Fața nevăzută a pandemiei. O poveste de viață și de moarte

Mă rog în fiecare seară pentru prietenul meu să evadeze din întunericul fără sfârșit al pandemiei și să-și întoarcă din nou fața spre lumină.
Fața nevăzută a pandemiei. O poveste de viață și de moarte

E șofer în Germania. Suntem prieteni pe Facebook. Îi place fotbalul și în timpul liber e DJ. În data de 11 martie a aflat că e pozitiv. Ținea un jurnal al suferinței sale prin postări succesive în care descria cum se simte. 

“De azi sunt un număr într-o statistică pe care proștii nu o recunosc”, a scris prietenul căruia nu pot să-i dau numele aici pentru că n-am permisiunea.

“Deși încă nu știu cum s-a întâmplat sper să trec cu bine peste tot, iar cei care încă mai vorbesc despre conspirații le doresc să nu simtă nici pe sfert din ce simt acum”, a mai scris el pe pagina sa de Facebook.

Ultima sa postare e din data de 18 martie când anunța: “Prima zi de ATI. Le mulțumesc din suflet medicilor care luptă pentru sănătatea mea”.
2021 vine cu discounturi de până la 50% la principalele categorii de produse și servicii de care afacerea ta are nevoie. Obține oferta AICI!

De atunci au trecut două săptămâni și acei medici continuă să lupte. E intubat, legat la aparatele de ventilație mecanică. Prietenul meu are doar 33 de ani.

Pe parcursul unei singure săptămâni, un bărbat plin de viață a ajuns să respire exclusiv ajutat de aparate. 

Asta face virusul. Frânge acea siguranță a omului sănătos, nepăsarea celui tânăr. Pofta de a trăi și energia le soarbe fără niciun fel de atenționare.

Povestea de mai sus e doar una din milioane de tragedii care se petrec lângă noi și la care suntem martori uimiți de mai bine de un an de zile.

În spatele intereselor politice, al manipulărilor și al prostiei se află suferința individuală. Când te îmbolnăvești, ești singur. Rămâi singur, toată beția dată de mulțime, toată furia și ura se scurg din tine odată cu fiecare gură de aer ratată.

“Aici e o altă realitate”, îi spune un bolnav așezat pe un pat într-o secție de ATI reporterului de la Digi24 care realiza un reportaj într-un spital.

Cuvintele mi-au rămas în minte și mi-am dat seama că noi, toți, de la primul caz de îmbolnăvire am intrat într-o altă realitate. Și nimeni nu poate spune că o înțelege pe deplin. 

Supraviețuirea individuală e legată, paradoxal, de cea colectivă.

Ne naștem, suntem educați și trăim, convinși fiind că eșecul și succesul depind doar de faptele noastre. 

În pandemie, totul s-a schimbat. Virusul va dispărea numai dacă atingem un anumit nivel de imunizare colectivă.

Contează prea puțin ce reușește un individ sau celălalt. Contează prea puțin ce crede fiecare dintre noi. Contează doar ceea ce facem și credem împreună.

S-a vorbit mult că oamenii nu primesc informații corecte despre ce se întâmplă, iar disperarea unora dintre ei e legată de acest neajuns. 

În opinia mea, nu informațiile au fost problema. A existat un flux continuu de studii, de opinii ale experților, de știri care îi permiteau unei persoane cu o educație medie să-și formeze o imagine de ansamblu corectă. 

E adevărat că în primele zile ale pandemiei a fost multă confuzie, iar unele date se băteau cap în cap, dar pe parcurs, informațiile au devenit tot mai clare.

Marea problemă cred că a fost, de fapt, incapacitatea noastră de a înțelege și de a accepta grozăvia. 

Unui om sănătos îi e foarte greu să perceapă durerea, boala. Așa suntem construiți, avem un sistem de apărare, unul care ne ajută să trecem de la o zi la alta. Dacă memoria durerii și a bolii ar fi vii în noi, mereu, n-am putea supraviețui.

O pandemie, deși un fenomen natural care a făcut de atâtea ori ravagii în istoria omenirii, nu poate fi percepută, nu poate fi înțeleasă. 

