Astăzi nu avem o singură peșteră, ci fiecare e în peștera lui, cu televiziunea care îi proiectează umbre diferite pe perete - Interviu Video

Astăzi nu avem o singură peșteră, ci fiecare e în peștera lui, cu televiziunea care îi proiectează umbre diferite pe perete - <span style="color:#ff0000;font-size:100%;">Interviu Video</span>

Peretele peșterii de azi e televizorul. Vedem acele imagini și credem că ele, întâmplările de acolo, sunt realitatea. Încet-încet uităm că mai există și o altă lume. Chiar dacă mai încercăm să ieșim, ne comportăm tot ca în lumea aceea. Și asta fac și politicienii.

Iată că Platon ne ajută să ne explicăm lumea de astăzi, iar o nouă traducere a Dialogurilor e mereu folositoare. La Editura Humanitas, a apărut primul volum al unei noi traduceri, semnate de Andrei Cornea, filosof, publicist și scriitor, unul dintre discipolii lui Constantin Noica, prilej pentru a afla de la Andrei Cornea, în interviul pentru Spotmedia.ro, dacă filosofii la putere ar schimba felul în care se face politică.

Spunem deseori despre un om că este excepțional sau despre o faptă că este de excepție, dar când spunem asta, o facem cu un fel de invidie, pentru că noi am vrea să ne ridicăm la acel nivel, care nu este al majorității. Și totuși, atunci când au apărut oameni de excepție în istorie, Socrate, Giordano Bruno, Iisus, ei nu au ajuns lideri ai vremurilor lor. Tendința este de respingere a acestor oameni de excepție atunci când trăiești lângă ei?
2021 vine cu discounturi de până la 50% la principalele categorii de produse și servicii de care afacerea ta are nevoie. Obține oferta AICI!

Era o vorbă, că niciun om nu e Napoleon pentru valetul lui. Și era și un răspuns: pentru că valetul e valet, iar Napoleon e Napoleon. Ce vrea să spună vorba asta este că atunci când ești în apropierea cuiva remarcabil, deosebit sub un aspect sau altul, există tendința normală de a-l socoti cel mult bizar, dacă nu de a-l reduce la obișnuit. Iar cineva care, într-adevăr, iese din normalitate, este privit uneori cu invidie.

Aici sunt mai multe situații. Schopenhauer făcea o distincție între oamenii talentați și cei geniali. Zicea că talent are omul care poate să atingă ceea ce ceilalți doar văd, iar geniul este cel care vede acolo unde ceilalți nu pot să vadă. Diferența este că față de talent ne simțim mai apropiați, îl putem înțelege mai ușor, în timp ce geniul iese atât de mult din normalitate încât nu poate fi înțeles. Aceasta este concepția romantică a geniului pe care o dezvoltă Schopenhauer, sau Eminescu la noi, dar nu a fost întotdeauna așa și nu e obligatoriu să fie așa.

Spuneți că geniul iese din forma care ne este familiară și ne și înspăimântă.

E atât de departe de ceilalți încât aceștia nici nu își dau seama cât de departe este. În timp ce în cazul talentului te mai poți compara. Sigur, lucrurile sunt relative aici, au fost epoci fericite, perioade culturale în care între geniu și oamenii obișnuiți nu era atât de mare distanța încât aceștia să nu înțeleagă ce face geniul. În epoca lui Pericle, epoca mare a Atenei, Sofocle, Euripide sau alți mari autori de teatru făceau tragedii pe care oamenii obișnuiți le înțelegeau. Shakespeare la fel, scria pentru cei care mergeau la teatru, fiecare înțelegea câte ceva acolo, chiar dacă nu toți pătrundeau în adâncimile operei. La fel a fost și în alte domenii.

Și cum am ajuns la distanțarea cea mare?

