Violența este moartea politicii

remus.pricopie
rector SNSPA

Afirmația din titlu nu-mi aparție. Ea este concluzia unei discuții pe care am avut-o cu un foarte bun prieten, în ziua citirii moțiunii USR-Plus / AUR, în Parlamentul României (joi, 9 septembrie 2021). O concluzie dureroasă, dacă ne gândim că limbajul de cartier, huiduielile, amenințările, îmbrâncelile și, mai nou, evacuarea cu forța, de la tribuna Parlamentului României, a unui deputat au devenit „standarde” ale politicii românești.

Cum își poate imagina cineva că violența verbală și violența fizică a „aleșilor neamului”, intens mediatizate pe toate canalele de comunicare publică, nu se transferă către alte categorii de populație? De ce ne miră prezența violenței verbale și fizice din piețe, de pe stradă, din ședințele autorităților locale, din școli, din studiourile de televiziune, de pe aeroporturi, din magazine, de pe plajă etc.? Citiți cu atenție știrile și veți descoperi în fiecare zi cel puțin o relatare din această categorie.

Este aceasta calea către dezvoltarea țării, către reforme, către un trai mai bun, către o democrație civilizată – despre care tot vorbim de ani buni? Evident, NU.

Este acest fenomen un subiect recunoscut ca o problemă a societății, care trebuie tratată corespunzător? Din păcate, și aici răspunsul este NU.

Avem instanțe publice care să taxeze aceste ieșiri, în special comportamentele nepotrivite ale persoanelor publice? Foarte puține și mai mult la nivel de poziții personale, decât atitudini instituționale.

Prin urmare, suntem o societate (politică) foarte liberă, dar nu neapărat în sensul bun al cuvântului. Oricine – și mă refer aici în principal la politicieni – poate spune orice, poate înjura, jigni, poate da „un cap în gură” oricui, poate face afirmații halucinante, poate amenința pentru că, în final, nu numai că nu i se va întâmpla nimic, dar s-ar putea chiar să fie considerat erou al partidului și idol al unei anumite categorii de cetățeni, care s-a obișnuit să trăiască din consumarea actelor de violență publică în spațiul media.

Tot acest tablou nu ne pune într-o lumină bună, ca țară. Pare că am încercat să importăm civilizația occidentală, dar ne-am rezumat la „tăblițele suedeze”, fiind chiar mândri de această realizare. Am vrut să introducem norme, standarde, transparență și performanță, dar se pare că nu am avut prea mulți politicieni (a) care să înțeleagă ce înseamnă toate aceste lucruri și (b) care să accepte să le aplice, inclusiv atunci când este vorba despre ei, nu numai să le clameze când se află în opoziție. Imaturitatea politică și aplicarea, „pe sub tejghea”, a dublului standard (în politică, dar și în jurnalism) au erodat în fiecare zi din ceea ce numim coeziune, încredere, respect. Pacea socială nici măcar nu mai este un obiectiv al politicienilor, lupta politică rezumându-se la obținerea puterii, cu orice mijloace, inclusiv cele neconstituționale.

Divorțul – chiar și cel politic – nu este o tragedie, dar divorțul cu scandal poate lăsa o familie întreagă pe drumuri. În cazul de față, familia este România. Atâta timp cât actorii politici pun zilnic gaz pe foc și alimentează violențele și exagerările de orice fel – de tipul: „USR-iștii sunt neomarxiști!”, „Nu colaborăm cu Dracu!”, „Pușcăriașule!”, „Criminalule!”, „Droguri consumi?”, „Cîțu este nu numai alcoolic, dar și hoț!”, „Nu-l vrem pe Orban premier!”, Nu-l vrem pe Cîțu premier!”, „Are nevoie de un control de specialitate!”, „I s-a umflat capul!”, iar aceste exemple sunt „din gura” unor demnitari ai Statului Român –, nici nu putem spera la ceva mai bun, ceea ce este, în fapt, o confirmare a eșecului actualilor politicieni, adică „moartea politicii”.

Soluția? Teoretic, simplă. Practic este mai complicată și necesită parcurgerea, cu răbdare, a trei etape distincte.

