Dragoș Bucur ne cere să îl înjurăm. Cum contracarezi un mesaj anti-vaccinist, fără să îl alimentezi de fapt cu furie Interviu

Dragoș Bucur ne cere să îl înjurăm. Cum contracarezi un mesaj anti-vaccinist, fără să îl alimentezi de fapt cu furie <span style="color:#ff0000;font-size:100%;">Interviu</span>

„În cazul în care nu aveați pe cine sa înjurați: nu mă vaccinez și nu port mască” – un mesaj scris pe Facebook, de către un actor, și care a generat nu atât înjurături, cât mai degrabă o nouă polarizare.

Actorul face apel la libertatea de opinie, susținătorii lui vorbesc despre cancel culture, pe când cealaltă tabără vrea mai multă responsabilitate a „influencerilor”, mai ales când în joc sunt sănătatea și viața fiecăruia, nu doar cele ale lui Dragoș Bucur.

Dar cum contracarezi eficient un mesaj care, apelând la dreptul la liberă exprimare, are potențialul de a-i pune și pe alții în pericol, mai ales atunci când el vine de la o personalitate publică?

2021 vine cu discounturi de până la 50% la principalele categorii de produse și servicii de care afacerea ta are nevoie. Obține oferta AICI!

Care e linia fină dintre responsabilitatea influencerilor în spațiul public și cenzură?

În primul rând, spune Alina Bârgăoanu, decan al Facultății de Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA și expert în analiza și combaterea dezinformării, ce a scris Dragoș Bucur pe Facebook nu e o simplă opinie, ci un îndemn:

Aș spune că afirmațiile influencerului nu se încadrează neapărat la opinii, ci mai degrabă la îndemnuri implicite, derivate din statutul de influencer: „nu port mască, nu mă vaccinez”, deci vă îndemn – pe unii să mă urâți (un cost acceptabil, atâta timp cât îmi consolidează tocmai statutul de influencer, de generator de conținut viral), pe alții să mă urmați/ să faceți ca mine.

În ceea ce privește contracararea, însă, o contrazicere directă are mai degrabă efect de bumerang și duce la viralizarea mesajului.

Furia este cea care viralizează.

Zilele trecute, actorul Dragoș Bucur a scris pe contul lui de Facebook că nu poartă mască și nici nu se vaccinează. Am decis atunci să ignor complet un potențial subiect de presă, deși rețelele de FB începuseră să fie pline de preluări și comentarii, cele mai multe în registrul critic la adresa actorului. De altfel, el și-a anunțat opțiunile chiar așa: „în caz că nu aveați pe cine să înjurați”. Dar el a revenit cu un alt mesaj, în care vorbește despre libertatea de exprimare și de alegere. E această dilemă: care e atitudinea sănătoasă în fața unui astfel de caz: îl ignorăm, pentru a nu se face bulgăre de zăpadă sau, din contră, îl amendăm public? Aș vrea să avem interesul public ca reper.

Ați ridicat o problemă foarte importantă, o dilemă cu care mă confrunt și eu, alături de echipa mea, atunci când vine vorba despre demontarea unor conținuturi înșelătoare, imprecise, inexacte.

Există pericolul, chiar când faci acest lucru în calitate de expert, să amplifici astfel de conținuturi, să le introduci și mai mult în circulație.

Acest risc este cu atât mai mare cu cât ai face-o pe rețelele sociale care, după cum știm, funcționează după principiul amplificării algoritmice: algoritmii iau circulația unui conținut (indiferent dacă ar fi vorba despre criticarea acestuia, despre exprimarea unei poziții de indignare, de distanțare față de acesta) drept indiciu de popularitate și îl turează la maximum, îl viralizează.

De aceea, de multe ori, una dintre cele mai importante decizii ale celor care se ocupă, în mod profesionist, de debunking, de demontarea unor conținuturi înșelătoare, este cea referitoare la care ar putea fi demontate și care pur și simplu ignorate, izolate, tocmai pentru a întrerupe lanțul viralizării („bulgărele de zăpadă” despre care vorbiți).