În secolul al XIX-lea, de unde vine și vorba lui Schopenhauer, se produce o ruptură tot mai mare între artiști, creatori și publicul mediu. De fapt publicul mediu este cel care se lărgește mult, deodată, aristocrațiile decad, locul lor este luat  de burghezie care se aculturează, imită aristocrația, dar este lipsită de gustul acesteia. Apare o tot mai mare ruptură între ce înțeleg oamenii care sunt dispuși să plătească pentru o carte, un tablou, un bilet de teatru și marele creator.

Și totuși o anumită unitate continuă, în anumite locuri. În Viena sfârșitul secolului al XIX, dacă citiți amintirile lui Stefan Zweig, vedeți cum toată Viena trăia pentru operă și pentru teatru. Ce se întâmpla la teatru, ce piese se reprezentau, ce actori noi apăreau, toate acestea erau chestiuni mai importante decât cele politice. Chestiunile politice erau secundare în Viena secolului al XIX față de problemele teatrului. Așa ceva se întâmplă rar în istorie, iar când se întâmplă se lasă o urmă, plină de strălucire, ca o cometă, care, după ce trece, lasă o coadă lungă și strălucitoare.

Ce spuneți dumneavoastră astăzi este repudiat mai degrabă în elitism, termen care a căpătat conotații negative.

Astăzi cultura este foarte divizată, avem culturi mai mari și culturi mai mici, ale unei generații sau ale alteia, nu mai sunt toate generațiile care se adunau într-un loc, la teatru sau la operă, cum se întâmpla în cazul Vienei, sau în Atena antică, sau în teatrul elisabetan, sau în epoca lui Cervantes. Acolo și țăranul și negustorul și aristocratul au un limbaj comun. Chiar dacă nu înțeleg toți aceleași lucruri, chiar dacă nu au aceeași percepție, trăiesc împreună fenomenul artistic.

Voi reveni la excepție, este și titlul unei cărți proaspăt apărute la editura Humanitas, se numește Excepția. O încercare de antropologie filosofică. Dezideratul este ca excepția, -omul de excepție -, să devină regulă.

Eu am vrut să arăt că noțiunea de excepție, cu corelativul ei – regula, e mai complicată, mai ambiguă decât credem. Noi, de regulă, atașăm de excepție câteva cazuri, o minoritate, iar de regulă atașăm marea majoritate. Nu întotdeauna se întâmplă așa. Exemplul simplu este când se spune că temperatura normală a unei luni este de 15 grade Celsius, adică aceasta este norma. Dar, dacă ne uităm pe zile, constatăm că aproape nicio zi nu are exact 15 grade, au fie mai mult, fie mai puțin. În acest caz excepția este majoritatea, norma este minoritară.

Se mai pot da și alte exemple – calea cea dreaptă, care ar trebui să constituie norma, regula dintr-o etică oarecare. Ne-o imaginăm ca pe o linie dreaptă, dar marea majoritate a cazurilor, când vorbim de etică, se abat de la această linie. Aristotel spune că viciul este abaterea într-o parte sau în alta, iar virtutea este calea de mijloc. În practică regăsim rar calea de mijloc, de obicei regăsim excepțiile.

Că tot vorbeam de capodoperă, dădeam exemplul operei lui Caravaggio, mare pictor baroc din secolul XVI care a avut un număr foarte mare de imitatori. A avut mare succes, a fost susținut de Biserică, de contra-reformă și a avut și mulți imitatori, mai mult sau mai puțin buni, la rândul lor. Regula, norma, este capodopera lui Caravaggio, toți ceilalți emuli sau imitatori sunt excepția. Dintr-un astfel de punct de vedere, norma este minoritară, rară, greu de obținut, în timp ce excepțiile sunt numeroase.

Pe această dualitate a noțiunii am construit cartea.

Ajungeți de la problema regulii și a excepțiilor, la o altă temă, pe care ați abordat-o în altă carte apărută la editura Humanitas, la problema libertății.

