Alegerile prezidențiale din Republica Moldova și referendumul pentru aderarea țării la UE arată o țară scindată pentru care România a făcut prea puțin. Pro-europeana Maia Sandu (42%) intră în turul al doilea de scrutin cu socialistul Alexandr Stoianoglo (26%), dar împotriva ei s-ar putea să se strângă voturile date găgăuzei Irina Vlah (5%) și cele câștigate de pro-rusul Renato Usatîi (14%). Tot jocul e la limită în mica republică de dincolo de Prut.
Datele oficiale sugerează că locuitorii Republicii Moldova au votat mai mult „nu” decât „da” la referendumul privind aderarea țării la Uniunea Europeană și că votul de schimbare a venit din afară, de la moldovenii care locuiesc deja în UE.
Discrepanța dintre cei din țară și cei din afară e mult mai mare decât a fost vreodată în tranziția românească, și această diferență nu este alimentată doar de nemulțumirile unei populații sărăcite.
În spatele nemulțumirilor, Moscova a fost lăsată să lucreze, în vreme ce România, care cunoaște bine teritoriul, s-a implicat puțin și superficial.
Politicienii români au profitat de drumurile lor la Chișinău mai mult pentru a-și face campanie electorală, decât pentru a ajuta forțele pro-occidentale, iar la București nu a existat o strategie politică de susținere a acestor forțe.
Spre exemplu, la Comisia Electorală Centrală din Republica Moldova au fost acreditați aproape 800 de observatori internaționali, dar românii lipsesc aproape cu desăvârșire.
Parlamentul Ucrainei a trimis 11 oameni, cel al României nici unul: europarlamentarul USR Dan Barna susține că a avut surpriza să descopere că a fost singurul observator român la alegerile care au avut loc duminică în Republica Moldova.
Dacă pentru România e cu adevărat vitală direcția spre care merge Republica Moldova, de ce nu a inundat secțiile de vot cu observatori?
De ce nu și-a orientat ajutoarele spre oamenii cei mai vulnerabili, victimele tranziției, care trăiesc de azi pe mâine și care sunt cel mai ușor de cumpărat sau de convins de propaganda rusă?
România și-a trimis experți și oameni la vârful instituțiilor din Republica Moldova, dar nu s-a ocupat mai deloc de cei rămași în urmă.
Votul moldovenilor din republică pentru UE a fost majoritar împotriva aderării, diaspora din Vest a modificat echilibrul.
Pare ciudat că România, cu toate că știa care e trendul, nu a avut niciun plan, nici măcar nu s-a inspirat din felul în care Ungaria a pompat bani în locurile populate de maghiarii din România, pentru a nu-i lăsa în sărăcie.
Pentru București ar fi fost destul de ieftin să înceapă să dezvolte câteva sate și comune din Republica Moldova pentru a da un exemplu, pentru a le arăta oamenilor ce înseamnă prosperitatea care vine dinspre UE.
Dacă România ar fi vrut să contribuie la bunăstarea de dincolo de Prut și să înlocuiască influența rusă cu propria sa influență, ar fi trebuit să înceapă dezvoltarea și de jos în sus, mai ales că avea deja toate pârghiile în guvernul reformist de la Chișinău.
Poate că România nu a vrut, altminteri e greu de înțeles de ce a stat în expectativă și înainte de vot, și în timpul alegerilor.
Referendumul din Republica Moldova este decisiv pentru direcția de mers a acestei țări, dar unificarea României și Moldovei în interiorul Uniunii Europene ca strategie asumată la București și Chișinău s-a dovedit a fi mai mult dorința elitei atlantiste de dincolo de Prut, decât cea a liderilor români.
De fapt, în războiul hibrid între Republica Moldova și Rusia, România a făcut foarte puțin. Rezultatul votului la referendum arată că Moldova se află pe marginea prăpastiei și România nu vrea sau nu poate să o tragă de acolo, să o scoată în afara pericolului.
Sabina Fati