În satul în care locuiește, există multe adolescente însărcinate, așa că atunci când Andreea a împlinit 6 luni de sarcină și 16 ani, nimeni nu a fost indignat. Chiar dacă cu toții știau că tatăl are 20 de ani și nicio intenție să se implice în creșterea copilului care avea să vină pe lume în interiorul unui cerc vicios.
Andreea locuiește cu mama ei și cu sora cea mare, care are și ea un copil, pe care l-a născut tot în adolescență și pe care îl crește în camera pe care o împarte cu mama și sora ei.
În aceeași cameră cresc laolaltă copiii cu copiii lor.
Tatăl lor le-a părăsit când erau mici, ăsta e mersul nașterilor și al vieții la marginea satului, departe de școală, unde lumea își decupează un cu totul alt rost. Și noroc, unde noroc se citește ca o predeterminare socială în a repeta viața mamei și a bunicii care, și ea, a crescut singură trei fete.
Studiile făcute de Salvați Copiii România vorbesc despre cercul vicios al sărăciei educaționale: copilul unui părinte care a avut acces precar la educație este predispus să rămână și el lipsit de educație și să transmită această lipsă mai departe copiilor lui.
Nimic nu poate rupe acest cerc în afara politicilor publice coerente și directe.
Nu există ieșire pentru copiii geniali, nimeni nu merge din sat în sat, să dea acea șansă romantică unor copii care, deși cresc într-o singură cameră, mănâncă precar și merg la școală cât îi țin tălpile la bocanci și cât nu trebuie să muncească cot la cot cu cei mari, ar putea deveni pictori, scriitori sau programatori de geniu.
Pentru că nimeni nu îi știe, uneori nici statul. Pe Andreea o știm dintr-un comunicat al Organizației Salvați Copiii România.
Cu toate că a văzut asta și la sora ei, vestea că a rămas însărcinată a luat-o prin surprindere.
Profesorii m-au încurajat să continui școala, chiar dacă sunt însărcinată. Sunt fete la noi care merg la școală, nasc și pe urmă se întorc din nou la școală. Unele abandonează că e prea greu și nu au cu cine să lase copiii. Eu o am pe sora mea și pe mama care stau acasă și o să pot să continui să mă duc la școală.
povestea fata atunci.
România dă aproape un sfert (23%) din mamele minore ale Uniunii Europene.
Cele mai recente date comunicate de Institutul Național de Statistică (INS) arată că, dintre cele 199.720 de nașteri din 2019, 749 provin de la mame cu vârsta sub 15 ani și 17.933 de la mame între 15-19 ani.
Dintre cele 749 de mame sub 15 ani, 720 se aflau la prima naștere, iar 29 la a doua naștere. Pe segmentul 15 –19 ani, dintre cele 17.933, 13.291 se aflau la prima naștere, în vreme ce 3.851 se aflau la a doua naștere, 710 la a treia naștere, 70 la a patra naștere și 11 la cel de-al cincilea copil.
Date despre tații copiilor cu mame copii avem din 2019.
Potrivit informațiilor de atunci, și vorbim doar despre cifrele oficiale, pentru că România are și copii neînregistrați la naștere, din 674 de copii născuți de mame mai mici de 15 ani, doar 79 au tatăl tot adolescent (sub 20 ani). La mamele între 15 și 19 ani, din 17.307 copii, doar 2.120 au tatăl sub 20 de ani (pe acest palier, sunt și tați de peste 65 de ani).
Așadar, în cea mai mare măsură vorbim despre copile, mai ales în cazul celor care au sub 15 ani, care au dat naștere unor copii în urma unor abuzuri.
Aceste copile nu au avut nicio opțiune, într-o țară ai cărei politicieni nu înțeleg că trebuie să le pună la dispoziție toate pârghiile pentru a recunoaște abuzul și mai apoi pentru a-l denunța.
Și cu asta se ocupă Educația sexuală, nu cu ducerea în ispită a unor copii inocenți.
Cu toate că, anual, în țara noastră se înregistrează peste 700 de fete sub 15 ani care devin mame, conform rapoartelor anuale ale Ministerului Public, sunt trimiși în judecată doar între 200 și 300 de inculpați pentru comiterea infracțiunii de act sexual cu un minor. Asta înseamnă o subraportare cronică a abuzurilor sexuale de acest gen.
La fel de adevărat este însă că o astfel de disciplină, Educația sexuală – separată în programă sau nu – nu rezolvă de una singură situația acestor copile victime, dar contribuie semnificativ la eliminarea tabuurilor sociale și a rușinii de a fi victimă.
Pentru că unii dintre factorii majori care amplifică fenomenul mamelor minore sunt acceptarea socială, pe de o parte, și, pe de altă parte, tabuul – despre asemenea teme nu vorbim public și în niciun caz nu vorbim la școală.
Școala e pentru diplome care să îi facă pe copiii care au acces real la educație să devină oameni de succes, într-o societate în care copilele de 15 ani care nasc și dispar de la școală sunt ascunse sub preș.
De materii care doar încarcă programa școlară și pe care elevii le folosesc cât să își salte media, cum e Religia, una dintre ratările majore ale învățământului românesc, nu e însă nevoie.
Or, cum se prefigureză acum, cu condiționarea participării de acordul dat de părinți, cultura socială care acceptă că o fată poate să aleagă să devină mamă la 15 ani, când tatăl copilului are peste 20, când nu peste 40, se va prezerva.
Mai ales dacă parlamentarul Florin Cîțu votează așa cum prim-ministrul Florin Cîțu nu acceptă și decide să tranșeze lucrurile într-o OUG, un gest păgubos, care mai transformă o dată Guvernul în vehicul electoral pentru a ajunge la șefia PNL.
Tocmai exploatarea politicianistă a unei teme prost așezate pe agendă, în așa fel încât să suscite polarizare, deservește cel mai mult interesului superior al copilului, oricât ar vedea cineva într-o copilă de nici 15 ani o mamă curajoasă.
Rostul unei astfel de "discipline" ar fi în primul rând educarea societății, care fie acceptă, fie închide ochii la fenomene ca abuz sexual, violența domestică și copiii cu copii. Acestea din urmă sunt subiecte discutate în școli, în multe state europene, atunci când vine vorba despre educația sexuală a copiilor.
