Știți scenele acelea din filme în care soldații merg pe un câmp de război, cu mare atenție, știind că ar putea da oricând de o grenadă și sări în aer?
Mă tot gândeam, când eram mică, de ce ar face un om asta. Dar probabil că cineva trebuie să o facă și, iată, unii sunt mai curajoși, așa că riscă. Sau nu au încotro – merg înainte cu speranța că vor învinge.
Așa mi se pare că sunt unele grupuri, în diverse organizații. Peste tot sunt aceste grenade, acești oameni care vorbesc între ei, bârfesc pe ceilalți, conturează tot felul de scenarii și se duc la șef să se plângă apoi, aceste scenarii nefiind altceva decât niște creații ale minții lor.
Oamenii aceștia se poartă într-un fel în față, afișează un zâmbet fals, iar când te întorci cu spatele sunt gata să te facă una cu pământul.
Îmi amintesc de o scenă din Ally McBeal, în care ea, supărată pe un coleg, se închipuie scoțând flăcări pe ochi și topindu-l pe cel din față până devine mic, mic, asemenea soldățeilor de plumb cu care se jucau copiii pe vremuri.
Oamenii de tip „grenadă ascunsă în pământ” sunt, de obicei, susținuți de către cineva.
Ei au ca prieten un șef al șefului, pe șeful șefului sau știu o rudă care are o relație cu acel șef de șefi. Mulți cunosc aceste legături, dar preferă să evite să intre în confruntare cu omul grenadă, să nu îl atingă, să nu deranjeze. Astfel, la suprafață, totul e bine în cea mai bună dintre lumile posibile, ca să îl citez pe Candide al lui Voltaire.
La suprafață, însă. Pentru că dacă cineva nou în grup îndrăznește să vină cu o altă abordare, este imediat luat în vizor, acuzat de cele mai rele intenții, pus la stâlpul infamiei și ‘turnat mai sus’.
Nu pentru că a făcut ceva, ci pentru că ceilalți țes scenarii defăimătoare, se uită în curtea lui și uită că paiul imaginar din ochiul celui nou e nimic pe lângă bârna din fața lor.
Nu e ceva nou - e o abordare mioritică, desigur.
E ca în bancul acela cu Ion care și-a cumpărat o capră. Vecinul lui se supară foc și nu îi mai intră nimeni în voie, îl tot vorbea de rău pe Ion. Vine Dumnezeu și îi spune:
‘Dar ce ai, de ce ești așa supărat?
Pai Ion are o capră!
Uite, iți dau eu o capră, ca să ai și tu, numai să nu mai fii așa!
Dar eu nu vreau o capră, zice vecinul.
Dar ce vrei? spune Dumnezeu mirat.
Eu vreau să moară capra lui Ion.’
Așa și cu oamenii noștri. Nu e despre ce fac ei, ce ar putea face diferit, ci despre cum să sară în aer celălalt.
Îi admir pe cei care știu să danseze printre grenade. Cred că nu e simplu să îți păzești mereu spatele, să ai grijă ce spui, cui, să fii alert în orice conversație.
Pe de altă parte, îi admir și pe cei care, chiar dacă sunt în aceeași firmă cu cineva apropiat, se comportă echidistant, profesionist, astfel că este ușor pentru toată lumea să se manifeste.
Atunci nu mai dansăm printre grenade - ci pe un ring normal, curat, transparent.