la o îngheţată, sunt acum de domeniul trecutului, iar operaţia la care era programată pisica lor, Bella, a trebuit amânată până când familia va dispune de banii necesari.
"Sfârşitul lunii mă sperie mai mult decât virusul. Trebuie să mânânci, nu ai încotro", oftează Sonia Herrera.
Şoc total
Specialista ucraineană în IT Natalia Muraşko, 39 de ani, urma să fie promovată după patru ani în poziţia de inginer senior în controlul calităţii la compania americană de turism Fareportal.
Când a lovit pandemia, 15 angajaţi au fost scoşi în şomaj la 31 martie, dar ea a crezut că locul ei de muncă este sigur pentru că aşa i-au spus şefii.
Însă exact a doua zi a primit înştiinţarea că urmează să fie disponibilizată peste două săptămâni. "La început am crezut că e o păcăleală sadică de 1 aprilie. A fost un şoc total", a mărturisit ea.
Competenţele IT ale Nataliei Muraşko o plasau într-un grup mic de specialişti care puteau câştiga câteva mii de euro lunar în Ucraina, prin comparaţie cu salariul mediu din această ţară aflat în jur de 300 de euro.
Ea îşi permitea să angajeze o menajeră, îşi permitea programări la cosmetică şi îi plăcea să-şi cumpere haine noi.
De la o zi la alta, viaţa ei s-a schimbat complet.
Acum trăieşte din economii şi diverse mici servicii. Luna trecută, Natalia, mamă a doi adolescenţi, care are grijă şi de mama ei, în vârstă de 73 de ani, a câştigat 600 de euro.
Îşi caută fără succes un nou loc de muncă şi îşi drămuieşte fiecare ban.
"Un lucru la care nu am renunţat este psihoterapeutul", mărturiseşte ea. De când şi-a pierdut locul de muncă nu mai poate să doarmă şi suferă de anxietate.
Viaţa în frică
Marie Cedile este înspăimântată că ar putea fi înştiinţată că se numără printre cei disponibilizaţi de producătorul francez de pantofi Andre, care a intrat în faliment la 21 martie, înainte de a fi preluat de o altă companie. Noua companie a anunţat că păstrează locurile de muncă pentru doar jumătate dintre cei 450 de angajaţi.
Marie este îngrijorată că la vârsta de 54 de ani, şi după ce a muncit toată viaţa la Andre, îi va fi greu să-şi găsească un nou loc de muncă.
"Am clienţi cărora le-am făcut pantofi când erau mici şi care vin azi cu copii lor pentru a le face pantofi", spune ea.
Una dintre cele două fiice ale sale a murit la vârsta de 29 de ani, anul trecut, din cauza unui cancer cerebral.
"Din fericire aveam munca mea, relaţiile cu clienţii, toate acestea m-au ajutat".
După 30 de ani, ea încă este plătită cu salariul minim - 1.250 de euro pe lună.
Puţin peste 1.000 de euro se duc pe chiria apartamentului pe care-l ocupă în cartierul parizian Morangis.
"Este nevoie de două salarii pentru a acoperi cheltuielile. Soţul meu nu are loc de muncă, dar este mai tânăr decât mine şi ar trebui să-şi poată găsi un job. Sunt gata să fac orice, dacă este nevoie, chiar dacă înseamnă să fac curăţenie în case. Trebuie să găsesc ceva", îşi face ea curaj.
Singur la bar
Scaunele de bar de la Cafe Fili, restaurantul cu profil mediteranean din Washington unde lucrează Zac Hoffman, sunt acum mai tot timpul libere, majoritatea clienţilor preferând să rămână afară, pe terasă.
"Nu mă simt ca şi când m-aş fi întors la muncă. Nu am clienţi la bar. Restaurantul nu mai este niciodată plin pentru că nu mai poate fi", se plânge tânărul în vârstă de 28 de ani.
Restaurantele sunt viaţa lui Zac Hoffman încă de când s-a angajat ca ajutor de bucătar, la 15 ani.
Însă acum şase ani el a înţeles că îi este mai bine să lucreze din spatele barului, acolo unde clienţii sunt mereu aproape, de unde cunoaşte noi oameni şi-şi face noi prieteni - o poziţie bună pentru un tânăr cu ambiţia de a fi ales în consiliul local.
Se obişnuise să câştige în jur de 40 de dolari pe oră, majoritatea din bacşişuri.
Însă după o perioadă de şomaj, când micile afaceri s-au închis pe măsură ce pandemia se intensifica, la jumătatea lui martie, acum câştigă cel mult 25 de dolari pe oră.
Zac nu ştie ce îl îngrijorează cel mai mult. Perspectiva ca micile afaceri locale să fie închise din nou, caz în care este aproape sigur că majoritatea nu se vor mai redeschide vreodată, sau faptul că el sau colegii săi de muncă ar putea să se infecteze cu noul coronavirus.
"Toate interacţiunile noastre se desfăşoară sub această anxietate, frică de pericolul morţii, este o atmosferă pe care nu ne-o dorim deloc", mai spune el.
Înghiţit de abis
Ghidul turistic mexican Jesus Yepez doarme la un refugiu pentru oameni fără adăpost după ce a fost evacuat la începutul acestei luni din apartamentul închiriat în centrul istoric al capitalei mexicane.
"M-am născut pe o saltea confortabilă la Coyoacan (un cartier boem din Ciudad de Mexico, unde au trăit Frida Kahlo şi Leon Troţki), însă capriciile vieţii m-au împins în jos", povesteşte bărbatul în vârstă de 65 de ani.
Înainte de coronavirus, el câştiga ca ghid 500 de pesos (aproximativ 22 de dolari), conducând turiştii într-un tur de 60 de minute. Însă muzeele şi galeriile de artă din Ciudad de Mexico s-au închis la sfârşitul lui martie, exact la începutul sezonului turistic, iar Yepez se luptă de atunci să-şi câştige existenţa, la fel ca mulţi alţii din sectorul turistic, ce reprezenta, înainte de criză, 8,7% din PIB-ul Mexicului.
La început, a trăit din economii, dar şi aceşti bani s-au terminat şi turiştii încă nu s-au întors.
Competenţele sale în arhitectură, relaţii internaţionale, engleză şi franceză nu-i mai servesc la nimic.
"Tot ce îmi doresc este să trec prin asta şi să-mi găsesc un cămin pentru bătrâni în care să îmbătrânesc cu demnitate. Nu sunt bolnav, sunt doar sătul de această viaţă", mai spune el.