Pandemia e ca un test Rorschach, în care fiecare vede ce vrea să vadă. Filtrele care l-au făcut posibil pe Trump Interviu video

Pandemia e ca un test Rorschach, în care fiecare vede ce vrea să vadă. Filtrele care l-au făcut posibil pe Trump <span style="color:#ff0000;font-size:100%;">Interviu video</span>

Am vorbit cu scriitorul și regizorul israelian Etgar Keret despre cum se poate spune o poveste bună despre lucruri greu de povestit, cum e Holocaustul, sau despre care pare că s-a spus totul, cum este conflictul israelo-palestinian, ale cărui rădăcini par din ce în ce mai adânci. A schimbat pandemia felul în care ne raportăm la alții și felul în care social media creează personaje de succes, de tipul Trump, sau suntem tot acolo, punând cât mai multe filtre care să ne arate mai frumoși, mai glamour, mai inautentici?

Dacă mă duc si scriu pe Facebook: educația în România este subfinanțată, trebuie să facem ceva, nimeni nu mă citește. Dar dacă scriu că Angela Merkel este de fapt un bărbat care își rade mustața în fiecare dimineață și că am văzut-o eu odată în pielea goală și era clar bărbat, am instantaneu 500.000 de share-uri. Imediat unii îmi vor scrie că sunt un mincinos și un nenorocit, alții mă vor lăuda și-mi vor spune că sunt genial, iar pentru o perioadă eu voi fi în centrul atenției publice.

Dar asta nu înseamnă interacțiune umană și nici nu ne face să spunem poveștile noastre și să ascultăm poveștile altora. Decât să mă uit la versiunile glamour pe care oamenii și le arată, prefer să merg pe stradă și să mă întâlnesc cu un vecin care are părul tot mai rar, sau care se smiorcăie de răcit ce este. La genul acesta de interacțiune aspir eu, spune, într-un interviu pentru Spotmedia, scriitorul israelian Etgar Keret.

Etgar Keret s-a născut pe 20 august 1967, la Tel Aviv, în familia unor evrei supraviețuitori ai Holocaustului. Este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori israelieni contemporani, scenarist, regizor și autor de benzi desenate. A primit în 2016 Charles Bronfman Prize și English Pen Award și, ca regizor, în 2007 a câștigat cu soția sa, Shira Geffen, Camera d’Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes pentru filmul Meduzot. În limba română, este tradus la Editura Humanista Fiction.

Spunem că vremurile grele sunt bune pentru scriitori. Au fost aceste vremuri pandemice bune pentru scris?

În general, vremurile grele sunt foarte bune pentru scris. Cred că de obicei, noi scriem povești despre lucrurile pe care nu le putem rezolva în viața reală. Le spun deseori studenților mei că sunt mai multe cântece de dragoste neîmplinită, decât cele de iubire împlinită. Când cel pe care îl iubești e departe, singurul lucru pe care îl poți face e să scrii povești, când e lângă tine, ești prea ocupat să scrii.

Ce s-a întâmplat în această pandemie e că nu am mai putut face lucrurile pe care le făceam de obicei: nu am mai putut merge în vizite la rude în vârstă, nu am putut călători și face multe lucruri, dar s-au deschis uși noi, m-am văzut capabil să merg tot mai adânc în propria-mi minte.

Ce face o poveste să fie bună? Pentru că aveți o proză scurtă, în care un prieten îi cere unui scriitor să îi scrie o poveste de cucerit o femeie. Scriitorul scrie o poveste bună, dar complet inutilă scopului cerut. Așadar, iată că poveștile bune nu sunt mereu ceea ce ne trebuie.

Cred că puterea unei povești vine din aceea că ficțiunea nu e niciodată programatică. De regulă, în viață, atunci când vorbim cu oamenii, avem mereu un interes: vrem să creadă despre noi că suntem inteligenți, că avem umor, vrem să spunem o glumă. Când scriem însă povești, nu mai avem astfel de interese. Și când faci asta, ajungi într-un spațiu în care, tocmai pentru că e nefolositor, este omnipotent. Când povestea nu e bună pentru ceva anume, e bună pentru multe.

