Despre o Românie care are mai multe politici de recuperare a sticlelor și borcanelor și niciuna de recuperare a oamenilor

Petrișor Gabriel Peiu este doctor al Universității Politehnica din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agentiei pentru Investiții Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).

România se va opri din dezvoltare destul de curând. Și nu neapărat pentru că își bate joc și risipește resursele naturale pe care i le-a dat Dumnezeu sau pentru că și-a distrus cu bună știință industria și agricultura. Nu pentru că nu își extrage gazele din marea Neagră, nu pentru că exportă grâu și importă carne de porc, nu pentru că și-a demolat petrochimia sau siderurgia. Dacă problema noastră ar fi demolarea unor ziduri sau ruginirea unor mașini, am putea să reconstruim acele ziduri și să fabricăm alte mașini. Dar nu, problema noastră cea mare este lipsa elitei intelectuale care să reconstruiască acele ziduri și să fabrice mașini mai noi și mai bune. Problema noastră este lipsa resursei umane, nu a celei naturale.

România trebuie să înțeleagă că nu mai trăiește în anii 70-80, în timpul marii dezvoltări industriale. România trăiește astăzi în plină economie a cunoașterii, când cei care contează cu adevărat sunt cei care produc cunoaștere. Iar resursa pe care o risipim cel mai ușor nu este resursa naturală, ci resursa umană. Degeaba avem grijă să nu aruncăm ambalajele de plastic și să le recuperăm, dacă noi risipim resursa omenească, dacă nu avem grijă de ea și nu o ajutăm să învețe suficient de mult și de bine.

România se află, în anul 2020, pe ultimul loc în Uniunea Europeană la ponderea populației tinere cu studii universitare:

Sursa: AICI

Dacă media europeană a celor cu studii universitare este cam de 40% dintre tinerii între 25 și 34 de ani, la noi acest indicator coboară la 25%.

Nu este o noutate. Suntem, de altfel, pe ultimul loc în Uniune, la ponderea celor cu studii universitare la orice categorie de vârstă:

Sursa: AICI

La categoria de populație 25-54 de ani noi avem 21,2% din populație cu studii universitare, media europeană este de 35,9%, ungurii au 29,2%, iar polonezii 38%. Să fim noi atât de „proști” în raport cu media europeană sau să avem cumva un sistem de învățământ mult mai puțin eficient decât media europeană? Oricum, statistica de mai sus explică mult din gradul mare de înapoiere la nivel societal și economic din România.

Causa causarum, cauza tuturor cauzelor pentru slaba noastră dezvoltare socială este lipsa educației. Cine să conducă, oare, această națiune europeană, dacă nu avem suficiente minți educate? Cine să conducă, oare, miile de proiecte de infrastructură, dacă nu „producem” sufienți ingineri? Cine să ne facă să trăim o viață lungă și sănătoasă dacă nu „producem” suficienți medici? Cine să ne apere de infractori și de abuzuri, dacă nu producem suficienți juriști? Cine să ne administreze finanțele și indicatorii, dacă nu producem suficienți economiști? Și aceeași întrebare se poate pune pentru orice domeniu important.

După 1990, o generație a avut în medie 220.000 de copii. Dintre aceștia au terminat liceul cu bacalaureatul susținut și promovat mai puțin de jumătate, adică în jur de 100.000 de tineri.

Sursa: AICI

Anul trecut, bunăoară, au absolvit examenul de bacalureat cam 93.000 de tineri (sursa: AICI). Ca un paradox, în anii de după 2010, numărul de studenți înmatriculați în anul I de facultate a depășit constant numărul de absolvenți de bacalaureat:

Sursa: AICI

Evoluția numărului de studenți din țară ne indică o scădere de la 871.000 în anul universitar 2010-2011 la puțin peste 500 000 în anul universitar 2019-2020. O scădere cam de 40%. În condițiile în care generațiile de după 2010 nu sunt cu mult mai mici decât cele de dinainte. Sigur, fenomenul emigrării este important, dar nu justifică o asemenea scădere. Învățământul public scade de la 600.000 de studenți în anul universitar 2010-2011 la 466.000 în anul universitar 2019-2020. O scădere de aproape un sfert. Numărul de studenți din învățământul privat a scăzut, însă, de patru ori. În sectorul public, a crescut ușor numărul studenților finanțați de la buget și a scăzut la jumătate numărul studenților care plătesc taxă de școlarizare. 

Sursa: AICI

Nu este obiectivul acestui articol analizarea învățământului privat universitar care, oricum, în Europa, nu este un mare succes. Să rămânem așadar la fenomenul universitar de stat.

La reducerea populației universitare au contribuit mai mulți factori. În primul rând, reducerea treptată a mărimii generațiilor absolvenților de liceu, ca urmare a declinului demografic. Apoi lipsa de performanță a sistemului universitar din primii ani de studiu. În acei ani, o parte importantă din studenții admiși în anul I renunță la facultate sau sunt „pierduți” pe drum. Iată că numărul celor înmatriculați în anul I rămâne constant la peste 100.000 în ultimii 10 ani, numărul celor înscriși la masterat rămâne și acesta pe la 52.000, iar numărul celor din programele doctorale este și acela stabilizat în jur de 5.000 de oameni:

Sursa: AICI

Tabelul următor ne indică cu claritate câți studenți se „pierd” în România, câți încep adică studiile și câți le termină:

Sursa: AICI

De aici se vede ceea ce se întâmplă: la 19 ani intră în universități cam 70.000 copii (am ales anul 2017, pentru exemplu, dar toți anii au cam aceleași proporții), în anul II ajung cam 74.000 (cu cei care „alunecă” din anii precedenți) și apoi încep să scadă, pentru ca la 22 de ani, după 4 ani de facultate să termine cam 50.000 dintre ei, adică aproximativ un sfert din generația de 220.000 !

