„Lumea se reorganizează pentru sfârșitul abundenței, a produselor tehnologiei care ni se păreau disponibile pentru totdeauna. (…) Este ușor să promiți tot și orice, câteodată să spui orice. Să nu cedăm acestor tentații, mai ales demagogiei. Ele înfloresc azi în toate democrațiile, într-o lume înfricoșătoare și complexă”, a spus Emmanuel Macron la prima reuniune a Consiliului de miniștri. El s-a referit, de asemenea, la ”sobrietatea energetică’’ a Franței.
Eliberat de presiunea electorală, președintele francez a rostit o parte din adevărul pe care în România nimeni nu are curajul să-l rostească. Și nu numai că elefantul din odaie e ignorat, dar liderii români se străduiesc din răsputeri să ne convingă că el nici măcar nu există.
Care este elefantul? Viața, așa cum o știam și așa cum ne obișnuisem, nu mai este posibilă, cel puțin deocamdată, dacă nu pentru totdeauna. Planurile lui Putin doar au accelerat această evoluție, însă ea devenise deja demult inevitabilă.
Iar în fața acestei realități, reducerea consumului propriu, economisirea, chibzuința, investițiile cu bătaie lungă sunt inevitabile.
Și totuși, spre deosebire de liderii altor țări, niciunul din România nu are curajul să le recomande românilor să se gândească la iarnă cu câteva grade mai puține în casă sau ca în această vară să suporte câteva grade în plus până pornesc aparatul de aer condiționat, eventual cu geamul deschis.
Evident că o asemenea recomandare trezește în români ecouri sinistre. Nicio altă țară europeană nu a trăit frigul și întunericul ceaușist. Dar trauma trecutului nu schimbă realitatea prezentă.
Mulți spun: de ce să fiu eu mai chibzuit, cât timp îmi permit factura? Oare cați și-o permit cu adevărat pe cea reală, necompensată?
Diferența de unde vine? De la buget, desigur. Și bugetul din ce e alcătuit? În cea mai mare parte tot din ceea ce plătim statului sub forma de taxe și impozite, inclusiv impozitul informal numit inflație. La care se adaugă împrumuturile imense care ne pot arunca în curând într-o criză a datoriei publice.
Compensarea aceea nu vine așadar din cer, ci tot din banii noștri și din bani împrumutați pentru care plătim dobânzi tot mai mari, cele mai mari în UE și pe locul 5 în lume.
Nu pledez sub nicio formă pentru eliminarea ei, pentru că o mare parte din populație chiar nu e pregătită să facă față prețului integral.
După cum nu neg sub nicio formă risipa bugetară, corupția, partea nevăzută a scumpirii energiei, profitorii. Dar ele sunt chestiuni supraadăugate unei situații valabilă în toată Europa cu care suntem profund interconectați ceea ce nu funcționează numai când ne convine.
Și nu este vorba doar despre consumul efectiv de energie electrică și gaz. Ci despre toate produsele care le înglobează pe acestea. Începând cu mâncarea din care românii aruncă anual 1,35 de milioane de tone, potrivit unui studiu realizat de ONU.
E mâncare pe care ne-o permitem, desigur. Dar energia pe care o înglobează ne-o permitem?
Suntem unde suntem, inclusiv din cauza felului în care a votat electoratul român multe cicluri electorale. Și ce facem?
Așteptăm soluțiile de la o guvernare ineptă, amplificăm spirala și ignorăm la rândul nostru elefantul? Sau încercam să fim mai înțelepți și mai curajoși decât cei care ne conduc?
Cam aceasta este alegerea pe date interne și externe care nu pot fi schimbate pe termen scurt, cel puțin. Este sfârșitul abundenței.