Ne-am obișnuit să idolatrizăm sau să hulim tot. Indiferent care este subiectul, unii se vor plasa la o extremă pozitivă/laudativă, în timp ce alții vor ataca din toate direcțiile.
Din păcate, această afirmație a ajuns să fie valabilă și atunci când vorbim despre Uniunea Europeană sau alte instituții, etichetate generic „Bruxelles-ul”.
De ceva timp, mai exact de când anumiți politicieni au început să fie deranjați de standardele Uniunii Europene, în principal cele legate de statul de drept și lupta împotriva corupției, pentru unii vocea oficialilor europeni a devenit „divină”, în timp ce pentru alții, un fel de „asupritor” al neamului.
Această retorică a fost accelerată de exemplele – negative – legate de Brexit, dar și de războiul hibrid declanșat deja de câteva decenii, ca urmare a ambițiilor de reașezare geopolitică a lumii, în care arma principală este destabilizarea socio-politico-economică a adversarilor și alianțelor din care aceștia fac parte.
Așa am ajuns să vedem azi în România, în general, două categorii de mesaje publice: unele care consideră „litera Scripturii” orice spun oficialii Uniunii Europene, altele care neagă valoarea cooperării europene, ba chiar o consideră o formă de exploatare modernă a României („ne iau copiii”, „ne iau resursele”, „ne-au distrus economia”, „ne impun emigranți”, „ne obligă să acceptăm homosexualii”, „ne obligă să ne vaccinăm” etc.).
Promotorii acestor mesaje extreme legate de Uniunea Europeană sunt binecunoscuți, din perspectiva profilului public: (i) agenți co-interesați, (ii) nostalgici, (iii) naivi sau (iv) ignoranți dinamici social.
Nu voi dezvolta portretul acestor tipuri de actori/formatori de opinie, dar este suficient să-i urmărim pe o perioadă mai lungă de timp pentru a-i plasa în una dintre cele patru categorii.
De fapt, Uniunea Europeană nu este nici necondiționat bună, nici predefinit rea, dacă îi înțelegem rostul. Rostul ei, dar și rostul nostru, ca parte a UE.
Bruxelles-ul poate fi pentru noi exact ceea ce vrem noi să fie: poate fi rău, dacă nu-i înțelegem sensul (a se vedea deja dramaticul caz al Marii Britanii, care plătește acum prețul socio-economic al unei despărțiri inutile, declanșată de lașitatea unor oameni politici) sau poate fi bun (toate țările care au aderat la UE au avut beneficii imense, inclusiv Marea Britanie; ca element de comparație, relevant ar fi, pentru noi, să aruncăm o privire asupra Portugaliei și a modului în care această țară a renăscut, după aderarea la UE).
Înainte însă de a discuta dacă este bine sau rău în Uniunea Europeană și de a lansa ipoteze sinucigașe (de exemplu, Ro-EXIT), ar trebui să ne aducem aminte faptul că România, după căderea regimului comunist, s-a aflat în unul dintre cele mai critice momente din istoria sa.
Economia era total asincronă, care – în pofida narativului promovat azi de unii nostalgici – nu producea la nivelul de competitivitate care să asigure optimul de dezvoltare a țării.
Instituțiile erau în derivă, iar societatea debusolată, expusă riscurilor și fără direcție clară.
În acest context, oficialii români de la acel moment – indiferent dacă azi ne plac sau nu numele lor – trebuie să fie apreciați măcar pentru faptul că au decis să înscrie țara pe drumul euro-atlantic (EU, NATO, Consiliul Europei), drum care, odată realizat, ne-a asigurat cea mai mare protecție socio-economică și militară de care a beneficiat vreodată România.
Și, atunci, ce nu ne convine?
De ce nu suntem capabili să înțelegem că Bruxelles-ul nu este un fel de diriginte, cu nuiaua democrației în mână, ci este numai „secretariatul” unui club din care și noi facem parte?
Am uitat cumva că acele reguli – de exemplu, cele ale respectării fundamentelor democratice – nu ne-au fost nici impuse, nici aduse la cunoștință după aderare, ci au fost cunoscute, ba chiar îmbrățișate de toate formațiunile politice de la București de la acea vreme, înainte de aderare – celebrul Pact de la Snagov, din 1995?
Revin acum la cazul Portugaliei. Înainte de aderare (1986), era una dintre cele mai sărace țări din Europa. Plasată într-o margine de continent și victimă a unei istorii complicate, cu regimuri politice dictatoriale succesive (1926-1976), a reușit cu greu să revină la masa democrațiilor occidentale.
