Ar putea duce la o agendă total nouă în Parlamentul European, iar Viktor Orban ar putea să capete susținere, în loc de oprobriu.
Criza economică și oboseala indusă de război, al doilea război care, deși în Orientul Mijlociu, suscită o polarizare puternică în Occident, taxele și protestele fermierilor se reflectă în virarea electoratului tot mai mult înspre platformele populiste și semi-democratice.
Dacă în vară atmosfera era una în note optimiste, cu o criză energetică ținută sub control și cu efecte mai puțin dezastruoase decât se anticipase, cu Ucraina gata să înceapă contraofensiva și cu pandemia parte din trecut, previziunile nu mai sunt atât de încurajatoare acum, când iarna nu mai e una ușoară.
Sunt câteva lucruri care, cumulate, au făcut ca sondajele de opinie să măsoare mai degrabă o temperatură socială revanșardă și o turnură spre platformele așezate sub umbrela generică a populismului:
- Lipsa unei victorii decisive a Ucrainei și rezistența lui Vladimir Putin;
- Posibilitatea ca SUA să nu mai sprijine financiar Ucraina;
- Polarizarea majoră creată de războiul Israel – Hamas, cu consecințe sociale în cascadă: proteste pro-palestiniene în capitalele occidentale și, în context, revenirea antisemitismului. Noul scandal de la Haga, care poate periclita serios șansele lui Rutte pentru șefia NATO, arată că chestiunea palestiniană influențează agenda politică și socială;
- Capacitatea de rezistență a „băieților răi”, ceea ce, în percepția socială, înseamnă o validare a liderilor cu mâna de fier, după expresia lui Gideon Rachman: Robert Fico, reîntors la putere în Slovacia, Viktor Orban, la Budapesta, Geert Wilders în Țările de Jos, Marine Le Pen în Franța, Karl Nehammer în Austria. Singura excepție vine de la Polonia, unde Donald Tusk a revenit la putere, după ani de regim iliberal PiS, dar metodele de ghilotină pe care le-a ales pentru a curăța instituțiile s-ar putea să atenueze povestea bună;
- Ezitările UE în privința politicii privind migrația, în contextul unei nemulțumiri crescute în Italia, Germania, Austria;
- Protestele fermierilor, care țin agenda nu doar în România și care pun în circulație resentimentele sociale, după doi ani de război și susținere a Ucrainei.
European Council on Foreign Relations, think tank european, a făcut primele proiecții de luat în calcul pentru alegerile europene din iunie 2024. Astfel, formațiunile anti-UE au prima șansă în nouă țări – Austria, Belgia, Cehia, Franța, Ungaria, Italia, Olanda, Polonia și Slovacia- și o pondere mare (pentru a doua sau a treia poziție) în Bulgaria, Estonia, Finlanda, Germania, Letonia, Portugalia, Spania, Suedia și România.
Efectul ar putea fi scăderea influenței grupului Renew Europe, care să coboare de pe locul trei în Parlamentul European, iar locul să-i fie luat de dreapta radicală, grupul Identitate și Democrație.
Parlamentul European nu a mai fost în această situație, dar este posibil să neutralizeze agenda dreptei dure printr-o alianță PPE – socialiști europeni, după alegeri, măcar pe dosarele majore, care țin balanța liberalismului și autorității UE, în detrimentul populismului și curentului suveranist.
Cu ce avem de-a face când spunem populism
Politologul olandez Cas Mudde trece în revistă, într-o lucrare de referință, felul în care populismul, extrem de versatil și uneori folositor, dar mai ales dăunător, dacă e utilizat în democrații, șubrezește instituțiile și societățile, polarizează și împarte maniheist comunitățile în „cei ca noi” și „cei împotriva noastră”.
Noutatea pe care o aduce Cas Mudde în analiză este perspectiva mult mai clară și nemoralizatoare: există și situații în care populismul capătă conotații pozitive, atunci când, de pildă, este folosit pentru a mobiliza participarea societății la decizia politică, în perioadele de tranziție de la dictatură la democrație.
Sigur, și așa apar forme pervertite, este cazul lui Corneliu Vadim Tudor, menționat de altfel în lucrarea Populism: A Very Short Introduction.
