Diana Gini, de la Oradea la Madrid via Dallas: Să îi privim cu respect pe românii care au plecat

Pentru un român din diaspora, plecarea nu înseamnă neapărat desprinderea de România. Poate însemna, dimpotrivă, o altă formă de apropiere: aceea în care țara de origine începe să fie privită cu mai multă claritate, iar experiențele acumulate în afara ei devin o resursă care poate fi întoarsă către comunitate.

Diana Gini a plecat din România și și-a construit o parte importantă a vieții în Statele Unite, unde a învățat să o ia de la capăt profesional, să își construiască propriul business și să se adapteze unei alte culturi. Experiența de peste Ocean nu a rupt-o însă de România, ci i-a transformat relația cu țara și, în același timp, felul în care se privește pe ea însăși.

Astăzi, la Madrid, după revenirea în Europa, spune că a regăsit valori pe care le asociază și cu România: apropierea de familie, timpul petrecut împreună și un echilibru mai sănătos între viața profesională și cea personală.

Parcursul ei a fost marcat și de un diagnostic crunt, care i-a schimbat radical perspectiva asupra vieții. Diana a transformat experiența într-o carte, Game On, o poveste despre transformare, vulnerabilitate și puterea de a merge mai departe. Astăzi, prin activitatea sa pentru românii de pretutindeni, încearcă să transforme experiența acumulată în proiecte care pot produce schimbare în România.

Când am venit în America, credeam că străzile sunt pavate cu aur. Când am ajuns, primul lucru pe care l-am realizat a fost că străzile nu erau pavate deloc. Și apoi am realizat că eu trebuia, de fapt, să le pavez.

„Pentru mine, acest citat de la Muzeul Imigrației din New York, de pe Insula Ellis, rezumă foarte bine experiența de emigrant. Pleci cu speranțe, cu proiecții și cu o imagine despre ce vei găsi acolo. Apoi descoperi că realitatea este mult mai grea și că nimic nu este gata construit pentru tine. Trebuie să muncești, să construiești, să te adaptezi și, într-un fel, să îți pavezi singur drumul”, povesteste Diana Gini, Chief Growth Officer, Romanian United Foundation (RUF), pentru spotmedia.ro.

• Despre plecare – Diana Gini a plecat din România după ce își construise deja un parcurs solid în jurul pianului și al studiilor muzicale. Ajunsă în Dallas, a avut parte de un început profesional rapid, găsindu-și un loc de muncă la o școală de muzică la doar două zile după sosire, însă șocul cultural a fost puternic: a descoperit că muzica nu avea în America același statut și respect pe care îl avea în România. Plecarea a însemnat, în același timp, să își reconstruiască identitatea profesională într-un sistem în care nu era cunoscută și să pornească, practic, de la zero.

• Despre integrare – Integrarea în America a venit prin muncă, adaptare și construirea propriei comunități în Dallas care a devenit pentru ea o formă de „Românie de acasă”, ajutând-o să treacă mai ușor peste dorul de țară și dificultățile adaptării.

• Despre România – Distanța a făcut-o să privească România cu alți ochi. A înțeles mai clar atât lucrurile care funcționează în alte sisteme, cât și ceea ce lipsește acasă. În același timp, experiența din Spania i-a reamintit că unele valori pe care le asociază cu România – apropierea de familie, timpul personal și echilibrul dintre viață și muncă – sunt mai prezente în cultura europeană decât în cea americană.

• Despre diaspora – Crede că diaspora poate ajuta țara și de la distanță, fără ca toți românii plecați să fie nevoiți să se întoarcă. În același timp, România trebuie să învețe să îi asculte și să îi respecte pe cei care revin, pentru că aceștia aduc experiențe și competențe care pot accelera schimbarea în comunități și instituții.

• Mesaj pentru tineri – Lecția pe care Diana Gini o consideră esențială pentru un tânăr care pleacă este reziliența. Succesul în străinătate nu vine doar din dorință sau dintr-un plan bine făcut, ci presupune perseverență, tenacitate, adaptabilitate și capacitatea de a continua atunci când lucrurile nu merg conform așteptărilor.

Ați plecat din România după ce v-ați format la Oradea și ați construit deja un parcurs important în jurul pianului și al studiilor muzicale. Cum a fost trecerea de la această viață pe care o cunoșteați la realitatea din America și care a fost cel mai mare șoc al întâlnirii cu societatea americană?

