Revanșa lui Vladimir Vladimirovici: de la asediul Sevastopolului la Nord Stream II

Petrișor Gabriel Peiu este doctor al Universității Politehnica din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agentiei pentru Investiții Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).

Pe 11 septembrie 1855 se încheia asediul Sevastopolului, cea mai importantă bătălie din Războiul Crimeii (1853-1856) și probabil cea mai sângeroasă și mai plină de consecințe negative înfrângere militară din istoria Rusiei. Rușii au pierdut în timpul bătăliilor din jurul Sevastopolului peste 100 000 de militari, și-au sabordat flota Mării Negre, și-au secătuit finanțele imperiului și au fost nevoiți să încheie o pace rușinoasă, tratatul de la Paris.

Bătăliile de la Alma, Balaklava, Inkerman, Cernaya, Redan și Malakoff au marcat adevărate măceluri pentru armata rusă, aureolată până atunci de victoriile asupra armatei lui Napoleon Bonaparte. Asediul portului din Marea Neagră a rămas celebru în lumea rusă și datorită genialului Lev Nikolaevici Tolstoi, tânăr ofițer participant la luptă și autorul superbelor scrisori de la Sevastopol, Севастопольские рассказы, Sevastópolʹskiye rasskázy, publicate în 1855. Ei bine, în secolul XIX, înfrângerea de la Sevastopol a reprezentat cel mai mare dezastru pentru Moscova, atât din punctul de vedere al pierderilor militare, cât și din punctul de vedere al consecințelor.

În sens mai larg, războiul Crimeii (1853-1856) a rămas un caz școală în istoria Europei și a Rusiei: pentru prima oară, Europa s-a unit împotriva rușilor. Imperiul britanic, Imperiul francez, Imperiul otoman și Sardinia au participat la campania militară împotriva trupelor țariste, iar Imperiul Habsburgic a sprijinit această coaliție. Practic, toate puterile globale de atunci s-au aliat pentru a bloca expansiunea rusească în Marea Neagră. Moscova va învăța această lecție amară și va evita, de atunci și până astăzi, izolarea sa în plan internațional.

Mai mult, după ce a pierdut 530.000 de oameni (majoritatea din cauza bolilor de atunci), Rusia s-a văzut nevoită să admită, prin tratatul de la Paris, din 1856, neutralitatea Mării Negre, ceea ce însemna interzicerea navelor și a fortificațiilor militare rusești în porturile de aici. Rușii pierdeau atunci, definitiv, influența pe care o avuseseră în principatele românești, ceea ce a condus la Unirea de la 1859-1862 a acestora și la apariția statului național român. Mai mult, rușii au fost nevoiți să retrocedeze Moldovei, pentru două decenii, sudul Basarabiei (Bugeacul). 

Din toate punctele de vedere, rușii au trăit un coșmar în acei ani și toată politica lor externă ulterioară s-a axat pe revenirea (pe cât posibil) din acest coșmar. Primul lecție pe care rușii au învățat-o atunci și pe care o aplică și astăzi este nevoia de a controla Marea Neagră din Crimeea. A doua este legată de împiedicarea coalizării marilor puteri europene împotriva Rusiei. A treia este legată de nevoia unei armate și a unei economii care să poată rezista unor asemenea războaie.

Atunci când, în 2014, a declanșat cel de-al doilea război al Crimeii (mai mult politic și economic, de această dată), Vladimir Vladmirovici a avut grijă să aplice toate cele trei lecții învățate acum 160 de ani: a evitat coalizarea Turciei cu puterile europene de acum și cu Statele Unite, a declanșat întreaga operațiune de preluare a peninsulei plecând de la flota Mării Negre, a avut grijă ca militar să dețină o superioritate covârșitoare și a avut grijă să poată rezista economic blocadei financiare și comerciale ulterioare. Anunțul privind finalizarea lucrărilor de la gazoductul Nord Stream II (sursa: AICI) marchează, în mod evident, sfârșitul celui de-al doilea război al Crimeii.