  1. Avem nevoie de o pauză, de o suspendare a circului politico-mediatic destul de violent, de o auto-cenzurare a declarațiilor contondente la adresa competitorilor politici.
  2. Avem nevoie de un pas în spate, în principal din partea celor angrenați acum în conflictele politice, care poartă pe ei „vânătăile” neeleganțelor politice, pentru a lăsa loc unor abordări (mai) obiective, promovate de politicieni cu mintea (mai) clară.
  3. Avem nevoie de un arbitru care să se pronunțe, iar acesta nu poate fi decât cetățeanul (prin alegeri anticipate) sau una dintre instituțiile desemnate prin Constituție să joace acest rol (Președintele României, Curtea Constituțională). Cum însă alegerile anticipate NU există în România decât ca o formulă ipotetică, definită de Constituție, dar niciodată pusă în practică, rămân celelalte două instanțe cu rol de arbitru.

Legat însă de punctul 3, sunt necesare unele clarificări. Pe de o parte, am definit într-o manieră simplificată, sub eticheta de „arbitru”, trei actori diferiți ai sistemului nostru politic.

Este adevărat, cetățeanul poate acorda cartonașe galbene, roșii, poate accepta un nou jucător (partid/politician) pe teren sau poate elimina jucători, în principal, cu ocazia alegerilor.

De cealaltă parte, Președintele României sau CCR au mai mult un rol de mediator, într-un teren politic deja configurat de ultimele alegeri. Prin urmare, în acest caz, valoarea „cartonașelor” arătate jucătorilor este diferită. De asemenea, în clubul „arbitrilor”, Președintele României are un statut aparte. Este persoana cu cel mai mare nivel de reprezentativitate, fiind ales cu votul direct a jumătate plus unu dintre alegători, și are multe instrumente pe masă, dar pe care le poate utiliza constituțional numai în anumite situații, NU zilnic și NU discreționar.

Cu toate acestea, este într-un fel firesc ca toată lumea să urmărească cu atenție poziționarea Președintelui, cu ocazia fiecărei teme politice importante și cu atât mai mult în cazul unei crize.

Arbitrul însă NU poate fi privit în sens de „salvator”, cel care „trebuie să ne cheme” și „să ne spună cum să ieșim din criză”, după cum spunea chiar un lider implicat în conflict – sau, mai dur spus, unul dintre promotorii conflictului, ceea ce face cinică abordarea sa. Arbitrul, în sistemul nostru politic, NU poate să intervină la prima febră a partidelor. El trebuie să se asigure că au fost parcurse toate etapele constituționale pentru soluționarea conflictului, iar în caz de eșec, să acționeze.

Iată de ce, nu mă aflu printre cei care-l critică pe Președintele Klaus Iohannis că nu a acționat imediat, ca un „tătuc”, dând indicații în sensul depășirii crizei, adică să facă temele elevilor puturoși, dar țanțoși. Unul dintre partidele aflate în coaliția de guvernare a declanșat o serie de mecanisme constituționale (depunerea unei moțiuni de cenzură, retragerea miniștrilor din Guvern, prin demisie) la care s-a răspuns cu declanșarea unui alt mecanism constituțional (atacarea la CCR a moțiunii de cenzură) de către premier.

Prin urmare, aceste acțiuni în mod natural își vor urma cursul sau pot fi anulate / retrase de către cei care le-au inițiat și nu de către o altă instanță.

De altfel, principiul subsidiarității, îmbrățișat și de Constituția României, ne spune că o instanță imediat superioară va interveni numai în lipsa unei soluții pe etajul unde a apărut conflictul politic. Iar sensul intervenției instanței superioare nu este acela de a da / de a impune o soluție politică, ci de a determina fiecare actor politic (în cazul de față partide, Parlament, Guvern) să se raporteze la fapte –  nu la punctajele de partid sau la ambițiile individuale, amplificate de năluca electorală a anului 2024 –, iar în final să accepte dialogul și să identifice soluții raționale, pentru a asigura o guvernare stabilă, în interesul cetățenilor.

Cu alte cuvinte, putem ieși din această criză dacă motoarele amatorismului, oportunismului și violențelor politice sunt oprite (sau măcar turate mai puțin), în timp ce politica, în sensul aristotelian – pentru cetate și cu reguli, pe care le găsim în Constituție –, este (re)adusă la viață.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