Cred că aș începe cu șocul. Pentru mine, cel mai surprinzător a fost faptul că viața muzicală din România este luată mult mai în serios decât în America. În România, școala de muzică este privită ca o mândrie, ca o instituție respectată, atât de părinți, cât și de cadrele universitare. Există un anumit respect pentru studiul muzicii și pentru formarea artistică, iar în America am simțit că această valoare nu era la fel de prezentă.

În același timp, tranziția profesională a fost mai ușoară decât m-aș fi așteptat. Am avut norocul să găsesc foarte repede un loc de muncă la o școală de muzică. Practic, am avut interviul la două zile după ce am aterizat în Dallas. Din punctul acesta de vedere, începutul a fost rapid și promițător, chiar dacă diferențele culturale au fost evidente.

În Statele Unite ați reușit să transformați pregătirea muzicală într-o carieră și apoi într-un business, deschizând propria școală de muzică. Cum ați construit acest business de la zero și ce v-a învățat antreprenoriatul american despre succes, muncă și libertate?

Așa cum spuneam, lucram deja la o școală de muzică și mi-am dat seama destul de repede că această carieră era foarte slab plătită. Treptat, am început să lucrez cu studenți în privat și am realizat că posibilitățile financiare erau mult mai mari atunci când lucram independent. De acolo s-a născut ideea de a deschide propria școală de muzică, lucru pe care lam făcut în 2013.

Cea mai mare provocare a fost faptul că nu aveam reputația unui absolvent al unui sistem american. Nu eram cunoscută acolo și a trebuit să îmi construiesc singură clientela, de la zero.

A fost nevoie de timp, de multă muncă și de un efort colosal.

Experiența de a porni un business de la zero m-a învățat enorm. Deși aveam pregătire în domeniul meu, a trebuit să învăț lucruri complet noi: marketing, contabilitate, administrarea unei afaceri și, în același timp, să continui să îmi fac meseria cât mai bine. A fost o lecție foarte puternică despre muncă, adaptare și responsabilitate.

După ani în Statele Unite, ați ales să vă mutați în Spania. Ce a stat în spatele acestei schimbări și ce ați căutat în Europa, profesional și personal, după experiența americană?

Am schimbat Statele Unite cu Spania în primul rând din motive de familie. Îmi doream să îmi cresc copiii într-un mediu mai sigur și am considerat că educația ar fi mai bună în Europa. A fost o decizie de familie, nu una construită în jurul unei oportunități profesionale.

Sincer, din punct de vedere profesional nu aveam așteptări foarte clare atunci când m-am mutat. După ce am închis businessul din Statele Unite, simțeam nevoia unei pauze. Am avut însă norocul să găsesc Romanian United Foundation, un ONG românesc cu bază în Statele Unite, pentru care lucrez de atunci. Așa am reușit să rămân conectată la România și la comunitatea românească din diaspora, chiar dacă viața mea s-a mutat în Europa.

Spuneți că, după ani de America, ați început să priviți diferit lucruri aparent simple din Europa și din România – de la timpul petrecut cu familia și raportarea la muncă până la calitatea vieții. Ce ați descoperit despre „acasă” abia după ce ați trăit atât de mult timp departe?

În Spania, comparativ cu Statele Unite, există un accent mult mai mare pe calitatea vieții. Oamenii știu să își prețuiască timpul personal și îl respectă mai mult. În America, am simțit foarte puternic această cultură în care trăiești pentru muncă, nu muncești pentru a trăi. Foarte mulți oameni ajung workaholici, pentru că ritmul și presiunea sunt foarte mari.

După ce am ajuns în Spania, mi-am dat seama că felul în care trăiesc spaniolii este mult mai apropiat de cultura noastră românească. Există mai multă atenție pentru familie, pentru timp personal, pentru echilibrul dintre viața profesională și cea privată. Cred că abia după ce trăiești într-un sistem foarte diferit începi să înțelegi ce valori îți sunt, de fapt, familiare.

În urmă cu un an, într-un moment în care viața părea așezată, ați primit diagnosticul de cancer de colon în stadiul 4. Cum v-a schimbat această experiență felul în care priviți familia, timpul petrecut împreună și legătura cu România și cu cei de acasă?