Rusia și-a atins toate obiectivele pe care le-a avut la începutul războiului: a anexat Crimeea, a separat sud-estul rusofon de restul Ucrainei (Donețk și Luhansk), a transformat Marea Azov într-un „lac rusesc” și a reușit să îndepărteze Ucraina de rutele de aprovizionare a Europei cu gaz rusesc.

Fără îndoială, cel mai important obiectiv (după preluarea peninsulei Crimeea) pentru Putin era să excludă teritoriul ucrainean din drumul gazului rusesc către Europa. Pentru a înțelege de ce era atât de important acest lucru, trebuie să privim la natura relațiilor ruso-europene. Pentru ruși, Europa este cea mai importantă piață comercială: Uniunea Europeană este responsabilă de 37,3% (toate cifrele, acestea și următoarele se referă la anul 2020) din comerțul exterior rusesc, fiind cel mai mare partener comercial al Moscovei. 39% din exporturile rusești merg în Uniunea Europeană. Pentru europeni, importanța comercială a Rusiei este, însă, mult mai redusă: doar 4,8% din comerțul exterior, țara lui Putin fiind abia al cincilea cel mai mare partener comercial al UE. Aici vorbim, în mod clar, de o debalansare care poate oricând să facă Rusia dispensabilă pentru marile economii europene. Drept pentru care, Moscova avea nevoie de un cârlig cu care să țină Europa agățată de ea. Și l-a găsit: 95 de miliarde de euro (70% din exporturile rusești) către Europa sunt reprezentate de petrol și gaze (sursa: AICI). Rusia deține peste 40% din importurile de gaz ale Uniunii Europene și peste 25% din cele de petrol:

Sursa: AICI

Cea mai mare economie europeană (Germania) și a treia cea mai mare economie continentală (Italia) își aduc jumătate din gazul consumat din Rusia, iar Franța (a doua cea mai mare economie a Uniunii) importă un sfert din gaz din Rusia.

Sursa: AICI

Gazul este, oameni buni, cârligul cu care rușii își țin Europa aproape și totodată arma cu care rușii împiedică o coalizare a europenilor împotriva lor, după modelul din 1854.

Ei bine, poate ne vom întreba de ce este gazul atât de important pentru marile sau mai micile națiuni europene (Germania, Franța, Italia, Polonia, Austria sau Cehia). Dacă ne uităm cu atenție la această listă de puteri industriale europene, niciuna nu suferă din lipsă de resurse energetice: Germania, Polonia și Cehia dețin rezerve uriașe de cărbune și își bazează producția energetică pe acestea, Franța deține jumătate din centralele nucleare ale continentului, Austria are și ea un sector energetic diversificat, iar Italia are suficiente resurse din bazinul Mediteranei. Și-atunci, de ce este gazul rusesc atât de important pentru aceste state? Simplu, pentru că ele sunt cele mai mari puteri ale industriei chimice europene.

Germania, Franța, Italia și Olanda dețin împreună două treimi din cifra de afaceri în industria chimică din UE, iar Austria și Polonia dețin împreună încă 8% din această industrie chimică (cam 450 de miliarde de euro reprezintă valoarea cumulată a cifrei de afaceri din industria chimică în aceste state- sursa: AICI).

Europa a fost și rămâne o mare putere în industria chimică mondială, locul doi în lume după China în 2019:

Sursa: AICI

Industria chimică este a patra cea mai mare industrie a UE, după cele auto, alimentară și de mașini-echipamente:

Sursa: AICI

Industria chimică are cea mai ridicată valoare adăugată dintre industriile europene, fiecare al șaselea euro produs în UE venind din chimie:

Fiecare al treizecilea european lucrează în industria chimică:

Chimia este al patrulea sector ca productivitate a muncii:

Și al treilea sector industrial european ca mărime a salariilor:

Sursa: AICI

Toate datele de mai sus indică faptul că industria chimică este esențială pentru puterea industrială a Europei, iar Europa celor mari (Germania, în primul rând) nu își va permite să renunțe la această industrie. Motiv pentru ruși să speculeze această dependență a europenilor de materia primă esențială din chimie: petrolul și gazul.