Pe același model, se spune că în Israel, scriitorii sunt cei mai norocoși, au câte un prilej de poveste la tot pasul. Avem conflictul cu palestinienii, apoi ultraortodocșii și tot așa mai departe. E mai ușor să fii scriitor într-o țară unde se întâmplă atât de multe?

Cred că aproape toate poveștile sunt în jurul conflictelor și cred că atunci când vii din Orientul Apropiat, sunt atât de multe conflicte. Nu scrii povești, cum a spus Tolstoi, despre familiile fericite, scrii despre cele nefericite. Și în Orientul Apropiat sunt atâtea grupuri care simt că sunt victime, de fiecare parte, că vorbim despre palestinieni sau despre evrei, despre ultraortodocși sau despre seculari, fiecare se simte înșelat, nedreptățit de realitate. Sunt atâtea narațiuni în jurul conflictelor, care se deschid asupra unor realități diferite, încât pare ușor pentru un scriitor să găsească povești bune oriunde ar fi bune.

Tatăl dumneavoastră vă spunea povești, în așa fel încât să găsească ceva bun în orice tragedie, întâmplare. Există un final bun pentru orice poveste sau măcar un sens al binelui?

Nu simt nevoia să am un final fericit pentru toate poveștile, dar simt nevoia de a găsi speranță, în fiecare poveste, nevoia de a găsi ceva care să-mi păstreze credința în umanitate, în om. Câteodată scrii povești în care tot ce se întâmplă este în mod obiectiv rău, dar scriitorul tot va găsi ceva care să te inspire, să îți dea forța de a merge mai departe. 

Cred că dacă nu aș fi sperat, nu aș fi scris de la bun început. Dacă aș crede că totul e rău, distrus, nu aș mai avea pentru ce să lupt. Singurul lucru pe care îl pot împărtăși cu cititorii este un anumit sens al speranței.

Putem spune că scriitorul a devenit mai important în aceste zile ale pandemiei? Tocmai pentru că literatura comercializează, în acest sens, speranța.

Cei mai mulți oameni  din Israel nu au citit în timpul pandemiei, s-au uitat la Netflix, dar cred că e ceva din această pandemie, care ne-a făcut pe toți puțin scriitori sau artiști. Pentru că atunci când ești artist ești, într-un anume fel, reformator, inventezi ceva. Și cred că asta s-a întâmplat în pandemie, în timpul lockdown-ului, oamenii și-au reinventat viețile. Când ești acasă, în lockdown, trebuie să îți inventezi propriile povești: trebuie să alergi în casă, ca și cum ai alerga la maraton sau să gătești cea mai minunată prăjitură, după o rețetă de pe Youtube, trebuie să inventezi acele povești despre tine care te țin în viață.

Nu știu așadar, cât de mult s-au sprijini oamenii pe literatură, în pandemie, dar cred că fiecare om știe acum puțin mai bine ce înseamnă să fii scriitor, ce înseamnă să fii într-o poziție în care începi de la zero să inventezi o poveste.

Se spune iarăși că o tragedie de felul acestei pandemii ne face să ne reevaluăm viața. E pretențios spus așa?

Cred că ori de câte ori trecem prin ceva neprevăzut, e un moment bun să reflectăm asupra vieților noastre. Dar cred că noutatea adusă de pandemie este că a deschis atâtea uși despre care nu știam. Vă dau exemple: sunt în Israel ecologiștii, care au spus: priviți, e mai puțină poluare, poate am putea să nu mai folosim avioanele și să folosim Zoom-ul, iar pe de altă parte, sunt persoanele de dreapta, foarte fericite că serviciile secrete ne pot localiza telefoanele și că se pot asigura că nu infectăm pe cineva și care spun: e bine, poate putem folosi asta și după pandemie. Ce vreau să spun e că pandemia e ca un test Rorschach, în care fiecare poate vedea ce vrea să vadă.