Am încercat adeseori să atrag atenția că unul dintre cele mai puternice mecanisme de viralizare a unui conținut în mediul digital algoritmizat îl reprezintă tocmai criticarea acestuia, exprimarea dezacordului, a indignării.

Toate acestea creează engagement (engagement-ul este agnostic, dacă îmi permiteți, nu ține cont de clasificările umane de tip bine/rău, interes public/ interes personal); engagement-ul creează și mai mult engagement, popularitatea duce la popularitate („legea Kardashian” pentru rețelele sociale).

Controversa viralizează, discuția nuanțată nu, furia viralizează, rațiunea nu!

Cazul despre care vorbiți cred că ilustrează foarte bine aceste mecanisme de viralizare, un influencer (o persoană cu statut public) face o afirmație în mod asumat controversată, îngroșat controversată la nivelul exprimării; și, influencer fiind, deci trăind din viralizare, reușește tocmai viralizarea, setarea agendei publice chiar și pentru perioadă scurtă de timp.

Așa cum am spus, faptul că viralizarea s-a obținut, într-o proporție oarecare, tocmai din exprimarea indignării pe marginea afirmațiilor respectivului influencer, este aproape secundar: agenda s-a setat, conținutul s-a viralizat, algoritmii au funcționat, starea de polarizare s-a accentuat, statutul de influencer s-a consolidat, mission accomplished.

În acest ecosistem informațional și comunicațional trăim de ceva vreme, cu siguranță de dinante de pandemie.

Numai că, înainte de pandemie, am interpretat, aproape la unison, aceste fenomene ca fiind „fun”, „cool”, „moderne”; mesajele asumat provocatoare, cu potențial maxim de polarizare, de divizare a societății, ni se păreau, până de curând, „legitime”, „de partea binelui”.

Iată că a venit pandemia – o problemă majoră de sănătate publică, a cărei rezolvare implică un anumit comportament din partea majorității covârșitoare a membrilor societății – și ne-a trezit (sper eu pe mai mulți dintre noi) cu privire la definirea interesului public sau la responsabilitatea care derivă din statutul de influencer/ persoană cu vizibilitate publică.

Sigur că există libertatea de opinie, dar există și responsabilitatea exprimării, în spațiul public, a unei opinii.

În plus, aș spune că afirmațiile influencer-ului nu se încadrează neapărat la opinii, ci mai degrabă la îndemnuri implicite, derivate din statutul de influencer: „nu port mască, nu mă vaccinez”, deci vă îndemn – pe unii să mă urâți (un cost acceptabil, atâta timp cât îmi consolidează tocmai statutul de influencer, de generator de conținut viral), pe alții să mă urmați/ să faceți ca mine.    

E similar acest caz cu acela al lui Alexandru Cumpănașu, care, ignorat, a crescut ca un guru pe Tik-Tok, unde se adresa copiilor?

Cred că astfel de situații ar merita judecate de sine stătător.

Există diferențe, în primul rând, în ceea ce privește „cantitatea” de afirmații puse în circulație; îmi imaginez că actorul Dragoș Bucur nu se va muta pe TikTok, unde să țină în mod sistematic, „cursuri” despre cum să nu purtăm masca și cum să nu ne vaccinăm.

Cele două cazuri au în comun câteva elemente, care au mai puțin de-a face cu cei doi în calitatea lor individuală, cât, așa cum am spus, cu felul în care funcționează rețelele sociale: prioritizează engagement-ul, controversa, zgomotul, discursul anti-sistem, anti-instituțional, anti-autoritate (autoritate în sensul cel mai larg; profesorul, de exemplu, este, sau ar trebui să fie, în opinia mea, o sursă de autoritate, un model de cunoaștere, de comportament).

