Majoritatea populației privește siderată la involuția premierului Cîțu, nevenindu-i să creadă că un om considerat nu mai departe de începutul anului o speranță a politicii românești a ajuns să manifeste cele mai rele defecte ale politrucilor ce s-au perindat sistematic la conducerea țării
În spațiul public Florin Cîțu a ajuns să fie adesea comparat cu Liviu Dragnea sau cu Victor Ponta. Declarațiile sale stârnesc din ce în ce mai puține chicote și din ce în ce mai multă iritare.
Cum de este Florin Cîțu încă premier? Cum de ne-am adâncit în această criză politică?
Să spunem, din capul locului, că în orice țară civilizată, indiferent dacă vorbim de politicieni de dreapta sau de stânga, spargerea coaliției de guvernare este însoțită de demisia premierului. În momentul în care acesta nu mai întrunește suportul politic al celor care l-au numit în funcție și i-au votat în Parlament programul de guvernare, practica democratică este demisia. În statul parlamentar democratic puterea se exercită diferit față de cum se exercita în regimurile monarhice absolutiste, unde un conducător putea să spună, precum Louis al XIV-lea, „Statul sunt eu”.
Domnul Cîțu se comportă de parcă guvernul ar fi al lui și este stăpân peste tarlaua Palatului Victoria, deși în mod evident nu este decât un om plătit de contribuabili să exercite o funcție de demnitate publică în interesul cetățenilor.
Un politician democrat ar fi demisionat demult. Aceasta era așteptarea majorității formatorilor de opinie, dar ea nu s-a adeverit. Agățându-se de putere într-o manieră de neconceput cu doar câteva luni în urmă, premierul Cîțu a agravat criza politică.
Mă întreb, însă, de ce am avut aceste așteptări? De ce se arată societatea civilă atât de mirată acum?
Răspunsul pe scurt este, în opinia mea, următorul: fiindcă trăim într-o epocă în care valențele morale și-au pierdut semnificația. În lipsa unei conștiințe morale puternice la nivel societal este posibil, iată, ca tot soiul de căpușe politice să infecteze democrația.
Să explic. În mod normal, domnul Cîțu trebuia să demisioneze după dezvăluirile referitoare la cazierul din Statele Unite, acolo unde, cu ani în urmă, a comis o faptă prevăzută de legislația penală și unde, aparent, ar fi „uitat” să rambuseze un credit. Nu cazierul penal în sine constituie o problemă, în fond de atunci au trecut mulți ani, ci negarea lui.
Prins cu mâța în sac (sau cu scheletul în dulap), premierul nu a avut decența să recunoască fapta ci, din contră, a continuat să o bagatelizeze. Acest lucru este condamnabil moral în orice stat civilizat și deosebit de relevant într-o țară în care beția la volan provoacă numeroase victime. Însă această demisie nu a venit.
Din păcate, reacția multor exponenți ai societății civile a fost lipsită de vlagă
Unii au bagatelizat ei înșiși, refuzând să admită gravitatea comportamentului actual al premierului și preferând să vorbească de o faptă comisă „în tinerețe”. Alții – inclusiv din cercul de persoane afectate ulterior de conducerea discreționară și autoritaristă a primului ministru – au folosit prilejul pentru a-l considera un personaj „cool”.
La momentul dezvăluirilor Florin Cîțu avea „antecedente”; să ne amintim de cazul consilierei de la guvern care se ocupa de campania lui electorală în perspectiva congresului PNL.
La momentul respectiv, mulți au considerat că premierul a acționat precum Dragnea, folosindu-și funcția pentru atingerea unor scopuri personale. În ciuda acestui antecendent și a nemulțumirii create, lipsa de onestitate crasă manifestată cu ocazia dezvălurilor din SUA nu a generat un tsunami de indignare în societate.