Unii americani au înțeles că pandemia ne-a învățat o lecție, că nu e suficient să fii un om de succes pentru a fi liderul unei comunități, dacă nu ești responsabil pentru binele comunității, virusul va ucide; alții au înțeles însă că nu trebuie să avem încredere în străini, mai ales în chinezi, pentru că fiecare persoană care vine de la distanță mare va aduce o boală și asta poate să devină o bună scuză pentru a fi xenofob. Partea fascinantă atunci când construiești povești e că iei anumite obiecte și construiești ceva cu totul nou din ele.

Pandemia a schimbat Israelul, a fost contextul în care Benjamin Netanyahu a piedut puterea, după atâta timp. A fost și felul în care a gestionat pandemia sau poate războiul din Gaza, reizbucnit?

După ce a fost la putere 25 de ani, Netanyahu a adunat mereu oameni care s-au simțit înșelați, marginalizați, dezamăgiți de el și acum au considerat că e suficient. Netanyahu urmează să fie judecat, iar slăbiciunile care l-ar putea trimite la închisoare sunt și slăbiciunile statului.

Aveți acum un guvern de coaliție, condus, iată, de un premier ultraortodox, care nu se comportă la guvernare ca un ultraortodox.

Înainte de a fi prim-ministru, era extrem de provocator, dar acum, când e în poziția de prim-ministru, se comportă mult mai responsabil. Ca liberal, nu pot să spun că mă reprezintă, dar pot spune că nu instigă la conflict, la violență, că nu ne conduce într-un mod populist.

Pot spune că, în pofida faptului că nu sunt în acord cu toate ideile Guvernului, mă bucur de faptul că acum pare că avem o legătură mai normală între cetățeni și Guvern și oameni care, la putere, nu mai sunt paranoici, demonici atunci când se adresează publicului, așa cum făcea Netanyahu.

În interviul nostru precedent, am vorbit despre soluția celor două state. Mai e ea real, pe masă?

Dacă ai o problemă medicală, de pildă dacă îți rupi o mână, și nu o tratezi, devii din ce în ce mai bolnav și problema devine din ce în ce mai imposibil de soluționat. Ocupația a început aproape acum 55 de ani în urmă, e mult timp și timpul nu lucrează în beneficiul nostru, nu lucrează în favoarea soluțiilor bune.

Față de discuția noastră de acum doi ani, a devenit puțin mai puțin probabilă această soluție, dar cred că încă sunt șanse și cred că orice altă soluție înseamnă fie ca noi să îi ocupăm pe palestinieni, fie ca palestinienii să ne ocupe pe noi. Singura soluție liberală și morală este ca ambele popoare să aibă, fiecare, țara lui.

Pentru cineva din exterior, acest conflict israelo-palestinian pare a fi marele conflict din Israel. E la fel și pentru israelieni?

Cu siguranță. Am întâlnit un rabin, în Statele Unite, care mi-a spus că în liceu i-a fost predată o lecție despre trei conflicte nesoluționabile din lume. Unul dintre acestea era cel dintre persoanele de culoare și cele albe, din Africa de Sud, celălalt era cel dintte catolici și protestanți, în Irlanda și al treilea, cel dintre israelieni și palestinieni. În anii care au trecut, catolicii și protestanții au trăit în pace în Irlanda, apartheidul a luat sfârșit, în Africa de Sud și singurul conflict care continuă și azi e conflictul israelo-palestinian, care a devenit tot mai puternic, de mai bine de 70 de ani.

Să ne uităm în jur: războiul din Iugoslavia și alte conflicte din Europa și-au găsit o rezolvare. Conflictul israelo-palestinian e aproape ca un blestem antic.

E din cauza politicienilor ori sunt cauze identitare, sociale?

Conflictele între oameni care nu împărtășesc o religie sau o cultură sunt mai dificile decât cele între oameni care au multe lucruri în comun. Problema acestui conflict e că are o parte religioasă. În momentul în care musulmanii spun că Alah le-a promis acestă țară, iar evreii spun că Dumnezeu le-a promis aceeași țară lor, nu rămâne loc pentru negocieri. Pentru că spui că Israelul nu ne aparține nouă, ci îi aparține lui Dumnezeu și dacă Dumnezeu vrea să-l dea evreilor, nu palestinienilor, nu mai poți negocia, pentru că nu poți negocia ceva ce nu îți aparține direct. Ce cred eu că face acest conflict atât de dificil sunt tocmai rădăcinile religioase, faptul că e dus în acest registru religios.

