Fac parte din publicul căruia îi place muzica vocală, cea care dă strălucire mai întâi glasului omenesc și abia pe urmă sunetului pornit din strune, trompete, timpane și chiar măiestriei de înaltă clasă a dirijorului.
Mi se pare normal să fie așa: glasul omenesc este creația lui Dumnezeu, pe când instrumentele sunt toate făcute de oameni.
Niciodată, cu mâinile și cu priceperea noastră, nu vom atinge perfecțiunea Sa. De aceea, oricât de încântător ne-ar mângâia sunetul instrumentelor, tot îți vine să simți că numai mângâierea venită dinspre corzile vocale sună divin.
De copil, am ascultat fascinat mari interpreți, reproduși pe discuri de patefon: Caruso, Șaleapin, Battistini, Ruffo, iar mai târziu, tot pe discuri, Gigli, Schippa, Bechi, Tebaldi, Callas, Fleming și, pe lângă ei, români celebri cu care cred că ne mândrim toți: Florica Cristoforeanu, Hariclea Hartulary Darclée, Petre Ștefănescu-Goangă, Tomel Spătaru (devenit Tomaso Spataro), Nicolae Herlea, Ileana Cotrubaș și mulți
alții. Pe unii am avut privilegiul să-i ascult chiar cântând pe scenă.
Tot pe scenă – cea a Ateneului – mi-a fost dat să ascult, prin anii ’90, doi monștri sacri, amândoi deodată: românca Angela Gheorghiu și spaniolul Placido Domingo. Acolo, la Ateneul Român, marele spaniol a rostit câteva cuvinte, dornic să accentueze că a venit la București pentru a nu rata ocazia să cânte alături de marea româncă, aceea care de altfel îl invitase.
Emoție și mândrie, asta simțeam auzind prețuirea înaltă de care se bucură Angela noastră la cel care – alături de Pavarotti – era unul din marii tenori ai lumii.
La rândul ei, strălucita soprană părea fericită că, după căderea dictaturii, are prilejul să se întoarcă în țara sa, să cânte pentru românii săi și să se prezinte în fața lor alături de marele Placido.
Mi s-ar fi părut atunci de neînchipuit ca, după două decenii și ceva, s-o aud pe Angela Gheorghiu, spunând: "Nu datorez nimic României. Nu am ajuns niciodată să semnez un contract cu ONB sau cu o altă instituție culturală din țară".
Oare, dacă nu a ajuns să semneze un contract cu ONB înseamnă că nu datorează nimic țării sale?
Oare la atât se reduce orizontul unui mare slujitor al artelor? La un contract? Poate nu datorează nimic material, ceva ca o sumă primită cash sau virată în cont, dar sub aspect moral și etic, mi se pare că datorează enorm.
Viitoarea soprană s-a născut cândva la maternitatea din Adjud, România, din părinți români, a învățat literele și cifrele la școala elementară tot din Adjud, a primit primele noțiuni de cultură la un liceu tot de pe-acolo, unde o profesoară inimoasă i-a apreciat aptitudinile muzicale și a îndrumat-o spre conservatorul din București.
S-a dus, l-a absolvit și, cu glasul său de excepție, lângă harul muzical, plus diploma conservatorului bucureștean, plus calificarea profesională dobândită în țară și, iarăși plus, cultura muzicală dobândită în școlile românești, a fost de la început apreciată în Occident, unde a primit primul său rol la opera din Basel (Elveția): Adina din „Elissir d’Amore” de Donizetti.
Când primea acest prim rol, nu cred că avea un bagaj de cultură profesională mult peste cel cu care plecase din țară.
Îmi vine să gândesc că, cel puțin pentru acest debut de succes, ar trebui să se simtă datoare Atotputernicului, care a înzestrat-o cu atâta har, dar și țării natale care n-a lăsat-o necunoscătoare într-ale literelor și cifrelor, așa cum s-a născut la maternitate.
Odată depășit primul succes, ilustra soprană a pornit mai departe și a cunoscut gloria, bazată în primul rând pe glasul său, dar iarăși și pe educația primită în școlile românești și mediul românesc.
Domnia sa poate aprecia că nu datorează nimic României sub aspect financiar, dar uriașa datorie morală nu o poate nimeni cântări.
Mie, ca simplu cetățean ce sunt, fără altă calificare în domeniu decât cea de spectator, îmi vine greu să percep că cineva ar putea să arunce în derizoriu tocmai ceea ce este mai strălucitor în Panteonul culturii noastre: geniul.
Căci Angela Gheorghiu, cea pe care, ca spectator, o divinizez pentru glasul și arta sa, încearcă să aștearnă o nemeritată umbră peste nume în fața cărora noi ne închinăm cu respect: George Enescu sau Ciprian Porumbescu.
