Folosesc frecvent două expresii: „gâște colhoznice” și „gâște sălbatice”. Este o antinomie/o antiteză sau o figură de stil, care s-a născut în mintea mea în ianuarie 1972, la Chișinău.
Fragment din viitoarea carte ”EI și NOI”, în care Mircea Druc vorbește despre ”evenimentele trăite din ajunul prăbușirii Imperiului și ceea ce a urmat”, fragment pus la dispoziție de autor pentru publicare în premieră:
Ea ține de faptul că îmi asum integral mărturia – „Naționalismul din mine este întru atât de natural, încât internaționaliștii de orice speță nu vor reuși să-l extirpe niciodată”. Este un credo, sau poziția personală exprimată de Dmitri Ivanovici Mendeleev (chimist, fizician, economist, profesor universitar, autorul Tabelului periodic al elementelor chimice).
Din zbuciumul vieții am învățat să nu accept adevăruri servite pe tavă. Cred, cu precădere, în adevărul trăit: ceea ce am încercat, practicat şi recunoscut ca adevărat eu însumi. Detest indivizii care, cu orice preț, în orice condiție, insistă să-mi impună propria expertiză și cretinismul lor profesional. Bunăoară, Pavel Vasilievici Mamalâga, „anchetator-superior pentru cauze penale deosebit de grave al Secției de anchetă a KGB pe lângă Sovietul de Miniștri al RSSM”. Un neaoș moldovean, născut pe malul stâng al Nistrului. Nu pot să uit sarcasmul lui didactic. Debitat în rusește, desigur.
– Mircea Gheorghevici! Tu aparții generației postbelice. Voi, moldovenii de pe malul drept al Nistrului, puteți studia oriunde. Pe contul statului, bineînțeles. La orice instituție superioară de învățământ. Tu, de-o vorbă, ești de invidiat: ai absolvit Universitatea de Stat din Leningrad! Una din cele mai prestigioase din Uniune. Și chiar din lume. Ai făcut aspirantura la zi! La Institutul Americii Latine al Academiei de Științe a URSS! E de glumit cu așa ceva? Acum, poftim, lector superior la Institutul Politehnic! Cu Rumânica ta, la sigur, ai fi umblat în opinci. Ai fi păscut oile. Ai fi argățit la culaci…
- Știu eu?... Țăranii noștri nu-și prea lăsau fetele la învățătură. Le măritau pe la șaisprezece ani. Totuși, bunica Eugenia Văluță a terminat o școală parohială rusă, la Zăbriceni… În Basarabia, pe timpul țarilor, nu a existat nici o instituție de învățământ cu predarea în limba maternă. Doi frați ai bunicii mele au absolvit niște facultăți. Pe timpul românilor. Unul dintre ei, Gheorghe Văluță, a luat doctoratul în Germania. A introdus cultura de soia în România. Acum e profesor la Institutul agronomic din Bucureşti. Trei fii ai bunicii, frații mamei, au absolvit instituții superioare de învățământ. Tot la români…
- Mda! Parcă n-ai fi băiat prost, dar le încurci rău… Ca toți naționaliștii. Cine a eliberat Moldova de sub ocupația româno-fascistă? Armata Roșie, nu-i așa? Cine a cheltuit enorm ca Moldova să devină o grădină înfloritoare? Puterea Sovietică, nu-i așa? După eliberare aveam grijă de bunicii și de părinții voștri. De elementele dușmănoase puterii sovietice. Cine și-ar fi închipuit că foștii pionieri și comsomoliști, astăzi membri de partid, vor devia în așa hal!? Recent, am fost convocați la CC. Piotr Kirilovici condamnă aprig recidiva naţionalismului. Mai ales printre cadrele didactice… Să știți, nu ne vom dădăci cu nimeni. Denigratorii puterii sovietice vor primi-o cu toții peste bot. Asta merită! Nerecunoscători! Drept cine vă credeți? Un trib ingrat,nimic altceva! Şi, la drept vorbind, de unde v-ați mai luat şi voi pe capul nostru? Ca să vezi – intelighenție moldovenească! Și încă naționalistă pe deasupra!?...