Sunteți la spital, naște soția dumneavoastră, dar nașterea e minoră față de victimele unui atentat terorist. E un episod real, îl povestiți în Șapte ani buni. Și e acolo un jurnalist dezamăgit că nu sunteți măcar martor al atentatului, să îi puteți livra o poveste pentru ziar. Pentru că tot ce spun oamenii normali e plictisitor, redundant. Și dacă ați fi fost martor, ați fi spus altfel? Poate fi spusă o poveste despre orice? Sau sunt lucruri care nu pot fi povestite?

Cred că o poveste bună nu e niciodată de găsit în realitate, ci în felul în care experimentezi realitatea. Asta înseamnă că pot scrie o poveste tragică, care să te facă să plângi, despre un copil care și-a pierdut cornul de înghețată, și în același timp îți pot spune o poveste despre mii de oameni care au murit de foamete și care să te lase indiferentă. Pentru că e vorba despre cum transmiți virusul tristeții cititorului. De aceea nu cred că în poveștile bune e vorba despre marile tragedii și traume, ci despre nuanțele, perspectivele pe care un scriitor le folosește pentru a crea povești.  

Ați început să scrieți proză scurtă în timpul serviciului militar obligatoriu. De ce atunci?

Deoarece pentru mine scrisul a fost mereu soluția la acele probleme pe care nu le poți rezolva în viață. Cât am fost în școală am reușit să-mi rezolv problemele. Am fost un student bun și trăiam cu convingerea că pot găsi o soluție la orice.

Când am ajuns în armată, acolo eram un simplu soldat care trebuia să-și asculte comandanții. Au fost mereu în mine lucruri incompatibile cu sistemul militar, astfel că am descoperit că există multe probleme pe care nu le mai puteam rezolva pur și simplu trăindu-le. Iar atunci când nu pot să găsesc o cale de a depăși problemele care apar în viață, încerc să le confrunt în scris.

Armata a însemnat ani în care m-am simțit extrem de oprimat și nu-mi puteam pune în valoare imaginația și individualitatea altfel decât în scris.

Dar de ce proză scurtă și nu romane?

Când încep să scriu o poveste nu mă gândesc cât de lungă va ieși. Pentru cele mai multe dintre poveștile mele scurte, la început am crezut, probabil, că voi scrie un roman. Atâta că uneori eroul principal moare doar după câteva pagini, iar povestea se oprește.

Când scriu, e ca și cum aș fi posedat de povestea pe care o scriu, duhul acesteia mă ia în stăpânire complet. Adică nu sunt precum un tâmplar care măsoară și știe exact ce va face, eu nu știu dacă va ieși o poveste de cinci metri lungime și înaltă de doi, rezistentă la apă. Povestea este cea care vine peste mine și preia controlul și se scrie singură.

Nu doar că nu am putut vreodată să controlez cât de lungă va ieși povestea, dar nici măcar forma în care va fi în final.  Povestea se exprimă prin mine, nu îmi dă posibilitatea să aleg cum anume să o modelez.

În acest volum nou tradus în română, legătura dintre povești e dată de un schimb de mesaje care privesc Ziua Holocaustului.  Ce înseamnă această zi, este ea mai degrabă o povară sau o sărbătorire a supraviețuirii?

Când eram copil, îmi amintesc că uram cel mai mult ziua aceasta, deoarece vedeam cum părinții mei devin extrem de supărați. Ambii mei părinți sunt supraviețuitori ai Holocaustului, mama și-a văzut familia ucisă în fața sa, iar pe măsură ce Ziua Memorială a Holocaustului se apropia, vedeam cum ai mei sunt din ce în ce mai stresați. Iar în ziua respectivă se vorbește doar despre Holocaust, peste tot, la toate posturile de televiziune, nu ai practic cum scăpa de asta, așa că părinții mei erau forțați să-ți retrăiască durerea aceea cumplită, din nou și din nou.

