DIICOT a clasat, miercuri, „părți” din dosarul protestului din 10 august 2018. Șefii Jandarmeriei scapă de acuzații. Bineînțeles, scapă numai șefii. Jandarmii care i-au lovit pe protestatari vor fi cercetați în continuare, la parchetul militar.
Chiar și așa, asta înseamnă că totul repornește de la zero. Știind însă că cercetarea de până acum a durat aproape trei ani, ghiciți și dumneavoastră cât va dura noua cercetare, cea reluată de la zero: luni, ani sau decenii?
La cuvântul decenii poate ar zâmbi cineva. Dar, gândiți-vă cât a durat (și mai durează încă) dosarul revoluției din 1989. Sau cel al mineriadelor din 1990. Amândouă din secolul trecut. Ba chiar din mileniul trecut!
Aceeași Mărie, cu altă pălărie
Înteresant este însă nu cât, ci de ce a durat? În opinia mea, numitorul comun al celor două dosare se numește Ion Iliescu, iar sub pulpana domniei sale se află tot ce s-a aciuat în jurul dânsului, din fosta dictatură PCR, metamorfozată în noua democrație FSN, devenită PDSR, apoi PSDR, iar în prezent PSD. Șiți cum e asta? Francezul are o vorbă: „la même Jeannette autrement coiffée” adică mai pe românește, aceeași Mărie, cu altă pălărie!
Cine este atât de naiv încât să-și închipuie că singura explicație a acestei trenări ar fi principiul după care actul de justiție se face cu multă răbdare? Am convingerea că, dacă atunci, în martie 1990, se adopta punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, răbdarea n-ar fi fost pusă astăzi la asemenea încercare.
Nu numai soarta celor trei interminabile procese ar fi fost alta, dar și soarta evenimentelor. Îmi permit să rememorez principala prevedere a acelui punct 8, din Proclamație:
„propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate”
N-a fost să fie. S-au opus atunci chiar foștii comuniști și foștii ofițeri de securitate. Cum să nu se opună, când ei erau la putere, aduși de Ion Iliescu, fost activist și el. Ba chiar, unul de cel mai înalt rang!
Ce s-ar fi întâmplat, dacă autoritățile noastre de atunci – dominate de FSN – nu s-ar fi opus din răsputeri la legiferarea acestui deziderat al timișorenilor?
Logica sugerează câteva consecințe evidente:
- N-ar fi fost ales Ion Iliescu președinte al țării în perioada imediat următoare, dar și ulterior: trei legislaturi, nu două.
- Poate n-am mai fi văzut printre aleși mulți din vechii servitori ai regimului Ceaușescu: Valer Dorneanu, Alexandru Bârlădeanu, Dan Marțian, Dan Voiculescu, Victor Babiuc, Șerban Mihăilescu și alții, destui.
- Fără fantomele securității și fără nălucile regimului de dictatură, poate n-ar fi avut cine să facă presiuni asupra justiției, astfel încât procese grele să nu se termine nici după trei decenii.
- Procesul mineriadelor nici n-ar fi avut loc, întrucât fără Ion Iliescu la butoanele țării, nimeni n-ar fi chemat minerii ca să-i cotonogească pe intelectualii bucureșteni.
- Însuși PSD ar fi arătat altfel, alți oameni. N-ar fi decăzut până acolo, încât să și-l aleagă pe Dragnea președinte, nici Viorica n-ar fi ajuns mai mult decât profesoară de tehnologie la liceul din Videle, iar Carmen Dan ar fi fost și astăzi secretară la o școală elementară din Teleorman.
- Fără lovitura de stat anunțată de acești corifei ai regimului, nimeni n-ar fi îndreptat spre mulțime tulumbele și lacrimogenele din dotare. Manifestația din august 2018 putea să fie una pașnică, sau putea să nu fi fost deloc.
Îndrăznesc să cred că, dacă s-ar fi legiferat atunci punctul 8 din proclamația de la Timișoara, chiar și Justiția ar fi funcționat altfel.
Ați angaja acasă o menajeră suspectată că e hoață de fostul angajator?
Echipa Iliescu&Co și-a atins scopul, astăzi faimosul punct 8 este depășit. Foștii activiști comuniști sau ofițeri de Securitate sunt în mare parte niște pensionari și își consumă în tihnă frumoasele pensii, în majoritate „speciale”. Parcă ai zice că este inuman să te legi de niște bătrânei, cerându-le socoteală pentru ce au făcut ei în secolul trecut.
Dar mesajul puncului 8 al celebrei proclamații nu s-a perimat. El este încă valabil, cu singura observație că astăzi pericolul nu-l mai reprezintă foștii activiști, ci foștii și actualii corupți, oportuniștii, înavuțiți din senin, chivernisiții, cei procopsiți pe banii publici, adică – pe scurt – „penalii”.
Când rostesc acest cuvânt, nu mă refer numai la unii deja condamnați. Toți ne bucurăm de prezumția nevinovăției, dar nimeni nu-ți poate pretinde să încredințezi avuția țării unor persoane urmărite, cercetate sau numai suspectate pentru fapte de corupție.