Ambele cazuri reflectă ethos-ul anti-instituțional instalat în societatea românească (fenomen cu care nu ne confruntăm numai noi, este un fenomen transnațional, asociat și caracterului transnațional al spațiului public); sau aplatizarea și politizarea câmpului cunoașterii, în sensul transformării informației și a opiniei de tip expert, inclusiv sau mai ales a informației de natură științifică, într-o opinie ca oricare alta, aflată pe picior de egalitate cu orice altă opinie politică.

Într-un plan mai larg, este vorba despre un asalt (iertați-mi metafora, imprecisă, ca orice altă metaforă, pentru că ar sugera un demers conștient, planificat, ceea ce nu este întotdeauna cazul) la adresa surselor „tradiționale” de cunoaștere, la adresa instituțiilor „tradiționale”: familie, școală, partid politic, presă/ mass media; ceea ce istoricul Niall Ferguson numea confruntarea dintre rețelele aplatizate și structurile ierarhice, confruntare prezentă întotdeauna în istorie și care, acum, pare să dea câștig de cauză, în lumea occidentală cel puțin, rețelelor.

Sunt cei doi influenceri? E un termen foarte utilizat, dar ce anume acoperă el? Ce e acela influencer? Care sunt criteriile? E vorba despre legitimitatea de a vorbi pe o temă sau criteriul e cantitativ, câți followeri are pe rețelele sociale?

Ați văzut că am folosit deja termenul de influencer în ceea ce îi privește pe ambii. Cu riscul de a crea și mai multe controverse, da, afirm că sunt infuenceri, care au capacitate de viralizare a conținuturilor, care își extrag influența și popularitatea din atenția care li se acordă, pe care reușesc să o capteze.

Am afirmat, cu mult înainte de pandemie, că una dintre neînțelegerile majore în legătură cu fenomenul contemporan al dezinformării ar fi aceea că ar exista o viralizare „bună” și una „rea”, o profilare segmentată „bună și una „rea”, e persuasiune computațională „bună” și una „rea” (cu cororalul că „a noastră”, cea făcută „de noi”, de „tabăra noastră”, este, în mod evident, „bună”, de „partea bună a istoriei”).

Cred că este vorba mi degrabă despre trăsături emergente sau, după caz, deja consolidate, ale noului ecosistem informațional și comunicațional.

Ceea ce spun nu trebuie înțeles în termeni de „resemnare” (asta, csf, ncsf, cum scriu copiii noștri în mesaje), ci în sensul că aceste fenomene ar trebui înțelese, documentate, plasate deasupra discursului facil moralizator și deasupra unor indignări punctuale (azi despre Dragoș Bucur, ieri despre Alexandru Cumpănașu).

Şi în sensul că înțelegerea lor ar trebui să declanșeze o serioasă conversație în societate: despre educație, despre sursele de informare, despre modul în care, în condiții de bombardment informațional, ne raportăm la informație, despre diferențele dintre popularitate și prestigiu profesional. Conversație care apoi să se traducă în noi mesaje publice din partea liderilor de opinie, în conținuturi de învățare, într-o nouă pedagogie, dacă vreți. 

Cum dai în vileag impostura? Spui frontal că Dragoș Bucur este impostor când vorbește despre vaccin, îi expui fake news-ul – de pildă, el spune că nu vrea să poarte mască, pentru că masca este impusă printr-o ordonanță militară, ceea ce e fals, ordonanțele militare au fost în vigoare doar în starea de urgență – sau urci mai sus pe agendă abordări alternative? De pildă, să vorbești despre decesele COVID-19 sau despre accesul limitat la vaccin.

În primul rând, aș aminti că o regulă de aur a comunicării este aceea de a nu declanșa un atac frontal la adresa opiniilor preexistente, pentru că acest lucru are efectul – garantat – de bumerang.

Fake news, în general, fenomenul amplu al dezinformării din mediul digital, care se asociază – direct, aș spune – cu viralizarea, mizează, așa cum am spus, pe alimentarea controversei, a disputei, a emoțiilor puternice.