Copil fiind, eram convins că Ziua Memorială era făcută ca să-i chinuie și mai mult pe supraviețuitorii Holocaustului. Pur și simplu era o zi al cărei singur scop era să-i tortureze pe oameni care au suferit deja foarte mult.

Fiind crescut într-o familie de supraviețuitori ai Holocaustului, nu puteam concepe că există oameni care să nu știe despre acea nenorocire, sau care pot să o uite. Eu îi auzeam pe ai mei deseori țipând de groază prin somn, pentru mine Holocaustul era o realitate permanentă, așa că nu puteam înțelege ce sens mai avea o zi memorială.

O uram din suflet, iar când am scris romanul amintit, voiam să arăt exact această stare de spirit a cuiva care vrea doar să scape de amintirile care-l hăituiesc, să găsească undeva un loc în care să fie protejat de amintirea acelor atrocități.

Am scris cartea sub forma unui schimb de mail-uri dintre un copil al unui supraviețuitor al Holocaustului și o persoană care deține un escape-room. Oamenii care mă cunosc știu ca pot scrie mailuri foarte sarcastice, și deseori o fac. Problema cu e-mail-urile e că nu vezi persoana căreia i te adresezi, nu poți să-i observi expresia pe care o are într-o discuție, nu poți să obții o replică imediată. Când scrii un mesaj, știi că va trebui să aștepți un timp până vei obține un răspuns, chiar dacă tu ești foarte emotiv când scrii, sau nervos. Așa că scrii lucruri de genul “Cine te crezi! Te urăsc! Ești un nimic pentru mine!” și apoi apeși Send și aștepți. Poți primi un răspuns abia peste trei zile. E ca atunci când te uiți la un film și apeși butonul de pauză.

Acesta este motivul pentru care am preferat să scriu o carte sub forma unui șir de e-mail-uri, pentru a simți distanța dintre două mesaje, starea de așteptare, suspansul.

Sunteți fiul unui supraviețuitor al Holocaustului și al unei mame care a supraviețuit ghetoiului din Varșovia. Vi s-a părut vreo clipă că suferința pe care ați resimțit-o într-un moment sau altul este nejustificată, prin raport cu marea lor tragedie? Reformulez: există o subevaluare a suferințelor celor care nu au trecut prin Holocaust?

Da, bineînțeles. Când eram copil, singura mea grijă era ca nu cumva să-mi supăr părinții, asta deoarece știam cât suferiseră și nu mai voiam să adaug și eu ceva. Mai mult, mă feream să fiu eu însumi supărat sau suferind în preajma lor, ca să nu-i afecteze nici asta. Nu mă plângeam de nimic în fața lor, indiferent ce mi se întâmpla, poate tocmai picasem un examen sau vreo fată nu a vrut să iasă cu mine, sau pur și simplu mă rănisem la picior. Totul părea ceva foarte insignifiant, comparativ cu ce pătimiseră ei.

Dacă mă gândesc bine, acesta a fost și unul din motivele pentru care m-am apucat de scris. Nu aveam unde să-mi manifest durerea sau necazul, așa că scriam despre ele, era felul în care puteam și eu să vorbesc despre ce mă supăra. Trebuie să faci asta cu durerea, să o scoți și să o pui deoparte, dar pentru asta, eu nu vărsam lacrimi, ca alții, ci cuvinte scrise.

Există vreun alt fel, non-traumatic, de a scrie despre Holocaust?

Holocaustul, ca orice alt eveniment istoric catastrofic, este imposibil de descris complet în cuvinte. Eu încerc să-i transmit cititorului anumite nuanțe din natura obscură a realității, să iau mici părți ale lumii și să le pun într-o formă sau alta.

Când vine vorba despre Holocaust, te afli în fața cruzimii absolute, a unei realități oribile, aproape imposibil de descris și atunci este extrem de dificil să vii tu cu un unghi nou de a prezenta lucrurile și de a găsi nuanțe. Ești obligat, pur și simplu, să vorbești cu patos despre asta, iar asta este ceva care distruge aspectul unic și autentic al unei povești. Când toate poveștile sunt pur și simplu înfiorătoare, toate în aproximativ același fel, nu mai poți spune povestea în așa fel încât să-i faci dreptate.