Ce este, în primul rând, populismul, un termen pe care îl aruncăm lesne în luptă și în general pentru a-i desemna pe politicienii care vor să fie pe placul „poporului”?
Cas Mudde pleacă de la următoarea definiție de lucru: populismul este o ideologie slab centrată, care consideră societatea ca fiind împărțită în două bucăți antagonice: „poporul pur” versus „elitele corupte” și care argumentează, astfel, că politica trebuie să fie expresie a voinței generale a poporului (în sensul lui Rousseau, în care voința generală se opune voinței tuturor).
De fapt, spune Mudde, populismul rareori apare de sine-stătător, este maleabil și se mulează pe forme diferite, în funcție de temele dintr-o societate sau alta.
În această definiție, populismul are doi oponenți direct: elitismul și mai ales pluralismul. Împarte cu elitismul viziunea maniheistă, noi, cei buni, și voi, cei răi, doar că elitismul vede poporul ca fiind corupt de mediocritate, în vreme ce elitele sunt superioare nu doar în termeni morali, ci și intelectuali și culturali. Pluralismul e cu totul altceva, pentru că el vede tocmai diversitatea drept avantaj.
Mai există o intersecție care are istorie în România: clientelismul, în care politicienii cumpără direct bunăvoința oamenilor, fie că e vorba despre plăți directe sau privilegii asociate cu accesul la bunuri şi servicii.
Diferența, spune Mudde, e că populismul e o ideologie, în vreme ce clientelismul e mai degrabă o strategie de a câștiga și exercita puterea politică. E mai slab, așadar, decât populismul, dar mai dăunător pe termen scurt. Tot ce le leagă e că sunt indiferente diferenței dintre dreapta și stânga.
Care sunt elementele populismului?
Poporul, elita și voința generală, aceste trei elemente intră în relație atunci când e vorba despre populism, spune Cas Mudde.
Auzim deseori sintagme ca „întoarcerea la popor”, „poporul suveran”, „oameni de rând” și, prin opoziție, elita politică, de la putere.
În România, nu există partid care să nu vrea să fie el reprezentantul oamenilor obișnuiți, al poporului suveran, al națiunii. Nu există partid care, în opoziție fiind, să nu pretindă că dă puterea/guvernarea înapoi poporului: „Luăm România înapoi”, insinuând, așadar, viciul de reprezentare politică al partidelor de la putere.
Pot să apară și forme mult mai maligne, cum este portretizarea elitelor drept „dușmani” ai țării, „vândute puterilor străine”, cum e, de pildă, cazul elitelor maghiare, acuzate fie că sunt slugi ale UE, fie chiar agenți ai sionismului, a se vedea campania de denigrare a lui George Soros și, legată, a Uniunii Europene.
E populismul în mod necesar rău?
Căderea comunismului a dus la un sentiment generalizat de populism în Europa Centrală și de Est, remarcă Cas Mudde. În țări unde societatea civilă a jucat un rol important de rezistență sau chiar în căderea dictaturii comuniste, cum sunt Polonia și Germania de Est, mesajele au fost eminamente populiste: „noi suntem poporul”, de pildă.
În acest caz limitat, putem vorbi despre un populism pozitiv, care a dus la încurajarea participării la decizia politică.
Dar rareori populiștii chiar sunt outsideri autentici, exemplele aici sunt Hugo Chávez și Alberto Fujimori. De cele mai multe ori, ei provin fie din sistem, fie din proximitatea acestuia: aici, unul dintre exemplele date de Cas Mudde este acela al lui Corneliu Vadim Tudor, liderul partidului de extremă dreapta România Mare, fost poet de curte al dictatorului Nicolae Ceaușescu.
Dacă însă populismul poate ajuta în procesul de tranziție spre democrație, el devine nociv atunci când se instalează într-o democrație și, mai ales, atunci când este alimentat chiar de puterea politică.
În acest caz, spune Cas Mudde, populismul joacă un rol de de-democratizare, în trei etape: erodarea democratică, prăbușirea democrației și, la final, sistemul represiv. Prima etapă înseamnă, concret, subminarea autonomiei instituțiilor care se ocupă cu garantarea drepturilor fundamentale, printre care instituțiile de independență juridică, cele care privesc statul de drept și cele care protejează drepturile minorităților.