Există cercetări care arată, aproape în mod unanim (lucru rar în cercetările din zona comunicării), că furia este emoția care viralizează cel mai mult; de aici și „ghiduri” pentru influenceri, să nu mizeze, de exemplu, pe tristețe, dacă vor ca mesajele lor să devină virale.

Tristețea este pentru poezie, pentru romane, „produse” care nu au potențialul de viralizare, nu sunt neapărat gândite pentru contagiunea, uneori chiar psihoza mediul digital. 

Tot cu o afirmație mai degrabă generală, aș spune că demersurile de combatere a dezinformării, de demontare a conținuturilor înșelătoare, atunci când vorbim clar despre dezinformare și despre conținuturi înșelătoare, ar trebui, pe cât posibil, lăsate în seama profesioniștilor, adică a celor care au pregătire sistematică, au experiență, cunoaștere, lecturi în ceea ce privește informația, conținutul informațional (fie că vorbim despre jurnaliști sau despre experți în funcționarea spațiului informațional).

Știu că sună „tradițional”, din „galaxia Gutenberg” și nu din „galaxia Zuckerberg”, dar, dacă ne transformăm cu toții în mici detectivi digitali sau în mici „cruciați digitali” care se luptă cu „tabăra adversă”, cred că mai degrabă contribuim la amplificarea zgomotului, la adâncirea polarizării, a faliilor din societate.   

În sfârșit, cred că, la nivelul societății, conversația ar putea fi dusă cât mai mult în planul comunicării empatice, cu potențial de unificare, în planul solidarității, al încercării de a găsi, pe cât posibil, un teren comun.

Faptul că, înainte de pandemie, spațiul nostru public a funcționat, o bună perioadă de timp, tocmai pe principiile polarizării, ale identificării unui „dușman” pe care să îl demonizăm, din a cărui demonizare să trăim, ale echivalării între prestigiu/ legitimitate socială și număr de like-uri/ număr de followeri, nu ajută foarte mult acum.

Eu sper ca, după ce pandemia se va fi încheiat, toate aceste lucruri pe care le-am descoperit sub presiunea urgenței medicale – nevoia de experți, de profesioniști, distincțiile dintre interesul public și cel privat, dintre comunicarea instituțională și cea politică/ electorală, dintre guvernare/ management macro-politic și macro-social, pe de o parte, și engagement obținut pe rețelele sociale, pe de alta, să se conserve cumva în societate. 

E această dezbatere a influencerilor falși, care inundă spațiul public cu zgomot, cu fake news-uri, dar care se livrează ca modele sociale. Ce le opui? Pentru că această criză de legitimitate socială a debutat și ca o criză a universităților, considerate elitiste. Mă gândesc că nu îl poți contracara pe Cumpănașu cu Llosa sau cu Andrei Pleșu.

Din perspectiva lucrurilor pe care le-am exprimat mai sus, noțiunea de „influenceri falși” este oarecum paradoxală, în sensul că, ne place sau nu, influencerii există, influența lor este cât se poate de reală, oricât de mult am fi în dezacord cu acest nou tip de influență (și, în cele două cazuri abordate în acest interviu, este vorba, evident, despre dezacord; într-un caz, din motivul că încurajează un comportament care are potențialul de a prelungi pandemia, cu toate problemele care decrug de aici; al doilea, din mai multe motive, mai ales al transmiterii ideii că învățarea e ceva ușor, fără efort, dai un click, te distrezi puțin și ești gata învățat).

Este vorba, așa cum am spus, despre o criză structurală a societății noastre și, aș îndrăzni să spun, a întregului spațiu occidental; criză structurală care are, cu siguranță, o rădăcină tehnologică (ascensiunea platformelor digitale, a rețelelor sociale), la care se adaugă: relativa incapacitate a sistemelor actuale de guvernare și de leadership de a face față complexității; inegalitatea și demonizarea celor „rămași în urmă”; perpetuarea confuziei dintre dialog și controversă; incapacitatea de articulare a unor obiective comune la nivel social, obiective pe care o majoritate clară a societății să fie dispusă să le urmărească la rece, cu rațiune și pragmatism.