Există lucruri care nu pot fi povestite altora, care nu pot fi puse într-o carte?

Cred că se poate scrie despre orice și este bine să facem asta. Viața seamănă uneori cu un coș de supermarket, umplem mereu coșul cu diverse lucruri și la un moment dat scoatem lucruri de acolo. Povestea nu este despre lucrurile puse și scoase, ci este despre coșul în care acestea se află și este despre noi. Despre ce ne-a atras la un lucru, despre ce miros avea, despre ce căutăm în acel supermarket, și astfel obiectele în sine nu mai contează atât de mult.

Ați scris că oamenii din Orient sunt mai conștienți de propria mortalitate. Ați avut și o experiență personală legată de asta, un accident de mașină în Statele Unite. Cum schimbă asta viața unui om?

Experiența apropierii și a conștientizării morții este, cred, în multe privințe similară cu experiența scrisului. Când am avut accidentul de mașină, zăceam în mașină cu coastele rupte și mă gândeam că o să mor în curând, dar priveam viața mea într-un mod foarte detașat, ca și cum o vedeam de la distanță. Mă gândeam: uite-l și pe bietul Edgar, cred că până aici i-a fost. A avut o viață bună, a scris niște cărți, nu are de ce se plânge.

Genul acesta de perspectivă duală, și dinăuntrul și în afara vieții tale, în același timp, e ceva ce eu regăsesc atunci când scriu. Mă cert cu soția după care scriu o poveste în care un cuplu se ceartă, și deseori ajung să o înțeleg pe soția mea, dar nu-l mai înțeleg deloc pe tipul asta care țipă aiurea în sufragerie. Mă văd brusc din afara mea, la fel cum mă simțeam atunci când vedeam moartea cum se apropie.

Experiența propriei mortalități mi-a dat ocazia să am aceasta privire exterioară asupra vieții mele, și mi-am dat seama că lucrul care îmi lipsește cel mai mult în viață este să am mai mult timp. Timp pentru mine, timp pentru a fi cu ai mei, să fac lucruri sau să stau degeaba.

Și m-a mai învățat ceva acea experiență: să nu mai fiu așa ambițios cu privire la lumea din afară. Am încetat să mă mai preocup de lucruri precum a-mi lua un apartament mai mare sau o mașină nouă, sau să câștig mai bine, sau să devin și mai faimos ca scriitor. Am înțeles că pentru un scriitor tot ce contează, până la urmă, este doar următorul text pe care îl vei scrie, tot restul nu e deloc important, să câștigi vreun premiu sau dimpotrivă, să fii criticat că ultima ta carte nu a avut succes. Singurul lucru pe care merită să-l iei cu tine și la care să te gândești când mergi la culcare și când te trezești este povestea cea nouă care așteaptă să fie scrisă.

Credeți că vom ieși din pandemie într-o lume mai bună, iar noi mai împliniți? Se spunea la începutul pandemiei că ne vom reevalua, că vom face alte lucruri, că vom citi mai mult. Ați reușit asta?

Am scris mai mult, asta e clar, dar impresia mea este că pandemia se aseamănă mult cu o oglindă. Te uiți în oglindă și spui: arăt foarte bine, dar dacă mi-aș aranja cumva părul aș arătă și mai bine. Sau altcineva se uită și suspină: Doamne ce urât sunt, mai bine aș muri.

Realitatea ne arată unde suntem și ce posibilități avem, dar ce alegem să facem depinde doar de noi, până la urmă.

Știți foarte bine că la începutul pandemiei, în timpul lockdown-ului, multă lume a fost foarte fericită că nu mai trebuia să meargă fizic la muncă și oamenii se bucurau să stea mai mult cu familia, dar la fel de bine au fost familii care, forțate fiind să stea în aceeași casă tot timpul, aflau că nu mai au nimic în comun și că probabil nici nu au avut vreodată. Pentru unii, binecuvântare, pentru alții, un blestem, așa a fost.