Bunul public ar trebui să fie pentru fiecare din noi cel puțin la fel de prețios precum cel personal. Și, așa stând lucrurile, mă întreb: cine dintre noi ar angaja la el acasă o menajeră, aflată în proces cu fostul angajator, care o acuză că i-ar fi furat argintăria din dulap?
Prezumția de care se bucură menajera este motiv să nu poată fi reținută sau amendată în niciun fel până la apariția sentinței definitive, dar nu mă poate obliga pe mine, persoană fizică, să introduc în casa mea o posibilă hoață, chiar și nedovedită. Cu toată prezumția, ea este deocamdată o „penală”.
Fără penali în funcțiile publice
Actuala acțiune „fără penali în funcții publice” mi se pare un fel de transpunere în actualitate a punctului 5 al proclamației de la Timișoara. Penalii n-au ce căuta în funcții publice și chiar dacă legea se va referi numai la cei condamnați definitiv, nimic nu poate opri opinia publică să fie prudentă chiar și cu cei încă nejudecați.
Ei sunt exact în situația menajerei acuzată că ar fi furat argintăria omului. Nimeni n-ar angaja-o, până n-ar vedea sentința care o declară acuzată pe nedrept.
Observ că mulți din demnitarii noștri, unii cu pedepse ispășite, alții doar inculpați, cercetați, urmăriți, bănuiți, sau ascunși șmecherește după perdeaua imunității parlamentare, dau din coate să intre pe listele viitorului scrutin.
Deocamdată, legea le dă acest drept. Dar ce ziceți de obrazul partidului care îi ia în brațe și-i pune din nou în fruntea listelor, pentru ca și în următorii ani să scape iarăși de justiție, tot pitulându-se după paravanul respectivei imunități, în pofida unor acuzații grave aduse de Parchete?
Intutiția îmi spune că unele partide nu vor rezista ispitei. Nu încerc să scormonesc motivele, ar însemna să intru într-o mocirlă urât mirositoare. La baza acestor motive, pot fi simple cumetrii, dar nu exclud nici sumele cu care mulți candidați cotizează la respectivul partid pentru un loc eligibil. Gurile rele pretind că sunt în stare să cotizeze și la respectivii lideri, n-am de unde ști.
Fără să poată fi acuzați de prea multă cultură, se pare că politicienii noștri cunosc la perfecție teza lui Don Basilio din piesa „Barbierul din Sevilla” de Beaumarchais: „niciun argument, oricât ar fi el de convingător, nu este atât de irezistibl, ca banul”.
Prezumția e prezumție, chiar dacă ești cu musca pe căciulă
Nu exclud, deci să apară din nou pe listele de candidați aceiași veșnici abonați, aceleași nume deja compromise prin isprăvile din ultimele legislaturi: Iordache, Nicolicea, Ciolacu, Cazanciuc, Ciolacu, Firea, ca să nu-i mai amintesc pe cei numai cu musca pe căciulă și ascunsă șmecherește după perdeaua prezumției: Tăriceanu, Vosganian, Corlățean, Plumb, foștii miniștri Florian Bodog, Paul Dobre, Laszlo Borbely, Daniel Chițoiu, Eugen Bejenariu și mulți alții.
Toți au fost prinși cu câte un muscoi pe căciula lor, dar niciunul nu a putut fi cercetat pentru respectivele fapte, întrucât i-a apărat de justiție ba echipa bănuitului Tăriceanu, ba cea a condamnatului Dragnea. Cu executare!
Înțeleg, s-au fofilat, au profitat de litera Constituției (nu cred că și de spiritul ei), au scăpat de urmărirea penală, de inculpare, de judecată și – cine știe – poate chiar de pușcărie. Dar imunitatea îi poate ascunde numai de justiție. De opinia publică, nu-i poate ascunde nimeni. Nici Avocatul Poporului, nici CCR, nici măcar Constituția.
În fața noastră, a cetățenilor, ei apar necum altfel decât ca acea menajeră, acuzată pentru furtul argintăriei și încă nejudecată.
Legea îi scutește de pedeapsă dacă n-au fost judecați, dar nu obligă pe nimeni să-i propună din nou, iarăși și iarăși, în aceleași demnități de înaltă răspundere, de la înălțimea cărora s-au apărat de invinuiri numai cu imunitatea și cu nimic care le-ar putea proba nevinovăția.
Se apropie momentul suprem, când vorbește numai Poporul Suveran
Intuiția îmi șoptește că unii din ei vor apărea iarăși pe listele partidelor, așa cum apăreau cu grămada în 1990 cei vizați prin Proclamația de la Timișoara, nelegiferată.
Nimeni nu poate interzice partidelor să-i pună pe liste, dacă liderii au inexplicabile „obligații” față de ei. Poate va face ceva legea „fără penali”, dacă nu cuma se va dovedi neconstituțională la CCR, după ce, eventual, ar contesta-o harnicul nostru Avocat al Poporului.
Dar, până la urmă, tot alegătorul are ultimul cuvânt. Ștampila de la urnă este mai puternică decât orice Curte și orice Avocat al oricui.
Depinde numai de noi dacă o vom aplica orbește pe liste necitite sau vom holba ochii cât cepele și vom ștampila doar acele liste, unde nu s-au strecurat tot vechile fantome ale corupției, ale jafului din banii publici și ale celor pitulați sub umbrela prezumției de nevinovăție.