După ieșirea din lunga noapte a dictaturilor, aderarea la Uniunea Europeană (după nouă ani de negocieri) a fost singura opțiune pentru un stat atât de izolat. De atunci și până astăzi, Portugalia a fost și rămâne unul dintre statele beneficiare ale politicilor de coeziune socială, care a cunoscut una dintre cele mai spectaculoase dezvoltări economice (de la un PIB de aproximativ 40 miliarde $, în 1986, la 240 miliarde, în 2019), iar fondurile europene au avut, în toată această perioadă, o contribuție semnificativă, astăzi ridicându-se la aproximativ 2,55% din PIB.
Nu în ultimul rând, statutul de „periferie a Europei” a suferit o transformare demnă de poveștile cu Harap-Alb.
Portugalia, „căluțul grebănos” al Europei, de la mijlocul anilor ’70, nu numai că nu mai poate fi considerat un stat în afara jocului, dar a ajuns chiar să fie un jucător european și global.
De exemplu, ca o măsură a greutății sale politice, în ultimii douăzeci de ani, două dintre cele mai importante poziții la nivel regional/global au fost ocupate de doi foști prim-miniștri portughezi: José Manuel Durão Barroso, președintele Comisiei Europene, în perioada 2004-2014, și António Manuel de Oliveira Guterres, din 2017, secretar general ONU, căruia tocmai i-a fost reînnoit mandatul pentru încă cinci ani, până la 31 decembrie 2026.
Sunt multe lecții pe care le putem desprinde din acest exemplu.
Evident, și în Portugalia este un amalgam de politică și politicianism.
Și în Portugalia avem urcușuri și coborâșuri când vorbim despre educație, sănătate, infrastructură, coerența politicilor publice. Și în Portugalia avem „patrioți” care blamează și/sau ovaționează, după cum bate vântul interesului personal sau de grup. Totuși, se pare că, dincolo de toate acestea, există o linie directoare – interesul țării – care le-a permis să seteze obiective clare de dezvoltare socio-economică și de consolidare geopolitică.
Acesta este lucrul pe care noi nu reușim, cam din 2007, să-l mai facem.
Să stăm la masă, parteneri și competitori, să înțelegem oportunitatea extraordinară de a fi membri ai celor mai puternice alianțe (NATO și UE), să ne asumăm cu seriozitate obligațiile de a fi parte a acestor alianțe și să încercăm să maximizăm drepturile ce decurg din apartenența la acest „club” geopolitic.
Succesul României, în anii care vor veni, NU depinde de Bruxelles, ci de București.
Binele sau răul se conturează aici, în țară, prin acțiunile noastre, iar în lipsa unui nou Snagov, va fi greu să știm încotro dorim să mergem: spre Sfânt sau spre Demon.
Avem nevoie de colaborare, în primul rând, de colaborare politică, dincolo de granițele de partid și în pofida competițiilor electorale prelungite. Iar imperativul de a fi clari, eficienți, focusați pe dezvoltare economică și bunăstarea cetățenilor nu este numai o necesitate a noastră, ci și o nevoie a întregii alianțe, fie că vorbim de UE, fie că ne referim la NATO.
Prin urmare, poate că, înainte de a căuta Sfântul sau Demonul de la Bruxelles, înainte de a-i clama sau blama pe oficialii europeni pentru ... orice, ar trebui să fim mai exigenți și mai sinceri cu noi.
Înainte de a considera că cineva trebuie să vină și să rezolve o problemă, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva chiar noi suntem calea sau piedica spre rezolvarea acelei situații specifice. Înainte de a ne considera noi înșine „periferie”, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva „centrul” este atributul muncii și al seriozității, nu al distribuției geografice sau al manifestărilor de infatuare politică, cu accente naționaliste, deghizate în patriotism.
Nu în ultimul rând, ne bucurăm – așa cum este și firesc – când un român devine lider regional/global al unui domeniu (tenis, economie, securitate cibernetică, inteligență artificială, arte etc.), dar nu considerăm că un politician român, la un moment dat, ar putea juca un rol regional sau global semnificativ, care, evident, s-ar reflecta pozitiv și asupra politicilor naționale și a rolului nostru regional/global.
Prin urmare, cred că noi, ca popor, după ce am traversat trei decenii dificile de post-comunism, ar trebui să încetăm să mai dăm vina pe alții pentru ceea ce nu merge, să încercăm să cădem de acord asupra unei direcții și să găsim puterea să colaborăm pentru a merge împreună pe un drum.
De asemenea, sper ca pe acest drum să nu căutăm nici sfinți, nici demoni, ci numai echilibrul unei națiuni care are resursele necesare, inclusiv cele de inteligență politică, dar pe care, pentru moment, nu prea le folosește.
Vezi şi Curiosul caz al României la Bruxelles