Dar cu siguranța ne-a schimbat, nu neapărat făcându-ne mai buni.

Nici mai buni, nici mai răi.  În timpul pandemiei am scris o poveste scurtă, cu titlu Afară, care spune cum, în timpul lockdown-ului, oamenii credeau că fiind siliți să stea departe unii de alții, asta ne va face asociali, dar în realitate ne-a făcut să fim mai puțin rigizi și agresivi.

În vremuri normale, când vedem un om fără adăpost ne ferim de el, sau dacă ne cere cineva bani avem reflexul de a refuza. Când am ieșit din lockdown, cel puțin asta a fost experiența mea, eram mult mai atent la oameni, mă uitam mai bine la fiecare și mi se părea că sunt mult mai mulți. Era cumva înfricoșător, aveam reflexul de a reveni în izolare, era prea multă lume și prea multă mișcare.

Mie mi s-a părut că am ieșit din lockdown mai uman, mai sensibil.

Pandemia a agravat sau mai degrabă a șters clivajele din Israel? În România considerăm că toate clivajele sociale sau problemele legate de educație, de exemplu, s-au agravat.

În Israel avem și conflictul cu palestinienii, avem și tensiunile dintre seculari și ultrareligioși, așa că noi suntem mult mai căliți când vine vorba de conflicte. La noi orice este un potențial conflict.

S-a văzut atunci când a început discuția despre vaccinare, păreri pro și contra, oamenii aveau aceeași pasiune ca atunci când se discuta despre conflictul cu palestinienii. S-au folosit cuvinte dure: ar fi mai bine să muriți, ba mai bine vă aruncăm noi în închisoare, ba voi sunteți proști și nu înțelegeți. Nu era un dialog real.

De altfel cred că a fost un fenomen global, trebuie să înțelegem că eram deja după un deceniu de social media. Am învățat să nu-i mai ascultăm pe alții, să ne mulțumim contemplându-ne propria înțelepciune, să trăim în globul nostru de cristal. Atunci când a venit pandemia, când nu am mai avut voie să ieșim, ne-am dat seama cât de mult ni s-a atrofiat capacitatea de a dialoga în mod real.

Acum putem în continuare să ieșim și să strigăm împotriva unuia sau altuia, să protestăm împotriva neo-fascismului Big Pharma, să cerem moartea unuia sau altuia. Ce ne lipsește, si acum se vede mai acut, este capacitatea de a duce o conversație inteligentă, să aducem argumente, să acceptăm ce ne spune știința, chiar dacă nu suntem de acord în totalitate cu rezultatele acesteia.

Nu mai putem dialoga, iar ăsta este rezultatul felului în care Facebook și toată social media ne-a afectat capacitatea de a comunica efectiv unul cu celălalt.

Social media este cumva responsabilă și când vine vorba de ascensiunea unor politicieni precum Donald Trump.

Eu cred că Trump, Netanyahu, Viktor Orban, toți acești lideri populiști au profitat de social media pentru a câștiga puterea.

Dacă mă duc si scriu pe Facebook: educația în România este subfinanțată, trebuie să facem ceva, nimeni nu mă citește. Dar dacă scriu că Angela Merkel este de fapt un bărbat care își rade mustața în fiecare dimineață și că am văzut-o eu odată în pielea goală și era clar bărbat, am instantaneu 500.000 de share-uri. Imediat unii îmi vor scrie că sunt un mincinos și un nenorocit, alții mă vor lăuda și-mi vor spune că sunt genial, iar pentru o perioadă eu voi fi în centrul atenției publice.

Trump avea cei mai mulți urmăritori pe Twitter. Îl urmărește cineva pe Biden? Nu, pentru că lumea știe că Biden nu va spune niciodată lucruri de genul: Hitler a fost de fapt o fată căreia îi plăcea tangoul. Binden îți va ține prelegeri despre schimbările climatice sau despre problemele rasiale din America. Lumea se plictisește, ea vrea să aibă un președinte pe care l-au răpit extratereștrii și care crede că în China oamenii sunt făcuți din lemn. Lumea vrea să se certe, să spună despre unul că e un geniu sau că e un idiot.