Da, cum spuneți, nu îl putem contracara pe Cumpănașu cu Llosa; contracararea ar putea interveni doar după ce, la nivel social, am reabilita ideea de lectură, de efort, de meritocrație.

Dar nu prin declarații politice (deși și acestea au, evident, importanța lor, „words matter”, cum a declarat președintele Joe Biden); ci prin mesaje explicite și implicite, prin politici publice, sistematice, prin exemple de meritocrație, prin transmiterea acestor mesaje zilnic, obsesiv, dacă vreți, de către toți cei implicați în educație (decidenți, manageri, profesori, părinți).

Tocmai am vizionat una dintre rarele înregistrări cu Nicolae Iorga, din care citez: „s-a muncit prea puțin și prea răzleț; munca și buna înțelegere reprezintă adevăratul program de astăzi și de oricând pentru nația noastră”.  

Am văzut miercuri seară că eurodeputații vorbesc despre nevoia de reglementare a rețelelor sociale. Era responsabilitatea Facebook, de pildă, să atragă atenția asupra mesajului periculos al lui Dragoș Bucur? Cum a făcut-o în cazul postărilor lui Trump, de pildă, apărea un mesaj care spunea că adevărul e altul, Biden a câștigat alegerile. Ar fi cenzură? Care e linia dintre acestea două, libertatea de a spune orice opinie și cenzurarea sau avertizarea asupra mesajelor false sau periculoase, prin contagiunea lor?

Pe baza a ceea ce Facebook numește „community standards”, conținutul referitor la refuzul măștii și al vaccinării nu poate fi semnalizat cu eticheta de “afirmație înșelătoare”.

Acest conținut este protejat de clasificarea lui drept opinie (chiar dacă, în fapt, este vorba despre mai mult decât o opinie, vezi mai sus).

În treacăt fie spus, pe spațiul public românesc, Facebook nu a luat măsuri de etichetare sau de semnalizare a unor conținuturi care, spre deosebire de cel discutat, sunt puse în circulație/ viralizate chiar sub formă de conținut informațional, de afirmații cu aer factual („există decese ascunse de autorități”, „virusul nu există”, „pandemia e o mascaradă”, „vaccinul implantează pecetea satanică”).   

În sfârșit, dezbaterea despre reglementarea platformelor digitale este mai veche în Uniunea Europeană și, așa cum ați relevat, intră într-o actualitate trepidantă, aș spune, dezbatere la care și România, stat membru fiind, va fi chemată să participe.

Este o temă care ar face obiectul unui interviu de sine stătător, doar afirm aici că această conversație va trebui declanșată și în România, cu nuanță și cu multă documentare, astfel încâ ea să nu se reducă, într-o manieră facilă și excesiv de simplificatoare, la o discuție pasională despre „cenzură”.

Uniunea se pregătește pentru un astfel de demers foarte complex și sensibil prin mai multe pachete legislative, „Actul legislativ privind serviciile digitale”, „Actul legislativ privind piețele digitale”, sau „Planul de acțiune pentru democrația europeană”.

În miezul dezbaterii europene se află modul în care pot fi gestionate riscurile asociate tehnologiilor digitale, dincolo de recunoașterea potențialului lor benefic, transformator, pentru societate; printre aceste riscuri, documentele programatice europene menționează utilizarea excesivă, chiar abuzivă a informațiilor despre utilizatorii serviciilor digitale (a „amprentei digitale”), colectarea și procesarea într-o manieră netransparentă a datelor cu caracter personal, pozițiile de cvasi-monopol ale giganților digitali („gatekeeperi” ai spațiului informațional), generarea artificială, algoritmică, a engagement-ului, explozia de informații înșelătoare sau false, atacurile cibernetice, propaganda externă.

După cum vedem, riscuri și preocupări complexe care, așa cum am spus, nu fac casă bună cu opozițiile binare, reducționiste.

Citește mai multe interviuri și comentarii semnate de Magda Grădinaru


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, 👇 dă-ne un like. 💖