Într-o seară, când veneam acasă, am văzut pe jos o râmă. Se oprise ploaia de vreo oră și ieșise de pe spațiul verde, pe trotuar.
Când eram mică, împreună cu alți copii, luam uneori râmele și le dădeam de asfalt ca să vedem cum bucățile de râmă devin, la rândul lor, alte râme. Știu, eram niște copii cruzi, așa cum, poate, sunt copiii mici, când explorează lumea.
Capacitatea de regenerare a acestor inelate este uimitoare.
Mă gândesc însă la cum sunt oamenii. Dacă, într-un fel sau altul, viața dă de pământ cu noi, ne trebuie ani de zile ca să ne revenim. Emoțiile negative rămân lipite de noi mult timp, așa cum rămâneau lipite caramelele de măselele copiilor.
Creierul nostru este construit pentru a identifica rapid ceea ce e negativ. Mai greu este însă cu ceea ce este pozitiv. Acolo, într-un mod ciudat, ne comportăm precum tigaia de teflon: nu se prinde nimic de noi (exagerez, desigur, însă ce e pozitiv se prinde mai greu, în general).
Cu toții am trecut prin momente grele, unele păreau imposibil de dus la vremea lor. Dacă ne uităm însă în urmă, recunoaștem dificultatea și sper că suntem mândri că am reușit să le depășim.
Iată câteva posibile abordări pentru a trece un gram mai ușor prin dificultăți:
- Gândește-te la lucrurile pentru care ești recunoscător. Nu e nevoie de ceva major, faptul că ești sănătos este în sine mare lucru, poți să fii recunoscător. Când învățam să apreciem partea bună din viața noastră, gradul de satisfacție crește, scade riscul de depresie.
- Uită-te și la ce e bun în viața ta. Am avut o colegă dragă care, atunci când eram supărată pe cineva, îmi spunea: uită-te la noi, la ceilalți, nu merită să vezi doar ceea ce a spus sau făcut o persoană și să generalizezi. Noi, ceilalți, vedem altfel lucrurile, nu meriți tu să vezi doar negativ și nu merităm noi, ceilalți.
- Gândește-te dacă ce faci te ajută sau îți dăunează. Uneori, nu mai putem schimba o situație. Putem însă să alegem conștient să stăm prizonieri în ceea ce a fost, ce ar fi putut fi, sau să fim atenți la prezent, la ce apare în viața noastră. De exemplu, putem alege să fim prizonieri ai unei relații încheiate în realitate, dar neîncheiate în mintea noastră, în loc să fim prezenți, deschiși la ce ne aduce fiecare zi. Prizonieratul acesta ne face să nu avem nici ce am pierdut dar nici altceva, să rămânem suspendați în afara vieții noastre.
Pascal, filozoful francez al secolului XVII, spunea că omul este asemenea unei trestii, cea mai slabă din natură; însă este o trestie cugetătoare. Asemenea trestiei, putem fi îndoiți de vânt, de evenimente neprielnice, însă avem capacitatea de a ne reveni, de a fi din nou drepți.
Vezi şi:
