Suntem învățați să trăim – bine, mult, cât mai sănătos – dar nimeni nu ne învață cum să ne comportăm în fața morții, cum să-i fim alături unui om drag atunci când îl ținem de mână și-l privim dându-și ultima suflare. Fugim cât putem de tare de acest gând, până când moartea ne bate, într-o zi, la ușă.
De un aproape un an, de când a început pandemia de Covid-19, auzim non-stop vorbindu-se despre moarte în jurul nostru. Zilnic vedem pe Facebook, la televizor sau chiar în blocuri de la capătul străzii lumânări aprinse pentru cei care abia s-au stins. Și nu poți să nu te întrebi la un moment dat: Dacă va fi să vină ultimele clipe, ale Bunicului sau ale Mamei, dacă prietena mea bolnavă de cancer mă va suna și îmi va cere să îi fiu aproape în ultimele clipe, chiar de departe, ce fac? Ce spun? Cum mă comport, ca și ei să plece liniștiți și împăcați, dar și eu să rămân împăcat cu gândul că am făcut tot ce era mai bine?
L-am rugat pe părintele Francisc Doboș, care slujește la Catedrala Sfântul Iosif din București și este unul dintre cei mai îndrăgiți și mai respectați internauți, să ne răspundă la aceste întrebări și să ne învețe cum să ne comportăm în astfel de momente, grele și inevitabile.
Iată ce ne-a spus părintele Francisc Doboș:
Să prețuim viața
Nu sunt cuvinte de spus, sunt gesturi de făcut. În momente de genul ăsta, cuvintele sunt doar de conjunctură, pentru că ele, cuvintele, trebuie spuse înainte.
Tot ceea ce avem să le transmitem celor dragi o putem face în anii ăștia. Trebuie să prețuim viața, să prețuim orice moment, orice zi în plus!
Să strângem în brațe prin cuvinte
Să strângem în brațe prin cuvinte, atâta vreme cât cei dragi mai sunt conștienți. Iar când nu mai sunt, intervine îmbrățișarea, care eliberează.
Sunt situații diferite de viață. Unii, care au o relație mai apropiată cu cei dragi, îi pot vedea de aproape. Alții nu, se află departe și de multe ori se află în situația să îi vadă doar la înmormântare. Sunt situații dureroase, dar pentru fiecare există Viață – a menține legătura cu cei dragi, până să se ajungă în momentul respectiv. Acum avem Facetime, avem multe modalități online.
Să ne împrietenim cu moartea
Moartea face parte din viață. Noi ne anesteziem adesea cu tot felul de lucruri: fuga după locul de muncă, după bani, după casă, după mașină, după cei dragi, după petreceri ... Și nu ne dăm seama că moartea este singurul sau printre puținele lucruri SIGURE din viață și că va veni Momentul, mai devreme sau mai târziu.
Asta înseamnă să ne împrietenim cu moartea ca făcând parte din viață. Pentru că moartea nu înseamnă totul. Creștini fiind, moartea este doar o etapă și noi credem în Înviere.
Unii îl folosesc pe Dumnezeu ca pe o pudră
Unii nu suntem capabili, nu avem obișnuința sacralității în viața noastră, îl folosim pe Dumnezeu ca pe o pudră, doar pentru anumite momente, un fel de a pudra viața noastră de creștini doar în momente limită, doar când avem nevoie sau doar când ne moare cineva drag.
Asta este marea durere pentru foarte mulți - consideră că odată cu moartea, gata, s-a terminat totul. De aceea avem Înviere, nu doar ca să aprindem lumânarea de Paște. Pentru că dacă nu o aprinzi în viață, acum, Moartea devine doar un sfârșit al lucrurilor, al Vieții, al speranței.
”Îmi cer iertare!”
Oamenii simt, de aceea este importantă prezența noastră, adică a celor dragi. Fie că suntem fizic alături de cei care sunt pe punctul de a muri, fie mai de departe, oamenii simt, EI simt.
Și au nevoie, ca să plece împăcați, și de împăcarea de aici. Poate ei nu mai sunt capabili să spună ”Te rog, iartă-mă!” sau ”Îmi cer iertare”, dar să o fac eu! Sau să provoc eu asta, tocmai pentru că sunt momentele cele mai sensibile.
Să conștientizăm Iubirea
În rest, cuvintele? Doar dacă sunt cuvinte de iertare și dacă arată prețuirea și iubirea mea, nimic mai mult.
Dacă mi se spune că eu mai am jumătate de oră de trăit, ce aș face? Care ar fi agitația mea, să știu că mai am o jumătate de oră, o oră sau până diseară de trăit? Nu aș putea să aduc dintr-odată ceea ce a lipsit vieții mele. Dar aș putea să conștientizez Iubirea.
Toți va trebui să trecem prin momentul acela. Eu merg la căpătâiul atâtor muribunzi și foarte mulți mor doar după ce am trecut, după ce le-am dat maslu, ungerea sfântă, după ce i-am împărtășit. Pe unii nu e posibil să îi spovedești dacă sunt într-o stare care nu mai permite asta, dar măcar le dai binecuvântarea.
Am experiența asta de preot de spital în Italia, cu foarte multe persoane. Am stat pe holul spitalului jumătate de oră cu soția bolnavului, era în stare critică, era vizita medicilor. După ce am intrat, am făcut rugăciunea, i-am dat dezlegarea sub condiție și eu am plecat. Mi-a spus soția că imediat, la 2-3 minute după ce am plecat eu, bolnavul s-a relaxat. A murit.
Despărțirea înseamnă și o mare Iubire
Despărțirea de cei dragi, dincolo de lacrimi, de doliu, de durere, de tristețe, înseamnă și o mare Iubire - ceea ce fac acum, cu tatăl meu, care s-a stins recent, cu mama mea, cu familia mea. Nu stăm doar să plângem, ci ne bucurăm (cu ghilimelele de rigoare) pentru că ne gândim că tata nu ar dori să ne vadă abătuți, triști, ci și-ar dori să ne vadă plini de viață. Îl considerăm cu noi, chiar dacă nu mai este fizic.
De aceea, înțeleg tristețea oamenilor, înțeleg durerea lor. În această perioadă se vorbește mai mult despre moarte sau se conștientizează mai mult, pentru că nu mai avem la îndemână toate anesteziile noastre.
Acum ajungem la esențial și ne dăm seama că rămânem noi, cu cei dragi, cu Dumnezeu.
Să conștientizăm că suntem trecători
În această perioadă în care vedem că persoane de lângă noi mor, ne dăm seama că nici noi nu trăim veșnic aici. Și ca să trăim cu bucurie, avem nevoie să conștientizăm că suntem trecători. Și dacă suntem trecători, să trăim cu bucurie viața aceasta și să îi însoțim pe cei care își termină investiția pe acest pământ, pentru ca ea să continue în Veșnicie.
De aceea credem în Înviere cu tărie și că ne vom întâlni mai apoi. Știe Dumnezeu cum.