După un astfel de diagnostic, începi să înțelegi că boala nu este doar a pacientului. Este o boală de familie, pentru că schimbă viața tuturor celor apropiați. Îi afectează pe cei din familie, pe prieteni, pe oamenii de la locul de muncă și pe toți cei care sunt parte din viața ta.

Mai ales atunci când te confrunți cu un diagnostic în care ți se spune că ai, poate, maximum trei luni de trăit, perspectiva asupra vieții se schimbă complet. Pentru mine, cel mai important a devenit timpul petrecut cu copiii. Nu știam dacă voi trăi suficient de mult încât să îi văd crescând și atunci am vrut să fiu cât mai prezentă lângă ei.

Am încercat să păstrez această tradiție de a ne bucura de fiecare moment și de a dedica timpul familiei și copiilor. Pe termen mai lung, mi-am dorit ca ei să se simtă mai români, să învețe mai bine limba română și să fie mai aproape de familia extinsă. Legătura cu România a devenit, astfel, și o formă de rădăcină pe care am vrut să le-o transmit copiilor mei.

În acest proces, am scris și o carte, pentru că mi-am dorit ca, atunci când eu nu voi mai fi, copiii mei să aibă parte de vocea mea autentică. Cartea se numește Game On, și poate fi găsită aici: https://books.by/diana-gini.

După experiența de viață și de muncă din Statele Unite și Spania, ce credeți că ar putea învăța România din felul în care funcționează aceste societăți, în special în ceea ce privește educația, munca și echilibrul dintre viața profesională și cea personală?

Cred că trebuie privite separat Statele Unite și Spania, pentru că diferența dintre ele este uriașă. În ceea ce privește cultura muncii, Statele Unite funcționează într-un ritm mult mai intens. Se muncește foarte mult, mediul este competitiv, iar oamenii sunt obișnuiți să își construiască viața în jurul muncii.

În Europa, și în Spania în mod special, am văzut un alt tip de echilibru. Societatea îți permite mai mult să ai o viață privată și profesională mai bine așezate. Există mai mult spațiu pentru familie, pentru timp personal și pentru calitatea vieții.

Cred că România ar putea învăța din ambele modele. Din Statele Unite, poate învăța energia antreprenorială, disciplina și capacitatea de a construi. Din Spania și din Europa, poate învăța importanța echilibrului, a timpului personal și a unei societăți care nu își epuizează oamenii prin muncă.

Ați rămas conectată la România și prin activitatea pentru comunitatea românească din diaspora. Ce ați făcut, concret, pentru a păstra această legătură și pentru a rămâne implicată în ceea ce se întâmplă în România?

Lucrez pentru Romanian United Foundation, cel mai mare ONG românesc din diaspora. Rolul meu este legat de dezvoltarea comunității diasporei, adică de crearea de conexiuni cu români din toată lumea care, la un anumit moment din viața lor, își doresc să dea ceva înapoi și să contribuie la proiecte pentru România.

Această activitate mă ține conectată în fiecare zi atât cu România, cât și cu românii din jurul lumii. Practic, lucrez cu oameni care au plecat, care au acumulat experiență, resurse și knowhow, dar care vor să rămână legați de țară și să ajute acolo unde pot.

Ce credeți că poate aduce diaspora României, dincolo de bani: ce experiențe, mentalități sau modele pe care le-ați întâlnit în afara țării ar putea fi utile acasă?

Cred că un român emigrant acumulează un curaj fantastic și o reziliență extraordinară. Atunci când pleci într-o altă țară, trebuie să înveți limba, să te conectezi cu o cultură nouă, să înțelegi un alt mod de lucru și, uneori, chiar să îți adaptezi sau să îți schimbi complet direcția profesională.

Experiența aceasta este foarte valoroasă. Românii din diaspora au acumulat know-how, abilități și perspective care pot fi extrem de utile pentru România. De aceea, la Romanian United Foundation nu ne dorim neapărat să îi aducem pe toți înapoi în țară. Mai degrabă, vrem să valorificăm expertiza și abilitățile lor acolo unde se află. Diaspora poate contribui la România și de la distanță, prin proiecte, conexiuni, idei și modele de lucru.

Dacă România ar ști să folosească mai bine experiența românilor plecați, ce credeți că s-ar putea schimba în următorii ani? Și ce ar trebui să facă România pentru ca diaspora să simtă că are un loc real în această construcție?