Iată cum arată sistemul de conducte care aduce gazul rusesc în Europa:

Sursa: AICI

Și modul în care văd rușii „optimizarea” transferului gazului lor către UE:
 

Sursa: AICI

Mai simplu spus: Putin și-a dorit înlocuirea conductelor care trec prin Ucraina (Soyuz și Drujba, cu o capacitate totală de 130 de miliarde de metri cubi/an) cu Nord Stream I și II (în total 110 miliarde de metri cubi/an) plus TurkStream și Blue Stream (cam 60 de miliarde de mc /an în total). Și a reușit. TurkStream și BlueStream sunt deja operabile, ca și Nord Stream I, iar Nord Stream II de-abia ce a fost finalizată!

Practic, Rusia are acum la dispoziție conducte cu o capacitate de 350 de miliarde metri cubi/an pe care trebuie să exporte cam 200 de miliarde de metri cubi/an, deci sistemul ucrainean de conducte nu prea mai are ce transporta:

Astfel, Germania, Austria, parțial Franța, Olanda și Italia, Polonia, țările estice vor fi legate și mai bine de gazul rusesc, care devine chiar mai ieftin pentru nordul și centrul continentului. Mai mult decât atât, tentația aducerii gazului rusesc direct pe pământ german s-a dovedit mult mai mare decât tendința de a realiza o „Große Koalition” la nivel continental pentru a mai tempera prezența Rusiei pe continent. Flerul lui Putin a funcționat perfect și dorința de afaceri a nemților nu a putut fi temperată de aliații americani sau de agitația polonezilor. Iar pe viitor, decizia oficialilor de la Bruxelles, de a nu mai finanța gazul de producție europeană sau energia produsă din acel gaz, va îngropa definitiv orice încercare de a mai echilibra piața pe ici pe colo, mai ales prin sud-estul continentului.

România, bunăoară, are niște rezerve de gaze în Marea Neagră pe care nu se învrednicește să le extragă. Deci nu poate să cîștige bani din exploatarea acelor zăcăminte. A cheltuit, însă, bani pentru a face o conductă de la Iași la Chișinău pentru a duce acolo gazele pe care nu le exploatează încă. Inteligentă mișcare, n-am ce zice. Și se mai miră lumea pe la București că Republica Moldova cumpără în continuare gaze de la Gazprom. Păi n-o fi oare evident și pentru ei că rușii au gaze mult mai multe, sunt hotărâți să le exploateze și să le vândă, pe când românii au devenit victimele propriei lor bogății și se uită cum stau pe rezerve uriașe, dar nu le pot exploata?

Este, fără îndoială, o mare realizare a regimului lui Putin. Încurajat de această realizare, care îi aduce Germania în postura de cel puțin neutraliate binevoitoare, dacă nu chiar de aliat, Vladimir Vladimirovici a început să exploreze și alte surse pentru a influența Europa. Iată, de exemplu, cum arată tabloul mondial al exportatorilor de grâu:

Sursa: AICI

Fiecare a patra tonă de grâu exportată pe această planetă este rusească. De asemenea, Rusia începe să devină un exportator important și pentru porumb (al șaptelea din lume - 2% din exportul mondial), al optulea exportator mondial de carne de pui, al zecelea exportator mondial de pește, al doilea exportator mondial de floarea soarelui.

Pe fondul reducerii dramatice a subvențiilor pentru agricultură și pe fondul creșterii aberante a prețurilor la produse energetice, Uniunea Europeană va cunoaște un declin important al producției agricole, dar va rămâne cu o industrie alimentară extrem de bine dezvoltată. Pe termen lung, industria alimentară europeană va deveni dependentă de importurile de resurse primare din Rusia. Acesta este, cu siguranță, noul pariu major al lui Putin: exporturile agricole. Mai vorbim peste 10 ani, dacă nu ne vom trezi din beția auto-distrugătoare a îngropării industriei și energeticii europene.

Cine vrea să înțeleagă ce se poate întâmpla cu producția agricolă a Europei, ar putea privi spre ceea ce s-a întâmplat cu ponderea industriei chimice la nivel global, ca urmare a politicii de vulnerabilizare prin scumpirea produselor energetice:

Sursa: AICI

La un moment dat, cine știe, poate chiar rușii vor învăța că este mai profitabil să consumi propriul gaz în propria industrie chimică....


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