De fapt această carte s-a dorit a fi o continuare a unei cărți mai vechi, Miracolul, în care mă ocupam strict de chestiunea libertății. Mi s-a părut la un moment dat că e o anumită incompletitudine, că mai trebuia adăugat ceva important și din această idee s-a născut a doua carte. Ceea ce observam și în Miracolul și reiau și aici este că libertatea este o ființă rară în istoria umanității, astfel cum omul, făptura capabilă de libertate este o existență rară în lumea vie sau cum lumea vie este rară în universul inert. Un șir de rarități, de improbabilități care ne fac să spunem că libertatea este marea excepție.

Privind din alt punct de vedere istoria, vedem în ea eforturile pe care le fac oamenii pentru a obține libertatea, sau pentru a o păstra, sau greșelile pe care le fac când o au, denaturările care i se adaugă. Când încercăm să înțelegem de ce se comportă oamenii, individual sau ca popoare, așa cum se comportă, constatăm că nu putem extrage ideea de libertate și că ea constituie un orizont spre care oamenii tind ca spre o regulă, o idee fundamentală, față de care ei se plasează de foarte multe ori în excepție.

Chiar dacă o ratează?

Important aici nu e că ratezi acest tip de regulă, poate că e inevitabil, grav e să nu fii conștient că o ratezi, asta este teza mea. Ești la o anumită distanță de capodoperă, nu poți fi Caravaggio, nu poți să pictezi ca un geniu, dar trebuie să fii conștient că între tine și geniul la care aspiri, regula sublimă a artei, există o distanță, adică ești în excepție și încerci să o depășești. Dacă ești convins că tu ești geniul, s-a terminat.

Este o problemă complicată, istoria ne-a demonstrat, de pildă, că oamenii nu înțeleg întotdeauna că trăiesc într-un regim totalitar, nu înțeleg libertatea. Ceea ce spuneți dumneavoastră îl salvează pe Ivan în discuția cu Marele Inchizitor, însă toți ceilalți oameni, cărora li se adresează, nu au fost conștienți că aleg altceva în schimbul libertății.

Eu cred că oamenii, în general, pot să-și dea seama, pot să înțeleagă după un timp că nu se află în regulă. Regimul totalitar proclamă o realitate, spune care sunt regulile, ce e bine și ce e normal, dar oamenii trăiesc în acest regim, iar experiența istorică spune că-și vor da seama că nu trăiesc cum trebuie, că e ceva care lipsește, ceva fundamental. Aceste regimuri sfârșesc prin a se prăbuși, prin a se fărâmița sau prin a se schimba.

Nu poți să fii tot timpul în acest tip de normalitate care este una statistică, adică în marea majoritate a cazurilor lucrurile așa se întâmplă, dar totuși ajungi să îți dai seama că nu e normal.

Acum trăim în pandemie și toată lumea spune: să revenim la normalitate.

S-a creat un comitet interministerial pentru revenirea la normalitate, v-am citat titlul unui comitet oficial al statului român.

Totuși, în anul ce a trecut și cât vom mai sta așa, unii au zis deja că este o „nouă normalitate”. Adică, statistic, așa va trebui să ne comportăm, să ne distanțăm, să purtăm mască. Dar avem sentimentul că nu este în regulă, oricât ne-am obișnui.

Așa este și situația totalitară, autoritară sau de exil: oamenii trăiesc toată viața lor, uneori generații întregi ajung să trăiască în regimuri totalitare, dar până la urmă mulți dintre ei, într-un fel mai distinct sau mai evident, își dau seama că nu e în regulă. Apropo de asta, am citit un sondaj, făcut în Rusia, care arată că rușii se tem mai puțin de moarte decât de Putin, de regim. Spaimele pe care le produce acel regim sunt mai presus decât frica de moarte.

E tema noii cărți ale Ludmilei Ulitskaia, despre epidemia de ciumă din 1939 din Moscova, regimul o controlează, dar ajunge să ridice oameni de pe stradă pentru a-i izola. Cei care nu erau bolnavi se puteau întoarce acasă, într-un final. Remarca definitorie, de altfel descurajantă, e atunci când soția își întâmpină soțul care zice: “E în regulă, a fost doar ciumă”.
Totuși, cum remarcați și în carte, suntem martorii revenirii unor regimuri, care acum se numesc iliberale.

