Respectând ceea ce de multe decenii a devenit tradiție, Orchestra Filarmonică din Viena a oferit și în acest an lumii Concertul Special de Anul Nou, o splendidă bijuterie muzicală, transmisă astăzi în peste 90 de țări și privită de zeci de milioane de spectatori.
De-a lungul timpului, bagheta unor mari maeștri ai artei dirijorale a strălucit în multe rânduri, de Anul Nou, la Viena, readucând în fața pubicului personaliăți de prim rang: Lorin Maazel, Herbert von Karayan, Zubin Metha, Riccardo Muti, Seiji Ozaw și mulți alții.
Astăzi, la pupitrul orchestrei din sala Wiener Musikverein s-a aflat pentru a treia oară dirijorul Daniel Barenboim, după ce a mai dirijat în două rânduri aceeași orchestră vieneză, în anii 2009 și 2014.
Ca și în precedentele două concerte, maestrul Barenboim a condus într-un stil sobru, dar alert, suficient ca să dea strălucire pieselor din program și capabil să transpună spectatorul în atmosfera balurilor de altădată de la curtea vieneză.
De data aceasta, programul a fost structurat mai altfel decât la obișnuitele concerte de Anul Nou ale Filarmonicei vieneze. Prima parte a programului pare să nu fie decât o introducere cu câteva piese frumoase, dar fără puternic impact emoțional. Probabil, autorul programului a urmărit mai curând o simplă punere în temă și un exercițiu muzical, decât să stârnească maximum de aplauze chiar de la începutul spectacolului.
Abia după pauză sunt lansate piesele puternice, de efect, capabile să stârnească emotivitatea auditoriului. Și, ca să fie clară intenția, imediat după pauză au și început să se reverse în sală acordurile uverturii la opereta/operă ”Die Fledermaus” (Liliacul) de Johann Strauss-fiul.
Este pentru prima oară în spectacolele vieneze când această uvertură, superbă și de efect, apare în partea a doua din program și nu chiar de la început.
Este ușor de observant că partea a doua, cea de după pauză, este încărcată cu piese „grele”, momente capabile să provoace interesul și chiar entuziasmul spectatorului.
Mă mai refer și la valsul „Bufnițele Nopții”, devenit brusc perla spectacolului, atunci când s-au simțit efectele segmenteleor corale ale partiturii interpretate chiar de unii instrumentiști.
Am mai auzit de multe ori „Bufnițele Nopții”, dar parcă niciodată orechestra nu era asistată de propriul cor. Iar ideea nu a putut fi decât aplaudată de public.
Tot surpriză au constituit și scenele de balet suprapuse peste ritmurile cunoscutului vals „O mie și una de nopți”. Cum să nu fie surpriză, când, în cadrul strict al poveștilor orientale, evoluează altceva, decât o Sheherezadă cu eunuci și odalisce în jurul ei? Evoluează altfel de personaje, fără legătură cu basmul, cu nopțile și cu eterna Sheherezadă. Evoluează balerini, aș zice nonconformiști, în costumația secolului XXI, nu a unuia mai de demult.
Mă abțin de la aprecieri într-un fel sau altul, dar rețin că nonconformismul este o realitate așa cum este el, cu bune și cu rele. Chiar dacă nu ne place, trebuie să-l acceptăm, pentru că vine la grămadă, odată cu noua generație.
Dar, în materie de balet, adevărata surpriză a venit abia către sfârșit, la „Polca Nimfelor”, de Josef Strauss, spectacol dansant executat de… opt armăsari albi, călăriți fiecare de câte un personaj, ca din poveste. Despre efectul de scenă al cailor-dansatori nu pot spune altceva decât, folosind limbajul tinerilor non-conformiști: a fost super!
De mulți ani, comentez în presă concertele vieneze de Anul Nou. Totdeauna spectacolul a inspirat un sentiment de încântare, o transpunere emoțională a telespectatorului în lumea saloanelor vieneze de altădată și satisfacția morală de a fi ascultat creațiile trecutului istoric, interpretate de maeștrii prezentului. Niciodată nu mi s-a întâmplat însă ca dirijorul, considerat de mine șeful spectacolului, să ia cuvântul ca să spună și altceva, în afara tradiționalei urări „La Mulți Ani”.
De rândul acesta, maestrul Daniel Barenboim a simțit nevoia să se adreseze spectatorilor cu o scurtă alocuțiune despre momentul tragic pe care îl traversăm: pandemia COVID-19.
Avea motive. În sala, altădată arhiplină, cu spațiile laterale sau fundale ocupate de spectatori „în picioare”, cu balconul full și galeria la fel, se observau fotolii neocupate. Goale. Firește, locurile au fost vândute, dar, dacă nu fuseseră ocupate, singura explicație plauzibilă este pandemia.
Un anunț sec, publicat în presă de către organizatori, vestea:
„Am decis să amânăm biletele acelor clienți care au locuri la balcon sau la galerie (…), pentru concertul de la sfârșitul anului 2022/23. Schimbarea are loc automat, clientul nu mai trebuie să îndeplinească nicio formalitate”.
Cu regret pentru cei care nu au mai ajuns în sală din cauza pandemiei, gândul mă duce la organizatori, la interpreții de pe scenă, la balerini, dar și la maestrul Daniel Barenboim, cei care, cu toții, au infruntat riscurie ca să nu întrerupă o tradiție, dovedită de neoprit în fața Anschuss-ului, a războiului, a ocupației sovietice, de după război, iar deocamdată chiar și în fața pandemiei.
Lor trebuie să le mulțumim. Nu știu cum, probabil numai cu multe aplauze.