- Gâște sălbatice! Simplificând, am putea vorbi metaforic: naționaliștii seamănă cu păsările sălbatice, pe când internaționaliștii par a fi mai curând niște păsări domestice...
Am bâiguit aceste fraze apatic, extenuat. Trăiam o experiență inedită. Eram un „prezumtiv naționalist”. Un martor în „Dosarul Alexandru Șoltoianu”, unul dintre liderii Mișcării de renaștere națională a românilor din teritoriile ocupate de URSS. Vreo trei ofițeri KGB mă anchetau cu schimbul. Interogatoriul începea la zece dimineața. Uneori se termina la opt seara, cu o întrerupere de o oră la prânz. Acum ședeam în mijlocul camerei de anchetă. Taburetul era prins în șuruburi de podea. Studiam concentrat o pată de mucegai. Sus, pe tavan, în ungherul stâng. Vedeam cu ochii minții imagini din copilărie. Mi-am amintit: într-o vară lucrasem toată vacanța la ferma avicolă din Pociumbăuți, satul meu basarabean. Ferma aparținea colhozului „Дружба”. Era situată pe malul unui iaz mare. Şi acolo, în stufăriș, se adăposteau rațe și gâște sălbatice. Spre încântarea mea, un exemplar superb se abătea mereu de la cârd. Ateriza la fermă ca să mănânce împreună cu orătăniile colhozului. Îi aruncam cât mai multe grăunțe. Mă gândeam că va rămâne la colhoz. Aveam grijă să n-o prindă și s-o mănânce vreun consătean. Speram că încrucișând-o, voi obține o nouă specie de gâște. Toamna, însă, gâsca cea frumoasă, hrănită bine, şi-a luat zborul împreună cu celelalte pasări migratoare…
- Un luptător pentru o cauză nobilă exclude mizantropia și nu atacă străinii. Există, totuși, o limită a toleranței. În principiu, nici albinele nu te înțeapă dacă nu le strici stupii; nici crocodilii, nici rechinii nu sunt xenofobi, dacă nu imigrezi în spațiul lor de viață şi perpetuare. Orice om cu simțul nativ al demnității naționale, se conduce după principiul Ibi bene, ubi Patria. În orice situație, oriunde şi oricând. Veneticii, xenofilii și xenocrații au și ei un credo, diametral opus:Ubi bene, ibi patria.
Iritat, tovarășul maior mi-a întrerupt răstit filozofarea:
- Las-o baltă, Druc! Nu semănați voi a păsări sălbatice. Niște lighioane, asta sunteți. Lupi de Tambov! Şi pe lup, oricât l-ai hrăni, totuna fuge în pădure!.. Mda, e clar cu tine. Mai avuasem unele îndoieli…
Probabil, după tiradele sale de Homo sovieticus, bine potcovitideologic, anchetatorul nu se mai așteptase la careva replici din partea anchetatului. Rămăsese în picioare, dus pe gânduri. Acum privea țintă prin geamul sediului central al KGB, situat pe bulevardul Lenin din Chişinău. Afară, în ceața alburie, se contura vechea biserică pravoslavnică transformată de eliberatori în Planetariu. Întâmplarea se consuma în ianuarie 1972. Lipsit de talent, am încercat în acea perioadă să joc un rol: „Mircea Druc - comunist-internaționalist”, convins şi belicos. Negam vehement existența „naționalismului moldovenesc”. Credeam că așa îi mai pot salva pe Mihai Andronic, Mihai Pașa și pe alți camarazi din mișcarea noastră clandestină, anchetați și ei. Drept ilustrație - Memoriul adresat Comitetului Controlului de Partid de pe lângă CC PCUS. Și o scrisoare-solicitare către CC PCM.