Oamenii nu pot accepta, în mod rațional, că o forță nevăzută îi poate deposeda de sănătate și de viață într-un timp atât de scurt.

Comunicarea instantanee, democrația rețelelor sociale nu au făcut decât să amplifice această incapacitate de a percepe boala.

Fiecare dintre noi, într-un fel sau altul, s-a exclus din pandemie indiferent cât de inteligent sau educat se crede. 

Dacă face parte din categoria celor corecți, raționali și informați înseamnă că “a respectat toate regulile și nu înțelege cum s-a infectat”. 

Dacă face parte din categoria celor “convinși că sunt mai puternici decât virusul sau că acesta nu există, fiind doar o invenție, atunci consideră că e victima unei conspirații sau a unui blestem”. 

Indiferent din ce tabără facem parte, oricât de aproape e pericolul, ne excludem din el până când îl întâlnim.

De aceea, multe mărturii ale unor oameni de bun simț, raționali și educați încep, cumva, în felul acesta: “Deși am respectat toate regulile, m-am infectat”. 

Dacă analizezi împreună cu acea persoană ce a făcut, cum a respectat regulile, din două trei întrebări descoperi ori că a fost la coafor sau la frizerie, ori s-a întâlnit cu un prieten pe care nu-l mai văzuse demult, ori merge în fiecare zi la serviciu, a fost la o petrecere sau la o întrunire de familie.

Chiar și cei care “respectă” toate regulile se infectează pentru că, în general, avem tendința să fim mult mai înțelegători cu noi înșine decât suntem cu ceilalți.

Personal, am făcut eforturi imense pentru a-mi conștientiza momentele în care nu respect regulile și nu au fost puține.

Au fost multe în care m-am expus în mod inconștient, dar și în mod rațional. Aveam o treabă de făcut care mi se părea mai importantă. Mai importantă decât viața mea. E un efort imens să-ți monitorizezi viața, unul care obosește și erodează.

De exemplu, mi-a luat în jur de două luni să-i obișnuiesc pe părinții mei, persoane de 80 de ani, să poarte mască peste tot, să nu o uite când pleacă din casă, să-și schimbe programul și să meargă la cumpărături la ore când nu e aglomerat, să-și limiteze deplasarea cu mijloacele de transport în comun și să nu-și mai vadă nepoții.

Am reușit atât de bine că, acum, când amândoi sunt vaccinați cu ambele doze, trecând și ceva timp de la imunizare, continuă să poarte mască și în casă, sunt terorizați de posibila întâlnire cu nepoții și, mai mult, suspectează faptul că vaccinul în sine e o “șmecherie” care nu prea poate să le asigure protecție.

Așa funcționăm și, de aceea, nu sunt grăbit să-i condamn pe cei cărora le e frică, pe cei care nu cred în virus, pe cei care s-au săturat de măsurile de distanțare și izolare, nu-i condamn nici pe cei care protestează din cauză că și-au pierdut slujbele și nu pot să plece din țară să lucreze în străinătate pentru că, momentan, nu-i vrea nimeni.

Ce condamn e ticăloșia celor care se folosesc de teama și de suferința oamenilor vulnerabili pentru a profita politic, cei care cu un cinism nemăsurat se urcă pe cadavre pentru a-și construi o tribună de la care să predice inepții, cerșind încredere și susținere.

În această pandemie, mulți am greșit. Prea puțini dintre noi au reușit să se ridice la înălțimea cerută de situația dramatică în care ne aflăm.

Cei mai raționali dintre noi au spus prostii, cei mai învățați s-au lăsat furați de teorii conspiraționiste, specialiștii au prescris tratamente greșite, liderii au dat dovadă de prostie și lașitate. 

Dar în toată această brambureală, neîncredere și haos, undeva, departe, a început să se vadă o lumină. Prea puțini cred că vom ajunge la ea.

Mă rog în fiecare seară pentru prietenul meu să evadeze din întunericul fără sfârșit al pandemiei și să-și întoarcă din nou fața spre lumină.