Social-media a pervertit în așa hal politica încât până și acei politicieni care au intenții bune și vor să facă lucruri bune pentru oameni, trebuie să spună tot felul de lucruri, multe neadevărate, doar pentru a capta atenția publicului.

Până nu se va face ceva să se schimbe felul în care funcționează social media, nu cred că va putea cineva să corecteze această situație.

Social media ne forțează și să avem, în permanență, o opinie despre orice.

Obișnuiam să pun mici povești pe pagina mea de Facebook. Și am observat că dacă scriam ceva despre politică, întotdeauna vin unii pe pagina mea să-mi spună că sunt un scriitor slab sau că soția mea e urâtă, iar copiii mei sunt proști. Mi-am dat seama atunci că social-media nu poate fi niciodată prietenul unui artist. Social media este pentru oameni plictisiți, niciodată nu oferă ceva unei persoane care caută să afle ceva interesant.

Am încetat, așadar, să-mi mai public nuvelele pe Facebook și le public în site-uri de tip newsletters. Diferența este enormă, deoarece oamenii care au o subscripție acolo sunt cei care chiar își doresc să te citească. Nu sunt din aceia care se plictisesc și răsfoiesc pagini de internet să mai treacă 20 de secunde, și cărora nu le pasă că ai scris tu o nouă poveste sau că o pisică a fost lovită de o mașină.

Sper că tehnologia va găsi căi de a se curăța singură, că vom ajunge la o social media cu o conștiință mai puternică, că ne va folosi la ceva și că nu va mai fi acest sistem care acum ne controlează și care dictează ce fel de dialog putem avea unul cu celălalt. Vreau să ajung în ziua în care voi intra pe pagina de social media a cuiva pentru a afla ce a mai făcut interesant persoana respectivă, nu doar să mă uit la alte poze în care-și țuguie buzele.

 Asta se întâmplă și pentru că pe social media ne simțim forțați să părem mereu fericiți.

Acum totul este despre filtrele pe care e folosești ca să arăți cum vrei. Dar eu nu vreau să văd ce filtre folosești, eu vreau să văd persoana reală. Nu-mi trebuie să știu cum vrei tu să arăți, să mă minți că ești mai frumos sau mai bogat decât ești în realitate, sau că ai avut cea mai grozavă vacanță posibilă. Eu vreau să știu adevărul, pentru că știu bine că nimeni nu e chiar atât de frumos sau că lucrurile nu sunt mereu așa de grozave.

Decât să mă uit la versiunile glamour pe care oamenii și le arată, prefer să merg pe stradă și să mă întâlnesc cu un vecin care are părul tot mai rar, sau care se smiorcăie de răcit ce este. La genul acesta de interacțiune aspir eu.

Ce vă lipsește cel mai mult din viața de dinainte de pandemie?

Interacțiunea cu publicul, lecturile publice. A scrie o poveste este ca atunci când strigi într-o fântână sau într-o groapă săpată în pământ. Când o scriu nu știu cum va fi citită, nu-i văd pe oameni plângând sau râzând.

Toată viața mi-a plăcut să citesc în fața publicului, să văd ce reacții au oamenii, am călătorit peste tot în lume și am avut discuții foarte bune despre literatură, despre scrierile mele și am înțeles cum am fost perceput. Acum îmi lipsește această interacțiune, dar nu e totul chiar așa de rău. Acum, scriind în newsletter, pot face lucruri pe care nu știam să le fac înainte, de pildă îi rog pe subscriberi să-mi trimită ideile lor, iar eu aleg una și scriu ceva pe acea temă.

Fac asta la fiecare trei luni și-mi place mult acest fel de a colabora cu cititorii mei, este ceva ce nu am făcut până acum, interacționăm nu din plictiseală, ci din pasiune pentru literatură. În felul acesta îmi mai trece dorul de cititorii mei.

Sper, totuși, că pandemia se va termina în curând și voi putea veni să citesc cărțile mele în București, sau în Sibiu, sau oriunde altundeva.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