Dați un leu pentru Ateneu. Sau faceți un vaccin

Probabil cea mai dureroasă probă a rupturii dintre ce le cer guvernanții oamenilor și ce aleg aceștia a fost campania pentru sculptura Cumințenia Pământului, un eșec colectiv de proporții, a cărui explicație la îndemână a fost fie incultura, fie lipsa de solidaritate, ca tare ale poporului.

Explicația mai puțin facilă stă în reprezentarea politică deficitară pe care oamenii o resimt chiar și atunci când merg la vot și câștigă ai lor.

Campania pentru Cumințenia Pământului, gândită aproape pe modelul subscripției publice pentru Ateneul Român, cu celebra lozincă pentru loterie „Dați un leu pentru Ateneu”, nu a reușit și pentru că a venit dinspre politicieni, în același registru în care sunt înscrise discursiv toate proiectele politice – reforma.

De astă-dată, era vorba despre reformarea însuși contractului dintre guvernanți și cetățeni, care, iată, ar fi permis rămânerea acasă a sculpturii lui Brîncuși.

Odată devenită însă scop politic, campania "Brîncuși e al meu" a avut, în percepția publică, un efect de bumerang, iar ceea ce a fost proiectat să devină o reușită națională s-a transformat într-un eșec dureros, o probă pe care România o ratează din timp în timp, pentru a confirma teza neisprăvirii.

Atunci, politicienii de la putere, vorbim despre guvernul condus de Dacian Cioloș, s-au hazardat să pună în responsabilitatea poporului responsabilitatea de a se arăta solidar, fără a fi aflat în prealabil câteva lucruri despre el, adică fără a face o cercetare sociologică extensivă.

Ar fi înțeles, poate, unde trebuie politicul să se oprească și, mai ales, cine și cum ar putea să le vorbească oamenilor despre Constantin Brîncuși. Sau, cum spunea antropologul Vintilă Mihăilescu, a cărui mare generozitate intelectuală ne-a scos adeseori din stereotipuri păguboase, de ce e România așa, și nu altfel.

Din această perspectivă a campaniei pe care guvernanții o propun poporului, fără a o conecta oamenilor și fără a studia mai întâi mecanismele de persuasiune, campania eșuată pentru Cumințenia Pământului și cea pentru vaccinare, deocamdată în impas, sunt similare.

Ambele au folosit exemplul politicienilor și oamenii au fost îndemnați să îl urmeze. Dacă ministrul X a donat, tu de ce nu ai dona? Dacă ministrul Y s-a vaccinat, atunci vaccinează-te și tu!

În esență, e o tehnică folosită în alte state și care funcționează, atunci când oamenii acceptă ca exemplul de urmat să fie politicianul/autoritatea. Cand însă tocmai aici e ruptura, efectul e contra celui așteptat.

Mai mult, niciuna dintre ele nu a folosit mijloace prin care să vină în întâmpinarea oamenilor, acolo unde sunt ei.

Au mizat mult pe digitalizare, pe România modernă, într-o țară în care tocmai clivajele mari de tipul urban/rural sunt o povară. Platforma pentru vaccinare a fost practic inaccesibilă celor mai mulți dintre vârstnici, de la orașe sau de la sate și nu e nimic blamabil în faptul că aceștia nu știu și nici nu au ustensilele necesare acasă – laptop, Internet.

Dincolo de chestiunea accesului, însă, strategia de vaccinare a fost concepută din capul locului ca un efort individual de salvare, nu ca un efort solidar pentru a ieși in pandemie.

Ateneul Român a strâns leu cu leu, dar acolo unde oamenii erau, la un joc de loto, și fără a le vorbi acestora în lozinci.

Cine ar trebui astăzi să le vorbească oamenilor, pentru ca ei să nu perceapă dimensiunea politică, ci pe cea socială, a vaccinării? Cum ar trebui organizate rețelele comunitare? Pentru că dincolo de fake news-urile zgomotoase, de multe ori e vorba despre aceeași banală nevoie de relevanță pe care oamenii o au, mai ales în vremuri de criză.

E suficient de relevant bătrânul dintr-un sat din Iași, pentru a i se vorbi direct, prin liderii comunității sau prin personalitățile publice de la care și-ar dori validarea?

Sigur, diferențele sunt mari între cele două campanii, una este culturală, deși nu a reușit să se poziționeze nici în registrul elitist, nici în cel al culturii de masă (în pofida numelui "Brîncuși e al meu"), cealaltă este socială, cu o miză economică și chiar vitală majore.

Dar ambele s-au blocat în proiecția unor campanii care nu au pornit de la publicul pe care vrei să îl convingi și de la propriile lui mijloace de a primi mesajul.

Citeşte şi alte interviuri şi texte de opinie semnate de Magda Grădinaru

Magda Grădinaru

Senior Editor

Interviurile cu Amos Oz, Ismail Kadare, Andrei Pleșu, Mark Galeotti, Thierry Wolton, Noah Yuval Harari, Ludmila Ulițkaia, Slavenka Drakulic, Neagu Djuvara sunt doar câteva dintre lucrurile bune pe care le-ar decupa din cei 17 ani de presă, vreme în care a făcut presă de agenție, televiziune și presă online. La spotmedia.ro, Magda semnează două rubrici: Intelectuali față cu istoria și Spot on Europe. Scrie și analize și editoriale și acoperă, de pe teren, evenimente politice și europene.

Una dintre convingerile de drum lung ale Magdei este aceea că jurnalismul este o profesie de interval, care trebuie să explice oamenilor deciziile politice, naționale și internaționale, prin refacerea contextului, și în egală măsură să abordeze temele sociale, în așa fel încât să aducă în atenția decidenților politici agenda reală a societății, nevoile, problemele, întrebările oamenilor. De aceea face încă teren și nu și-ar imagina meseria de jurnalist fără lucrul de teren și fără atenția scrupuloasă acordată contextului. Este preocupată deopotrivă de politică și cultură: aceasta din urmă poate explica lumea în care trăim, prin felul în care ce se întâmplă în politică, geopolitică, în istoria mare afectează viața cotidiană a oamenilor și povestea fiecăruia dintre noi.

Expertiză: Afaceri Europene, Cultură, Politică internă

Scrie Despre: Politică, Opinii și analize, Sănătate

Citește mai mult