Așa este, îți vine să spui că așa funcționează istoria, în valuri, creșteri și scăderi. Progresele pe care le-a făcut democrația în anii 90 sunt acum contrabalansate, urmează un alt val. Sau, dacă vreți, metafora chinezească potrivită: ”Ba-i mai puternic vântul dinspre Est, ba-i mai puternic vântul dinspre Vest”.

Până la urmă nu ai cum să explici exact istoria omenirii, nici măcar comportamentul individual, sau chiar limbajul, felul în care noi putem să imaginăm lumi inexistente. Realitatea pe care o putem construi cu ajutorul limbajului, metaforelor, figurilor de stil și care formează lumi virtuale care ne oferă libertate, ne fac să trăim liberi dezlegați de contingențele obligatorii ale lumii noastre.

Dar funcționează până la capăt, mă gândesc la doctorul Jivago, care avea aceeași iluzie, că poți fi fericit în afara istoriei mari, numai că istoria mare te ajunge din urmă?

El nu a fost pe deplin fericit, dar a avut momente de fericire, morala e că prin literatură și poezie, un regim totalitar, precum cel sovietic, poate fi bătut. În Maestrul și Margareta intervine Satana, numai că el de fapt reprezintă forța imaginației, capacitatea de a construi.

Satana despre care spuneți că l-a convins pe Dumnezeu să ne facă să visăm cu ochii deschiși, adică regia și scenariul sunt ale lui Dumnezeu după o idee a diavolului.

Fără Satana, vorba lui Goethe, lumea ar fi foarte plată, foarte nesemnificativă. Diavolul dă lucrurilor contur și valoare, unii filosofi din Antichitate, chiar și unii Părinți ai Bisericii acceptau ideea că răul există ca să avem libertatea să alegem. Cu alte cuvinte, să ne afirmăm voința spre bine, dar dacă nu am avea răul, nu am avea cum să alegem, am fi de la început buni. Nu știu de ce Dumnezeu a făcut calculul ăsta, pariul ăsta, poate mai bine era să facă altfel, nu știu, dar e clar că și răul are valoarea lui și nu-l putem exclude.

Aici ne întâlnim cu teoriile gnostice și cu cele maniheiste, fie în formele clasice, tradiționale, fie în cele moderne, din ideologiile moderne: încercarea de a elimina răul, construcțiile din care răul este expulzat. Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley, utopia plasată în viitor în care oamenii sunt creați în eprubetă și apoi iau continuu un drog care îi face fericiți; o lume a fericirii totale, în care se vrea cu tot dinadinsul să se elimine răul. Iar acesta este prezent în cărțile vechi, care sunt aruncate, în religii, ba chiar și în anumite cercetări științifice, care sunt și ele excluse.

Există tendința, în cazul acestor ideologii, de a da afară răul.

Într-o carte a lui Saramago, oamenii nu mai mor, dar în acest fel lumea nu mai poate funcționa, cei tineri nu mai au acces la joburi și așa mai departe.

Nu numai dacă oamenii nu ar muri, dar gândiți-vă că dacă vârsta oamenilor ar depăși cu mult cea pe care o are specia acum, generațiile noi nu ar mai avea loc, nu ar mai exista nici schimb de generații, nu ar mai exista idei noi, conflictul dintre generații care aduce lucruri noi. Lumea nu ar funcționa, pur și simplu.

Teoriile așa-zise trans-umaniste, care visează chestii de genul ăsta sunt ale unora care se comporta limitat, ca niște ingineri care lucrează la o mașină, să o facă mai economică, fără să se gândească dacă nu cumva acea mașină perfectă va distruge totul în calea ei.