Moscova mi-a răspuns. Pelşe Arnold Ianovici, președintele Comitetului, a aprobat inițierea unui anchete. De la Chișinău, însă, n-am mai primit nimic. Secretarul pentru ideologie, Lucinschi Piotr Kirilovici, nu a catadicsit să-i răspundă unui fost coleg. În RSSM, acest moldovean, născut pe malul drept al Nistrului, devenise ideologul brejnevismului. Și a rămas un promotor al deznaționalizării silențioase și un antiunionist consecvent. Peste ani, Lucinschi avea să fie elogiat la București de… Ion Cristoiu. Și decorat cu Ordinul Național „Steaua României” de către președintele Emil Constantinescu, în timp ce pe liderii unioniști din Basarabia și Nordul Bucovinei nu-i invită nimeni nici măcar la recepția de la Cotroceni, când comemorăm Marea Unire de la 1918. Paradoxul la români!?
Anchetarea mea s-a finalizat cu diagnosticul „lupi de Tambov”, formulat de un moldovean de peste Nistru. Cinovnicii PCUS și organele competente nu-mi puteau ierta un mare păcat: i-am împiedicat, într-un fel, să însceneze la Chișinău procese demonstrative ale naționaliștilor basarabeni. Îmi amintesc de ședința biroului de partid a Comitetului raional Lenin din Chișinău la care se examina „Dosarul Druc”. O foarte tânără comunistă mi-a adresat următoarea întrebare: „De ce v-ați mutat din Moscova la Chișinău? Cu ce scop?” Nu pricepeam de ce fătuca fistichie din Tiraspol făcea parte din componența unui birou de partid din Chișinău. Parcă statutul nu prevedea și membri itineranți sau „jurați” din partea „oamenilor muncii de la sate și orașe”. Precizând că ea reprezintă „colectivele fruntașe” din orașul Tiraspol, mi-a cerut răspicat să răspund la întrebarea ei - «честно, по-партийному» ( „cinstit, ca la partid”).
Încrâncenat de subtextul întrebării, i-am răspuns: „În septembrie 1970, după terminarea aspiranturii la Institutul Americii Latine al AȘ a URSS, și a unui curs special de șase luni la facultatea de economie a MGU, în domeniul „Organizarea și conducerea întreprinderilor industriale”, am fost invitat ca lector la Institutul Politehnic din Chișinău. Soția, absolvind GITIS la Moscova, a fost repartizată la Teatrul „Pușkin” din Chișinău. Și aceasta, în conformitate cu legislația în vigoare, cu hotărârea conducerii superioare de partid și de stat privind repartizarea tinerilor specialiști, absolvenți ai instituțiilor superioare de învățământ. Soția și eu suntem născuți pe aceste meleaguri”.
Spre seara zilei acelea nefaste, ieșind de la Comitetul raional, m-am dus precipitat la teatru. Am găsit soția în cabina de machiaj. I-am spus că inchizitorii au pronunțat verdictul definitiv: „Druc M.G. să fie exclus din partid pentru atitudine îngăduitoare față de manifestările naționaliste și pierderea vigilenței”. Mariana mea, rezistentă la stres, mi-a întins o floare. Un trandafir roșu, superb: „La mulți ani! Am rezervat o masă pentru două persoane la restaurantul „Moldova”. Astăzi, Zorba meu împlinește 32 de ani”. Uitasem că e ziua mea de naștere. Când i-am spus ce m-a întrebat activista de la Tiraspol, Mariana s-a făcut foc: „Veneticele astea or să ne mănânce de vii. Și pe mine una m-au întrebat la fel”...
Regret că nu am reținut numele acelei tinere de la Tiraspol - o descendentă a „eliberatorilor” noștri din 40/44, în rol de „jurată” la procesele naționaliștilor moldoveni din anii 70. Posibil să fi fost una dintre activistele din poza de mai jos. Toate aceste ex-greviste dolofane se laudă cu o mare victorie: eliberarea lui Igor Smirnov, capturat la Kiev de poliția Republicii Moldova și încarcerat la Chișinău. Și o fac pe bună dreptate: cu ajutorul femeilor, în grevă permanentă, clanul „directorilor roșii” și alți susținători ai puciștilor lui Ianaeev, au reușit să proclame, la Tiraspol, propria republică independentă. Și aceasta, cu două zile mai înainte ca la Chișinău „deputații poporului” să voteze independența Republicii Moldova.