La prima vedere, se poate aplauda: sistemul nostru de educație este atât de exigent încât acordă diplomă universitară numai unui tânăr din patru într-o generație. Ne putem grăbi și să concluzionăm că aceasta indică o mare calitate a învățământului, dacă el este atât de selectiv. Dar dacă privim ce se întâmplă în restul Europei și vedem că suntem codași la acest indicator al resursei umane de calitate, revenim și ne întrebăm: Să fie, oare, românii atât de puțin performanți în comparație cu restul europenilor? Orice medic îți va răspunde că românii au tot atâtea circumvoluțiuni ca și restul europenilor și orice om care a lucrat în străinătate sau cu străini îți va spune că aceștia nu au nimic în plus față de noi. Tot două mâini, tot două picioare și tot același creier.

Și atunci ne întrebăm: de ce avem un rezultat atât de dramatic ieșit din tiparul european în învățământul public?

Păi în primul rând pentru că România nu acordă niciun fel de importanță educației primare a unei treimi din copiii săi. Școlile rurale, din micile comunități depărtate de orașe, nu au suficienți profesori, orele se fac cu suplinitori fără pregătirea necesară. Se pierd, din această cauză între 20 și 30% din copiii unei generații, din cauza abandonului școlar (unde suntem în topul european, pe locul III).

În al doilea rând, pentru că liceul eșuează în a „duce” până la bacalaureat majoritatea covârșitoare a celor rămași să facă liceul. Poate nu toți cei care nu ajung la bacalaureat ar merita să ajungă acolo, dar atunci când ai procentaje de promovabilitate de care încep cu 5 sau cu 6 ceva este în neregulă și cu sistemul de învățământ. Statistic vorbind, este prea mult să spui că 4 din 10 absolvenți de liceu nu pot sau nu vor să învețe. Sistemul eșuează în a le transmite suficiente cunoștințe de bază care să îi ajute să termine liceul cu bine. De fapt, ar trebui să ne întrebăm dacă sistemul de învățământ își propune așa ceva.

În fine, pentru că obiectivul universităților românești nu este să-i păstreze pe cei admiși în anul I și să facă din aceștia fermentul dezvoltării țării. Obiectivul universităților noastre, de fapt, nu prea există. Astfel încât populația universitară, și așa puțină, este și mai mult împuținată de capriciile unor profesori mai preocupați de umilirea unor generații întregi decât de transmiterea unui standard de cunoaștere. Universitățile noastre sunt un amestec ciudat și neuniform de prea mare îngăduință a celor din facultățile care nu mai sunt „pe val” și de absurdul unui despotism fără motivații intelectuale din facultățile cu „cerere”.

Melanjul acesta nu creează instituții, ci doar le depreciază. Neuniformitatea și arbitrariul din sistemul de notare și de licențiere a creeat niște monștri de care fug tinerii români. Mulți dintre aceștia aleg să studieze la universități din afara țării doar pentru a-și menține psihicul sănătos și pentru a nu trece prin școala de umilire și de învățat „pe de rost”. De universitățile prea generoase cu acordarea de diplome fug tinerii pentru că nu au prestigiu, iar de universitățile cu prestigiu fug tinerii pentru că acolo nu știi niciodată ce vei păți, cum ți se va strica viața din capriciul unor profesori preocupați de propria statuie, nu de echilibrul educațional.

Concurența universităților din alte state ale Uniunii Europene este un fenomen neglijat în România, dar care extrage anual mii de tineri valoroși din țară. De ce? Simplu: pentru că acolo știi dinainte ce condiții trebuie să îndeplinești pentru a promova examenele și ierarhiile sunt dictate de niște standarde aplicate. Spre deosebire de universitățile românești, unde cunoștințele obligatorii nu sunt definite niciodată clar și unde nu există decât rareori obiectivitate și echilibru în notare. Cam 5% din studenții români studiază în universități străine, iar majoritatea acestora nu se vor mai întoarce niciodată în țară. Asta ar putea să îi bucure pe părinți astăzi, dar sigur îi va întrista la bătrânețe. Pe noi ca societate ne va menține și mai mult în înapoiere.

Dacă noi credem că este mai important pentru societate să recupereze sticle și borcane decât să recupereze oameni, atunci suntem într-o mare și profundă eroare. Dacă noi nu înțelegem, cu realism, care este principala problemă a societății noastre, atunci ne aflăm departe de a înțelege ce timp trăim. A considera că marea reformă din educație trebuie să constea doar în împuținarea celor educați, atunci greșim profund.

O societate sănătoasă și, mai ales, conectată la prezent, va înțelege că sistemul nostru de învățământ a produs monstrul educației insuficiente. Înainte de a-i culpabiliza pe elevi și pe studenți că nu sunt îndeajuns de „silitori”, sistemul nostru de învățământ ar trebui să se întrebe cu ce greșește el însuși. Poate le transmite elevilor și studenților informații greșite sau incomplete, poate îi pregătește pentru o lume care nu mai există, în care nu trebuie să mai reții papagalicește tomuri întregi, pe care, de altfel, le poți accesa în trei secunde. Poate ar trebui să îi învețe să acceseze și să agrege imensa informație disponibilă. Și s-o facă într-un mod inteligent.

Altminteri, vom rămâne cu ideea că ceilalți europeni au mai multă minte și că sunt mai buni „genetic” decât noi. Și atunci vom  fi mulțumiți cu rolul nostru modest, de cultivatori de porumb, la periferia unei Europe care a trecut, de mult, la producția de tehnologie.

Citește și alte articole publicate de Petrișor Peiu pe Spotmedia.ro.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