În primul rând, mi-aș dori ca românii care se întorc în țară să nu mai fie respinși de restul comunității. De multe ori, cei care revin sunt priviți ca fiind diferiți și tocmai de aceea reintegrarea lor devine dificilă. Este păcat, pentru că acești oameni aduc cu ei experiențe și cunoștințe care ar putea fi foarte valoroase.

Ceea ce au învățat peste graniță ar trebui ascultat, respectat și, acolo unde este posibil, implementat în România. Cred că România ar trebui nu doar să le permită acestor oameni să își pună experiența în practică, ci să îi încurajeze activ să o facă. Dacă am ști să folosim mai bine această resursă, am putea accelera schimbări importante în comunități, instituții și proiecte locale.

Ce a însemnat România pentru dumneavoastră în anii în care v-ați construit viața și cariera în afara țării?

În Statele Unite, fiind foarte departe de țară, România a devenit la un moment dat aproape ca o amintire. Era greu să revin atât de des pe cât mi-aș fi dorit, iar dorul de țară apărea inevitabil.

În timp, comunitatea românească locală din Dallas a devenit pentru mine România de acasă. Această comunitate mi-a făcut viața mai ușoară, m-a ajutat să mă adaptez și a diminuat dorul de țară. Practic, românii de acolo au devenit România mea, într-un fel foarte concret și foarte personal.

Care este lucrul pe care l-ați înțeles despre România abia după ce ați plecat?

Lucrul pe care l-am înțeles despre România după ce am plecat este că mai avem mult de lucru. Este o concluzie simplă, dar foarte puternică. Când trăiești în alte sisteme, vezi mai clar ce funcționează, ce lipsește și unde mai este nevoie de construcție acasă.

Care este lucrul pe care l-ați înțeles despre dumneavoastră abia după ce ați trăit în afara țării?

Am o poveste frumoasă aici. În Statele Unite, noi, cei veniți din România, eram considerați cumva exotici. Oamenii nu știau exact unde să ne plaseze, din ce regiune venim sau ce să asocieze cu România. La început poate părea ciudat, dar pentru mine această experiență a avut și un efect bun.

Am început să am mult mai multă încredere în mine. Faptul că eram percepută ca diferită m-a făcut să mă privesc și eu altfel. Am realizat că sunt mai fantastică decât credeam, că port cu mine o identitate și o experiență care au valoare.

Ce v-ați dori să înțeleagă România despre diaspora, dincolo de clișee?

Mi-aș dori ca România să înțeleagă că românii din diaspora muncesc din greu.

Banii nu cad din cer și viața în afara țării nu este atât de simplă cum poate părea din exterior. În spatele fiecărei plecări sunt multe eforturi: dorul de țară, nevoia de acceptare într-un context nou, învățarea unei limbi, integrarea într-o cultură diferită și, uneori, recalificarea sau schimbarea domeniului de muncă.

Cred că diaspora ar trebui privită cu mai mult respect. Românii plecați peste graniță au trecut prin experiențe dificile, au muncit mult și au construit vieți în contexte noi. Dincolo de clișee, cred că mesajul esențial este acesta: să îi privim cu respect pe românii care au plecat.

Dacă ar fi să formulați o singură lecție pentru un tânăr care vrea să plece, care ar fi aceea?

Lecția principală ar fi reziliența. Cred că aceasta este cea mai valoroasă calitate atunci când pleci într-o altă țară. Poți reuși în străinătate, dar ai nevoie de perseverență, de reziliență, de tenacitate și de adaptabilitate.

Nu este suficient să pleci cu o dorință sau cu un plan. Trebuie să poți trece prin momente grele, să te adaptezi, să înveți continuu și să continui chiar și atunci când lucrurile nu merg așa cum te-ai așteptat.

Cum credeți sau sperați că va arăta România peste 10 ani?

Sper ca România să aibă mai multe autostrăzi și spitale mai bune. Mi-aș dori ca instituțiile și sistemele publice să fie mai accesibile pentru oameni, astfel încât publicul larg să poată interacționa mai ușor cu ele.

Mi-aș dori, de asemenea, ca universitățile să fie mai conectate cu lumea exterioară. Ar fi important să existe mai multe programe de schimb cu universități din străinătate, pentru ca tinerii să aibă această lecție de viață și această expunere la alte sisteme.

Cred că astfel de oportunități ar putea ajuta și la reducerea migrației care crește de la an la an, pentru că tinerii ar vedea mai multe posibilități de dezvoltare și acasă.