Voi reveni la tema libertății: îndeobște, când ne referim la democrație, cităm sau ne raportăm la un etalon de aur, cum a fost democrația ateniană. Ce e aici stereotip și ce ține?

Democrația ateniană era una directă, prin care toți bărbații cetățeni erau un fel de parlamentari, adică se adunau de un număr de ori în adunarea poporului, pe o colină unde votau legile și aprobau hotărâri. Sigur, existau și comitete mai mici, magistraturi, comisii acare alcătuiau legile care se puneau la vot, dar ideea era cea a unei coincidențe a corpului cetățenilor cu corpul legislator. Defectul unui astfel de sistem, care devenise limpede pentru scriitori precum Platon, Aristotel, Tucidide, era faptul că crea o mare instabilitate, un demagog, un populist putea să convingă poporul să facă azi un lucru, iar peste o săptămână exact contrariul. Nu era o deliberare suficientă, totul se guverna pe bază de pasiuni și de emoții.

Beneficiul, foarte important din punct de vedere cultural, este că a făcut să se dezvolte artele cuvântului, retorica, arta oratorică, în general spiritul competițional. Societatea greacă clasică era una foarte competitivă, cam cum este astăzi cea americană. Dorința de a fi mai bun, de a te afirma față de cei care-ți erau egali, sau față de cei din trecut, era foarte puternică, mai ales în cazul tinerilor care aveau posibilități.

Era o democrație în sensul că legile erau egale pentru toți, aveai garantat dreptul de a vorbi, puteai spune orice în adunarea poporului, erau însă și defecte: nu existau garanții ale drepturilor, cum avem în democrațiile moderne. Că nu poți fi acuzat fără dovezi, că nu poți fi întemnițat fără motiv, fără un proces just. Nu ți se garanta dreptul la conștiință, cum a pățit Socrate: dacă  erai acuzat că împărtășești o credință, o religie care nu era a cetății, puteai fi condamnat la moarte. Posibil, în cazul lui Socrate, a fost doar un pretext, dar chiar și așa, se vede că era posibilă crima de conștiință. Așadar democrația antică era foarte diferită de cea modernă.

Întrebarea din Protagoras, virtutea politică poate fi învățată sau nu?

Lucrurile nu sunt lămurite acolo, sugestia este că virtutea politică, adică arta de a fi un bun politician, cum s-ar traduce în termeni moderni, ar putea să fie învățată, dar numai dacă ai un  maestru aproape de negăsit, adică un Socrate sau un Platon.

De fapt este o problemă care ne obsedează până azi, tot întrebându-ne cum să îi desemnăm pe oamenii politici. Sigur, noi îi alegem, dar până la urmă cum apar candidaturile respective, care este filtrul pe care îl punem. Plus că sunt și funcții nealese, cum e cea de prim-ministru, funcții numite. Există situații, regimuri constituționale în care prim-ministrul este șeful partidului câștigător, cum e cazul Marii Britanii sau Germaniei. Si la noi a fost acest obicei, dar nu și o regulă, a fost Tăriceanu sau Boc, dar nu e obligatoriu, poate să fie pur și simplu numit  de către președinte și apoi votat de către Parlament.

Așadar, cum trebuie să fie desemnați oamenii politici, cei care ne conduc? Asta e o mare problemă, pentru că în practică se văd deficiențele. Francezii au inventat un sistem de mari școli, Jena, Școala Normală Superioară, școli de administrație din care se recruta într-o măsură foarte mare. Britanicii aveau și ei marile universități și școlile de elită, la fel era și în America. Numai că și acest sistem este pus sub semnul întrebării.

Până la urmă ce pregătire trebuie să aibă, ce trebuie să știe un om politic? Nu e vorba de o meserie în sensul în care vorbim când ne referim la ingineri sau la medici. Se întâmplă și ca un medic foarte bun, ajungând om politic, ministru, secretar de stat pe domeniul lui,  - nu mă refer acum la niciun exemplu concret -, nu mai funcționează la fel de bine. Pentru că este altceva. De regulă se consideră că ministru al Sănătății trebuie să fie un medic, la fel la Educație e bine să fie un profesor. Asta poate fi o condiție necesară, să spunem, dar sigur nu e și suficientă.

