Un lucru este clar despre ursul Arthur, cel împușcat în România de prințul „von und zu Lichtenstein”: că s-a plătit o taxă legală de 7.000 de euro. Restul plutește în ceață.
Unii spun că sunt cocoloșite cheltuieli colaterale, care nu prea au legătură cu cele legale, alții nu îndrăznesc să folosească termenul „șpagă” dar îl fac subînțeles, iar alții ne lasă pe noi să subînțelegem, atunci când amintesc că prințul avea aprobare să ucidă o ursoaică și când colo a asasinat, ca din greșeală, cel mai mare exemplar de urs mascul din România.
Ca să recapitulăm cazul, iscusitul vânător vine tocmai din Austria în România, plătește cu nonșalanță niște mii de euro, trage la țintă și… o ratează, nimerind, ca din greșeală, o alta, mai exact tocmai ce-i trebuia domniei sale pentru panoplia din sufragerie, pentru care nu avea însă aprobare, întrucât, firește, nu i-o putea da nimeni!
Hai, că-i cusută cu ață albă!
De aici și nenumăratele controverse, bănuieli, insinuări, semne de întrebare și acuze la corupție, la privilegiați, implicați, plus, bineînțeles un puternic ecou negativ in presa internațională la adresa Guvernului României.
Nu știu cum se face dar, în asemenea cazuri, noi picăm totdeauna prost.
Nici nu se putea altfel. Ministrul Mediului, cel mai implicat dintre miniștri în această tărășenie, parcă profețea faptele cu câțiva ani în urmă, când, senator fiind, observa că populația de urși crește nepermis de mult în țara noastră și avertiza că „nu putem transforma România în grădina zoologică a Europei”.
Acum, același domn Tanczos Barna (UDMR) se dă pe după deget și declară ”Nu știu dacă era vorba de acel urs sau nu, nu știu dacă cobora sau nu, nu știu dacă extragerea s-a făcut cu respectarea legii (…) Nu știu dacă era cel mai mare sau era cel mai mic, dacă îl chema Arthur sau îl chema Ioniță. Aștept finalizarea anchetei”.
Pe scurt, tocmai ministrul Mediului, cel care ar fi tebuit să fie primul în cunoștință de cauză, nu știe nimic. Nici dacă ursul era urs, nici dacă tocmai cobora sau urca, dacă s-a respectat legea, dacă era mare sau mic și nici măcar dacă-l chema Arthur sau Ioniță, toate acestea urmând a fi stabilite de anchetă.
Culmea, această declarație de fecioară ingenuă nu o face portarul sau bodyguardul instituției, ci tocmai ministrul care ar fi trebuit să le știe pe toate înaintea altora. Iar dacă totuși nu le știe, să se informeze cu uriașul aparat pe care îl păstorește acolo, anume ca să nu ajungă dânsul vorbească în stilul „dacă și cu parcă se plimbau într-o barcă”.
În opinia mea, domnul ministru nu s-a poziționat într-un fel care să-l favorizeze, întrucât, vorbind în stilul său confuz, ne lasă să bănuim că știe multe, dar este tentat să facă pe mortu’n păpușoi, preferând să-l credem mai curând nu tocmai știutor (ca să nu mă exprim altfel!), decât un pezevenchi, care ascunde de noi ceea ce știe doar el.
Nu-i face cinste.
Rămân însă surprins, când observ că însuși prim ministrul țării, domnul Florin Cîțu, pare să adopte o poziție asemănătoare și nu știe să spună mai multe, decât ce spusese ministrul Mediului, cu singura deosebire că se exprimă mai delicat, mai diplomatic, mai ca la „pansion”.
Căci iată ce rostea miercuri domnul Florin Cîțu despre dezbătuta problemă a ursului Arthur:
„Am avut o discuţie cu domnul ministru. Înţeleg că există o anchetă. Vom vedea care vor fi rezultatele. Se pare că nu toate informaţiile din spaţiul public sunt corecte şi aici nu aş vrea să comentez ceva ce nu este corect, dar se pare că nu este cel mai mare urs, până la urmă. Vom vedea care sunt concluziile anchetei”.
Nu mă așteptam. Domnul Cîțu o zbârcește de la primele cuvinte. Cu ce se laudă domnia sa? Punctul forte e că a discutat cu ministrul, adică s-a documentat exact de la persoana care ați văzut și domniile vostre că nu știe nimic. Halal!
Este trist de tot dacă, la nivelul Guvernului, cel care care vrea să afle se informează de la cel care nu știe!
Dar la fel de trist este și ce urmează: „Înțeleg că este o anchetă”. Cum adică, „înțeleg”? ce ar putea fi de priceput la faptul că o anchetă este sau că nu este?
Premierul ar fi putut spune că a dat termen trei zile, sau zece, pentru finalizarea anchetei, că a încredințat-o unor oameni de nădejde, orice altceva decât că a înțeles-o, așa cum înțelegi teorema lui Thalles sau principiul lui Arhimede.
Nici fraza „Vom vedea care vor fi rezultatele” nu este mai fericită. Nu înțeleg sensul pentru care premierul anunță națiunea că rezultatele anchetei le vom vedea. Adică, ce, există riscul să nu le vedem, să ni le ascundă cineva, să rămână secrete, ca să zic așa, clasificate?
Nici informațiile din spațiul public, care – iarăși se pare – nu toate sunt corecte, nici ursul care – ah, tot „se pare” – nu este cel mai mare, nimic nu este sigur.
Și nimic nu poate fi mai jenant pentru un premier decât să ia cuvântul ca să spună numai ceea ce i se pare și nimic din ce ar putea fi sigur.
Ce deduc de aici? Că atât premierul cât și ministrul domniei sale au vorbit ca să nu tacă. Declarațiile îmi sună ca un fel de batistă pe țambal, pusă ca să mai amâne întrebări incomode, precum:
- Oare vânătoarea prințului „de und von Lichtenstein” s-a desfășurat fără o supraveghere din partea cunoscătorilor români ai fondului cinegetic?
- În caz contrar, cine se face vinovat pe linie administrativă?
- Iar dacă a existat asemenea supraveghere, respectivii cunoscători au permis vânarea unui animal neautorizat pentru că sunt corupți sau pentru că sunt doar nătărăi?
- Cum de a putut ieșit prințul din țară cu alt trofeu, decât cel prevăzut în autorizație? N-au observat vameșii sau nici nu trebuiau să observe?
- De ce, oare, atât premierul, cât și ministrul său, sunt mai preocupați de mărimea ursului decât de faptele în sine și o pun la îndoială avant la lettre, deși amândoi sunt de acord să se pronunțe numai după anchetă?
Aici e ceva putred în Danemarca, dar nu spune nimeni ce anume. Toți afirmă că se pare, că ursul nu era foarte mare și că nu este exclus să-l fi chemat Ionică. Dar și pentru asta, se pare că este nevoie mai întâi de anchetă și pe urmă se vor pronunța factorii de decizie.
Asta în numele transparenței, întrucât transparența înseamnă democrație, iar democrația înseamnă totul. Cel puțin, așa se pare.