În lumea relativistă moral în care trăim, mulți au impresia că virtuțile nu contează
Ei separă competența intelectuală, tehnică, a unui cetățean, de calitatea lui morală sau de caracterul dovedit. Cineva poate fi un, hai să-i spunem, „expert de nădejde” și, în același timp un șarlatan. Mai mult, în viața de zi cu zi pe cetățeanul simplu nu îl intersează dacă zecile și sutele de persoane cu care interacționează temporar sunt oameni cu verticalitate morală, ci doar dacă ele sunt în măsură să-i rezolve o problemă.
De exemplu, dacă ți s-a spart o țeavă și ai nevoie de un instalator, nu te interesează caracterul celui pe care îl angajezi, ci doar dacă este competent să îți repare țeava; vorba aceea, doar nu te măriți cu el. Dacă te duci la piață și vrei să cumperi roșii, nu te interesează dacă vânzătorul a adus roșiile fiind beat la volan, ci doar dacă este din Ialomița, acolo unde, știm cu toții, cresc roșii adevărate. Practica este extinsă în relația cu funcționarii publici și cu guvernanții în general.
Dacă ești sărac, atunci votezi pe cineva care promite că îți mărește veniturile, cu atât mai mult pe cineva care în trecut „a dovedit” că îți poate crește veniturile, deci care este competent din acest punct de vedere – nu te interesează dacă și câți bani a furat el. Vorba aceea, a furat dar ne-a dat și nouă. Dacă ai ambiții mai elevate, atunci votezi pe cineva care se angajează să construiască autostrăzi sau pe cineva care are studii în America. Nu te interesează că poate fi un cartofor – doar asta ține de viața lui privată, nu?
Astfel, competența tehnică pare să definească comprehensiv calitatea unei persoane. „Livrează”? Înseamnă că este „bun”. Cu simțurile morale tocite, am ajuns să considerăm omul bun pe omul care își face treaba și atât.
Doar că un om bun înseamnă mult mai mult. Ba chiar, dacă ne amintim de părerea lui Aristotel cum că virtuțile vin la pachet, nu există de fapt oameni care să fie extraordinari specialiști în meseria lor și simultan niște pramatii. Nu există, de exemplu, un medic bun care să conviețuiască în același trup cu un escroc.
În spațiul politic problema pe care o descriu este amplificată
Cum, în general, este destul de dificil să-ți faci o idee despre calitatea morală a unei persoane pe care nu o cunoști direct, mecanismul democratic duce la posibilitatea urcării la putere a unor oameni răi travestiți în oameni buni. Și nu te prinzi de asta decât când este târziu, foarte târziu.
Desconsiderarea virtuților anesteziază simțul civic. Așa am ajuns să trecem prea ușor cu vederea pericolul capturării puterii de către demagogi siniștri, fiindcă i-am considerat la un moment dat ca fiind pricepuți în meseria/funcția lor. Așa am ajuns să dăm șanse unor potențiali dictatori, fiindcă nu prea punem preț pe onestitate.
Revenind la scandalul momentului, dacă societatea civilă ar fi sărit ca arsă în momentul în care premierul României și-a etalat stridenta lipsă de caracter, atunci nu am fi ajuns aici.
Dar societatea nu a sărit, tocmai fiindcă nu pune cine-știe ce preț pe caracter. A continuat să-l considere măcar un bun profesionist. A continuat, în fond, să creadă într-o iluzie: că un om corupt moral nu poate deveni automat bolnav de putere; că un om lipsit de onestitate nu va abdica, automat, de la buna gestionare a pandemiei sau a economiei.
Cum se spune pe stradă: țeapă! Inconștiența noastră morală a dat naștere unor așteptări stupide. Aceste speranțe deșarte au permis unui pungaș să împingă țara, pas cu pas, într-o criză (politică și nu numai) din ce în ce mai serioasă. Iar acum, când ascultăm consternați declarațiile sale delirante ne dăm seama că am comis o eroare. Ar fi bine dacă am observa și cauza erorii noastre, anume desconsiderarea moralității. Să ne amintim vorbele Regelui Mihai și să luăm aminte.
Autor: Bogdan Glăvan, project-e.ro