Timp de aproape două decenii, când îmi căutam un serviciu și eram luat în evidență la comisariatul militar, mi se cerea obligatoriu: „Indicați, în scris, din ce cauză ați fost exclus din partid”. Şi, de fiecare dată, scriam: «Решение Комиссии Партийного Контроля ЦК КПСС. Протокол 5Р 154 п. 44 от 23 июля 1975 года: Просьбе ДРУКА М. Г. о восстановлении в партии - отказать. Оставить в силе решение Ленинского райкома КП Молдавии г. Кишинева от 27 июля 1973 г. Друка М. Г. исключить из партии за терпимое отношение к националистическим взглядам, непринятие мер к их пресечению и утрату бдительности». („Hotărârea Comisiei controlului de partid al CC PCUS. Protocol 5P 154 punct 44 din 23 iulie 1975: Se respinge cererea lui Druc M. G. privind restabilirea în partid. Rămâne în vigoare hotărârea Comitetului raionului Lenin orașul Chișinău al PCM din 27 iulie 1973: Druc M. G. este exclus din partid pentru atitudine tolerantă față de opiniile naționaliste, neluarea măsurilor pentru curmarea acestora și pierderea vigilenței”).
La începutul lui 81, am schimbat locuința din Mâtișci (o suburbie a Moscovei) cu un apartament la Cernăuți. La sosire urma să fiu luat în evidență la comisariatul militar. Era o procedură obligatorie pentru fiecare ofițer sovietic în rezervă. Nu m-a mirat faptul că însuși comisarul șef al regiunii Cernăuți dorea să discute ceva cu mine. De data acesta voiau, pur şi simplu, să clarifice unele date din dosar: de ce am fost trecut de la „cadre politice” la „cadre de comandă”?; de ce am primit inițial calificarea „VUS 6021”, iar acum, în carnetul militar, stă scris „VUS 2003”? Formulând întrebările, comisarul șef răsfoia dosarul voluminos sosit prin curier de la Moscova. Fiind așezat vizavi, am reușit să citesc cu coada ochiului: „Настроен про-румынским, не подлежит перевоспитанию" („De orientare pro română, nu poate fi reeducat”). Acest diagnostic, probabil definitiv, era scris cu creion roșu pe coperta dosarului de rezervist al locotenentului major M.G. Druc.
S-a îndurat Dumnezeu şi am ajuns în 2011. Împlineam 70 de ani. Soția, copii, nepoții se agitau: cum sărbătorim, ce cadou mi-ar plăcea? Le-am spus tranșant: aș dori libertate totală! La Bucureşti, m-am urcat în tren, singur, şi am plecat să văd Oxford şi Cambridge - un vis al tinereții mele. La Paris am luat trenul Eurostar, ca să traversez marea prin celebrul Eurotunel. În ajunul jubileului, am bătut Oxfordul cu piciorul. A doua zi, la 12.00 fix, eram la Cambridge. Am intrat într-o cantină studențească. Mi-am comandat o cafea şi o prăjitură. Mi-a venit în memorie ziua când am împlinit 20 de ani, în iulie 1961: stau singur la geam, în cantina Universității din Leningrad. Pe masă, un pahar de ceai şi un pateu. Admir Călărețul de Aramă și Catedrala Sfântului Isaak de pe cheiul opus al fluviului Neva. Recitesc telegrama de felicitare de la Petru Dudnic. Amicul meu, din primii ani trăiți la Chişinău. O minte ageră, un suflet de român, viitor poet, jurnalist… Depăn amintiri. Petru Dudnic, muncitor la o fabrică de ciment din Ak-Tau (Kazahstan), își luase concediu, ca să ajungă la părinți, în satul lui. Îmbinând utilul cu plăcutul, se abătuse din drum pentru o săptămână. Așa, pur și simplu. Să mă vadă pe mine și Universitatea, să apuce şi nopțile albe…
Colindasem atunci în doi Petergof, Puşkino (Ţarskoe Selo) şi alte rarități istorice. Ne-a prins miezul nopții pe la Gara finlandeză. Ce-i de făcut? Căminul universității unde stau e tocmai pe Vasilevski ostrov. Nu putem ajunge acolo. Tradițional, noapte de noapte, podurile peste Neva se ridică. Vin şi pleacă navele maritime de mare tonaj. Dar şi căminul se închide. Între orele doisprezece de noapte şi șase dimineața. Administratorul, un ofițer ieșit la pensie, introdusese disciplina de cazarmă în viața noastră de student. Decidem să ne petrecem noaptea în sala de așteptare a gării… dacă nu ne alungă milițianul de sector, desigur. Era pe la începutul anilor 60, după miezul nopții, într-o gară feroviară din fosta capitală a Imperiului țarist. Oare despre ce vorbeau, în limba lor maternă, doi tineri din Moldova Sovietică, la cei douăzeci de ani împliniți?