Și care e condiția suficientă?

Platon ar fi spus, el sau Socrate, că ar fi bine să fie filosof. Sugestia asta apare în Republica. Numai că ce înseamnă să fii filosof, iată o altă problemă.

Alții ar spune că politica este o artă, așa se considera deja în mod tradițional în Europa secolului XIX și începutul secolului XX.

Adică “să ai talent” la politică, cum s-ar spune?

E la fel ca în pictură, nu poți spune exact ce trebuie ca să fii un pictor bun. Bine, trebuie să știi o mulțime de lucruri, dar dincolo de cunoștințe, e ceva care scapă mereu. La fel, omul politic bun, pe lângă cunoștințe, trebuie să aibă un anumit fler.

Și carismă?

Carisma este darul de a plăcea oamenilor, de a fi cumva atrăgător. Așa cum, la o reuniune, vine cineva și spune bancuri și toată lumea se așază în jurul lui și râde. Atunci ai carismă, dar nu înseamnă neapărat că ești un om politic.

Omul politic este în mod necesar bun? Hitler era om politic?

Hitler era carismatic, dar era un om politic foarte prost. Lipsa lui totală de fler politic l-a dus la ruină. A obținut inițial niște succese pentru că a beneficiat de incapacitatea celorlalți de a înțelege ce voia el de fapt să facă. Apoi însă a făcut niște imense greșeli politice, cum a fost faptul că el considera că știe mai bine decât toți generalii cum să ducă un război, iar momentul în care s-a angajat în campania din Rusia a făcut să se vadă foarte bine lucrul acesta.

Omul politic adevărat nu e neapărat un carismatic. Eroul lui Henry Kissinger, cancelarul Metternich, nu era deloc carismatic.

Nici Churchill nu era neapărat plăcut.

El măcar își construise acea imagine, cu trabucul și pălăria lui, care avea un anumit farmec, britanic.

Bun, astăzi, ca să te voteze lumea, trebui să ai și carismă. Numai că dincolo de asta, trebuie un anumit tip de inteligență, de a înțelege ce se întâmplă în lume.

Nu vreau însă să speculez foarte mult pe acest subiect. Au fost oameni politici importanți, care au schimbat lumea, dar care erau foarte slabi ca oameni politici. Cazul cel mai flagrant pentru noi, este cel al președintelui Woodrow Wilson, căruia noi, românii, ar trebui să-i mulțumim în fiecare zi că avem Transilvania. Fără el și cele 14 puncte ale lui aveam cel mult Brașovul și Sibiul, el fiind cel care a impus principiul naționalităților.

Dar chiar și așa, cei mai mulți istorici sunt astăzi de acord că felul în care a acționat Wilson, din contactele cu aliații săi, Clemenceau și George Lloyd, dintr-un anume tip de neînțelegere a situației complicate din Europa și dintr-un anumit fel de idealism utopic, foarte caracteristic de altfel pentru America, a pregătit de fapt terenul pentru cel de-al doilea război mondial.

Ar putea fi filosoful la conducerea cetății, cum îl voia Platon?

Este complicat, pentru că filosoful, așa cum îl vedem din istoria filosofiei, chiar dacă ar avea dorința de a face și altceva decât filosofie, face imense erori.

