Murise un actor și, așa cum e procedura în agențiile de știri, jurnaliștii trebuia să ia reacții, adică să dea microfonul celor care aveau ceva de spus despre cel plecat dintre noi. I-am lăsat un mesaj lui Ion Caramitru; m-a sunat să îmi spună că nu poate, că acela care murise își turnase colegi la Securitate și că el nu poate separa cele două biografii, viețile ne merg umăr la umăr, ce facem rău în timpul personal nu e justificat de profesie și nici invers.
Probabil că Ion Caramitru ar fi apreciat ieșirea din scenă care i s-a dat, fără prea mult zgomot ipocrit, fără ca despre el să fie chemați să vorbească neaveniți, fără declarații politice în limbajul de lemn care a năclăit până la indistincție memoria socială. Și probabil ar fi zâmbit fără autocompătimire la însoțirea cu Ivan Patzaichin, un monolog în doi al morții, singurii doi oameni care se retrag din treburile lumii, aproape pe nebăgate de seamă, cuviincios.
Vladimir Tismăneanu este cel care a remarcat lipsa totală de deferență nu doar față de cei doi, ci și față de memoria socială. Nu a fost decretată nicio zi de doliu național, unii politicieni, incluzându-l aici și pe președintele Klaus Iohannis, au scris status-uri anacronice pe Facebook: mare sportiv, mare actor și asta a fost tot, avem criză guvernamentală și scoruri politice de apărat.
Iar această ratare nu este una a morții, ci una a vieții lui Ion Caramitru, actor, regizor, umanist, care nu putea să spună vorbe goale despre un altul și care ar fi pretins pentru sine atât, să îi povestească și măsoare viața cei care pun pe cântar și biografia personală, și pe cea profesională. Dacă nu, să fie lăsat și în moarte să facă, așa cum îi spunea jurnalistei Sanda Nicola, pe nebunul.
„Mi-a vorbit, printre altele, despre strategii de supraviețuire într-un sistem care nu vrea să te omoare, dar nici nu vrea să te lase să trăiești așa cum vrei. Citez din memorie:
"Să faci pe nebunul, să nu aibă încredere în tine. Se vor feri de tine și nu-ți vor cere niciodată să le devii complice. Uneori, doar așa poți să îți păstrezi libertatea, făcând pe nebunul!"
Adică să nu fie luat complice la un spectacol mediocru, să nu fie făcut părtaș imposturii, să iasă din scenă făcând pe nebunul, într-o moarte nedreaptă, dar totuși cuvenită.
Andrei Oișteanu, istoric al religiilor, redă un episod în care vedem același taler pentru biografia umană și cea a profesionistului de teatru, care este, totodată, o caracteristică a intelectualului.
"“Lupta pentru «Hamlet», a fost una câştigată neaşteptat cu cenzura comunistă şi cu miracolul eliberării de cenzură a spectacolului ["Hamlet", regizat în 1985, la Teatrul Bulandra, de Alexandru Tocilescu]. Imediat după momentul decembrie ’89, am făcut nişte repetiţii pentru spectacolul care urma să se joace. Seara, în cabină, înainte de a intra în scenă, am intrat în panică pentru că nu ştiam ce trebuie să mai joc. Spectacolul avea o conotaţie foarte puternică împotriva regimului. Era gândit cu totul anti-sistem. Ce putea să fie mai trist şi mai relevant decât destinul unui tânăr care trăia într-o lume închisă, militarizată, o lume a crimei şi a terorii? Acesta era Hamlet-ul pe care-l jucam noi.
De altfel, piesa aceasta, indiferent în ce ţară s-a jucat, dacă spaţiul acela era umbrit de tiranie, întotdeauna a avut un impact social mare. În seara spectacolului mi-am dat seama că lumea se schimbase, trăiam în libertate. Nu ştiam ce urmează să joc în seara aceea şi ce trebuie să le transmit oamenilor. Sentimentul acela de panică nu l-am mai trait niciodată înaintea unui spectacol. Ce putea să mai spună publicului de acum acel Hamlet? M-am îngrozit, îmi venea să fug pentru că aveam senzaţia că va trebui să mimez lucruri pe care înainte le jucam organic, le trăiam. Singura scăpare era să mă las în voia textului, ceea ce am şi făcut. Mi-am propus să spun textul şi să văd ce se întâmplă.
Încet, încet s-a instalat în mine un alt tip de revelaţie, pentru că am înţeles că textul acesta trăia prin el însuşi. Dacă ar trebui să dau o definiţie a ceea ce am trăit atunci, ar suna cam aşa: până în 1989, eu îl jucam pe Hamlet, după aceea, Hamlet m-a jucat pe mine”
Sunt scriitori, actori, muzicieni desăvârșiți, care nu s-au implicat niciodată în treburile cetății, nu s-au revoltat, nu au vrut un rol în afara creației lor. Mai sunt apoi cei care nu pot să îl joace pe Hamlet în comunism, cu ochii și urechile acoperite, să nu ajungă pe scenă absurdul dictaturii de afară. Și care își asumă să își folosească reputația pentru a spune ce văd și cred ei despre lumea de afară, uneori cu tușe grose, alteori firav, dar, așa cum spuneau la unison Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, intelectualii trebuie să fie primejdioși pentru politicieni.
Ion Caramitru a fost unul dintre aceștia.