Totul pentru motivul jenant că un alt român umbrit tot de dânsa, directorul Orchestrei Naționale a Franței, Cristian Măcelaru, n-a inclus-o în programul concertului jubiliar de Ziua națională a Franței, 14 iulie.
Și, întrucât maestrul Măcelaru n-a inclus-o în program, marea soprană se răzbună pe țara sa natală, pe poporul său, pe sorgintea sa și aruncă invective grave la adresa unor nume de referință în muzica universală, precum George Enescu sau Ciprian Porumbescu.
Vina ciudată a lui George Enescu este aceea că tot Măcelaru a ales să dirijeze de Ziua Națională a Franței celebra compoziție enesciană Rapsodia Română, magistrală punere în valoare a unor teme melodice din folclorul românesc, agreată în lumea întreagă, dar neagreată de soprană.
Nu voi intra în alte detalii, evit să cad în capcana lor, dar rețin că scandalul nu pare să se limiteze în lumea și în spațiul demn de un gigant în arta cântului, ci tinde să coboare cât mai jos, spre lumea și spațiul unei gospodine, ieșită la portiță pe-nserat, ca să spună unei vecine două vorbe cu năduf, despre o altă vecină.
Ajunge să citez cuvintele cu care a găsit cazul să-l apostrofeze pe directorul Cristian Măcelaru, aflat în fruntea Orchestrei Naționale a Franței. Direct, agresiv și fără menajamente.
Citez: „Din păcate, eşti un laş şi un trădător, ştii bine ce vreau să spun…, nu mă surprinzi deloc. Muzică populară la Paris, OMG! Cultura ta muzicală aici s-a oprit?! Păcat! Avem mari compozitori români, nu uita asta niciodată, pe care publicul internaţional nu îi cunoaşte şi eu i-am cântat şi interpretat pe foarte mulţi pe toată planeta, dar tu nu ai studiat în România şi, atenţie, ai mari lacune pe acest subiect“.
Am reprodus postarea din presă, așa cum a apărut pe site, chiar dacă se pare că, ulterior, mesajul a fost șters de la postarea lui Cristian Măcelaru.
Scriu cu durere în suflet, pentru că, așa cum spuneam la început, îmi place mult muzica vocală, am ascultat aproape cu evlavie marile voci ale secolului trecut, cu care am fost mai mult sau mai puțin contemporan și simt în continuare ceva din prezența divină în vibrația corzilor vocale.
Nu cred că doamna Angela Gheorghiu este avantajată cumva, publicând în spațiul public cele postate. Dar, atunci, de ce a făcut-o? Din naivitate? Mă îndoiesc că ar fi naivă o persoană care s-a aflat totdeauna în conexiune cu cele mai înalte cercuri ale societății.
Mai curând, aș zice că ilustra soprană nu și-a putut stăpâni o frustrare și chiar înverșunare față de noua generație de artiști, generație care și-ar dori mai mult loc liber pe scena ocupată încă de cea anterioară.
Privesc la marele Placido Domingo ajuns la o vârstă respectabilă și pe care glasul de aur nu-l mai ajută ca altădată. Nici rolurile de prim amorez, inevitabile pentru un tenor, nu i se mai potrivesc. I se potrivesc numai afinitatea pentru muzică, harul și neasemuita vocație.
A ales să interpreteze aceleași roluri de altădată, dar nu la operă, ci în sălile de concert, unde îi stă bine în ținuta de gală, înnobilată de barba sa albă. Este încântător să-l asculți, alături de mari interpreți din generațiile mai tinere: Aida Galifurina, Elina Granca, Anna Netrebco, Diego Florez, Jonas Kaufmann și alții. Culege ovații prelungi pe scene din lumea întreagă.
Dar Placido Domingo a devenit și un apreciat dirijor. Opera-operetă Die Fledermaus de Iohann Strauss dirijată de tenor a ajuns să încânte pe Internet milioane de telespectatori prin calitatea vocilor, arta regiei și bagheta dirijorului Placido.
Soprana Angela Gheorghiu este încă în formă, mai are ani buni ca să-și continue cariera scenică, dar dacă a început să simtă frustrări, ar fi mult mai eficient să-și pregătească de pe acum ziua când și-ar putea pune în valoare harul și într-un alt fel decât prin exerciții pugiliste cu colegii.
Părerea mea.
POST SCRIPTUM A propos: la faimosul spectacol cu Die Fledermaus dirijat de Placido Domingo, artistul avea părul negru ca abanosul. Și ce bine i-a prins, după ani buni, antrenamentul făcut încă de pe atunci cu bagheta.