- Știi, frate, ce-ar fi s-o lăsăm mai moale cu planurile noastre mărețe la Chişinău? Am o cunoștință la Odessa. Mecanic pe un cargobot. E căsătorit cu vară-mea. I-am scris, poate pune o vorbă, să mă angajez marinar. Am şi eu un vis: să văd Singapore şi Rio de Janeiro. Pe urmă, fie ce-o fi… Dar tu, Marcel, la ce visezi?
- Dacă ai ști, Petrică, cât de tare vreau să cunosc civilizațiile Daciei şi Iberiei – aripile Lumii Latine! Mă fascinează cele două mărginimi ale Imperiului Roman. Îi invidiez pe acei care posedă limbile clasice. Aș vrea să învăț la perfecție latina, apoi ebraica și araba. Să studiez arhivele imperiale. Să ajung cumva cercetător științific la Biblioteca Vaticanului. Să aflu adevărul despre Dacia. Despre strămoșii noștri nemuritori... Mai visez să scriu un roman - „NOI, desculți prin Europa”. Eh, caramba! De ne-ar lăsa ăștia peste cordon! Pe jos, numai cu pesmeți şi apă chioară, prin toată Europa, până pe coasta Atlanticului aș ajunge. Imaginează-ți! Ostenit, îți răcorești picioarele zdrelite în apele oceanului…
Straniu!… De ce tocmai atunci şi acolo, la Cambridge, în iulie 2011, mi-am amintit de noaptea aceea albă, petrecută la Gara finlandeză din Leningrad? De visul amicului meu, Petru Dudnic… Mă sfida subconștientul: pe ecranul minții apăruse inopinat chipul unui alt moldovean „de peste Nistru” - maiorul Pavel Mamalâga, „anchetator-superior al Direcției KGB pentru cauze deosebit de grave”. Acela care îl ancheta pe basarabeanul Mircea Druc, lectorul superior de la Politehnica din Chişinău, în dosarul naționaliștilor basarabeni. Un moldovean care se considera dator să mă reeduce în spiritul gratitudinii față de „eliberatorii sovietici”. Până și în ziua de astăzi, gâștele colhoznice internaționaliste ne tot blamează: „N-ați fost recunoscători față de Puterea Sovietică!”. Da, categoric, eu n-am fost… Ca supus al Imperiului, am ignorat, pe cât a fost posibil, mitologia comuniștilor. Și am gândit incorect din punct de vedere politic. Odată, la orele de „comunism științific” am pus o întrebare: „A existat orânduirea sclavagistă. A urmat feudalismul, apoi capitalismul. Acum, în URSS, construim comunismul. Conform materialismului dialectic și istoric, ce va urma după comunism?” Contrariat, surprins, profesorul de la Universitatea de Stat din Chișinău, m-a pus la punct foarte simplu: „Întrebarea ta nu are sens!”. În consecință, Druc, student la anul doi, nu a trecut examenul din prima dată. Și, pentru o jumătate de an de studii, a rămas fără bursă. Grea viață!