Am avut de fapt câteva situații de acest tip. Lăsând la o parte ce spunea Platon, care nu a reușit să-i convingă pe regii din Sicilia să-i adopte ideile, am avut totuși un caz în Antichitate, împăratul Marcus Aurelius, filosof stoic. El a fost unul dintre împărații buni, ultimul mare împărat. El a știut să-și conducă imperiul, dar nu și propria familie. Fiul său, Comodus, prin felul său complet haotic de a fi, a marcat începutul declinului pentru imperiu. Ironia este că toți împărații până la Marcus Aurelius, inclusiv el însuși, deveneau moștenitori prin adopție. Așa era sistemul roman, se găsea un tânăr, de multe ori de prin familie, cum a fost și cazul lui Traian, nepot al lui Nerva. Și acesta era crescut, urmărit cum se dezvoltă, dacă nu era bun se schimba cu altul, nu era nicio problemă, fiind adoptat. Sistemul ăsta era foarte bun, a funcționat timp de generații. Si tocmai filosoful, Marcus Aurelius, a fost incapabil să facă lucrul ăsta, lăsându-și fiul moștenitor, deși îi vedea defectele.

Până la urmă și marxismul este o filosofie. A cucerit o țară, Rusia, așa cum a cucerit-o, dar ei se credeau cumva filosofi. Lenin nu era el Marx, dar se considera un fel de discipol. Eu îmi amintesc, mai există și acum în China, probabil, imaginile cu “cei trei bărboși”, Marx, Engels și Lenin, care apăreau de 1 Mai. Bărboșii ăștia erau filosofi – Lenin a scris niște lucrări oribile, care se voiau dedicate acțiunii practice, dar și acestea se voiau a fi de filosofie.

A fost prima dată în istorie când filosofii au dat “regii”. Și a fost un dezastru.

La ce bun să-l mai traducem astăzi pe Platon?

De exemplu, pentru a învăța cum să ne ferim de un dezastru. Să reflectăm și la asta, pe lângă multe altele.

Peretele peșterii azi e televizorul. Stăm și ne uităm la umbrele care se perindă acolo, fără a mai avea focul în spate, pentru că tehnologia a progresat.

Vedem acele imagini, de la televizor, sau de pe YouTube, sau de pe alte site-uri și credem că acele imagini, întâmplările de acolo sunt realitatea. Încet-încet uităm că mai există și o altă lume. Chiar dacă mai încercăm să ieșim, ne comportăm tot ca în lumea aceea. Sunt oameni care joacă jocuri pe calculator atât de mult, încât încep să se comporte în viață precum în joc și produc accidente teribile, tot felul de dezastre. Ei văd realitatea ca pe un joc sau ca pe un film.

Acesta este nivelul peșterii de azi.

Nu se întâmplă doar la nivelul omului obișnuit, ci și la nivelul omului politic, al omului de stat, care trăiește, cum se spune astăzi, “în bula sa”, deși el are la dispoziție multe informații și știe multe lucruri pe care noi nu le știm. Doar că în jurul lui există armata de sicofanți, de yesmeni care îi spun că totul e bine și frumos.

Ce spuneți dumneavoastră e că dacă luăm realitatea din ce vedem la televizor și cum televiziunile sunt atât de diversificate, însemnă că trăim în realități foarte diferite, foarte polarizate.

Asta s-a văzut și la noi, și în Statele Unite. Și acolo lucrurile erau mai vechi dar au explodat acum, de când cu Trump și cu sfârșitul perioadei lui. Ceea ce este uimitor este că, într-o societate polarizată, nu doar chestiunea politică propriu-zisă îi desparte pe oameni. Oamenii se despart pe aceleași linii de fractură pe chestiuni care, la prima vedere, nu ar trebui să aibă treabă cu cine este la putere: încălzirea globală, epidemia de COVID, vaccinarea. Apar rupturi totale și uneori e greu să mai înțelegi de ce.

O sfadă continuă, deci, un zgomot de fond.

Așadar o mare diferența fața de Platon e că trăim nu într-o peșteră, ci fiecare în peștera lui sau cu grupul lui. Deși cerul este unic și Soarele este tot același, noi stă în cavități diferite și avem impresia că trăim în lumi diferite.


Te invităm și pe pagina noastră de Facebook, unde vei găsi multe lucruri interesante, în plus față de site. Îți mulțumim că ne citești!