În privința Uniunii Sovietice am avut o singură speranță şi o singură certitudine. Speranța că Imperiul se va destrăma. Dar nu știam, nimeni nu știa, când visul generației mele va deveni realitate. Şi certitudinea? Am clarificat-o când prima undă seismică a spulberat „lagărul socialist” şi a permis unificarea Germaniei. A urmat a doua undă seismică şi a dispărut Imperiul, care, în 1940 ne-a răpit Basarabia, nordul Bucovinei şi ținutul Herța. Cu certitudine, va urma și a treia undă seismică…
Sovieticii nu m-au lăsat să-i vizitez la Bucureşti pe frații bunicii. Unchiul Vlad, unul dintre frații mamei, refugiați în 44 peste Prut, a decedat la Mizil, dar autoritățile sovietice nu mi-au permis să merg la înmormântare. Abia în 1989 am obținut dreptul de a trece Prutul... Dar cum a rămas cu visul meu de care îi vorbeam lui Petru Dudnic? Uneori, visele tinereții se împlinesc, fie și parțial… Am ajuns, peste o jumătate de secol, în Iberia. Scrutam orizontul la Monte Estoril, aproape de Lisabona, pe coasta atlantică a Portugaliei. Și o lacrimă de copil se prelingea pe obraz. Târziu de tot, trăiam libertatea deplină visată în adolescență… Cu certitudine, fără „eliberarea bolșevică” generația mea de basarabeni și nord-bucovineni ar fi mers la studii în patria lor România. Și oriunde, ca în prezent… Cu siguranță, aș fi învățat la Oxford sau Cambridge.
Am locuit prin diferite colțuri ale Imperiului ideocratic sovietic exact o jumătate de secol. Ulterior, destinul m-a purtat și pe alte meleaguri. Despre fiecare țară și oraș, în care am trăit, am învățat și am lucrat, aș putea discuta serios, cu pasiune. Ceva, o părticică din suflet, mi-a rămas la Leningrad și la Moscova, la Rio de Janeiro și la Brasilia. Sunt cetățean de onoare al orașului Bușteni şi al orașului Miami. Dar când mă întreabă cineva care-i orașul meu iubit, răspund, fără ezitare: Cernăuți, desigur. Fiecare om are un „oraș natal”. Mă bucur când fetele mele zic: „Tată, îți amintești, la noi la Cernăuți, era…” În același timp, am avut atâtea lucruri de făcut şi la noi, la Chișinău, în Basarabia.
Acum, din România - țara mea de dor, țara mea de suflet, mai merg la Chișinău cu diverse ocazii, când mai plăcute, când mai triste. Dar la Cernăuți, nu mai pot ajunge. Kievul, independent de Moscova, nu mă lasă să-mi văd orașul meu Cernăuți. Autoritățile de la Kiev, în luna mai 2015, m-au declarat persoana non grata ca să nu mai pot trece frontiera trasată de Stalin și Hitler, în august 1939. Motivul? Am să-l explic detaliat în alt context. Asta se întâmplă, acum, cu mulți cetățeni români, în majoritate profesioniști din mass-media, care scriu și spun adevărul despre Bucovina noastră... Afirm însă, cu tărie: nici rațiunea, nici sufletul nu vor admite vreodată că „la Cernăuți, în Nordul Bucovinei, n-aș fi la mine acasă”.
„Eliberatorii” şi descendenții acestora nu vor pricepe niciodată starea de spirit a românilor din teritoriile ocupate. Imperiul Răului ne anihila necruțător instinctul autoconservării, ne priva de un drept natural codificat în gene. Dreptul de a reacționa la chemarea ancestrală. Migrația nestingherită este sensul existenței gâștelor sălbatice naționaliste. Posibilitatea de a pleca oriunde și a reveni acasă din proprie dorință, nu cu aprobarea obligatorie a unui supervizor (куратора от КГБ), este mai importantă decât siguranța locului de muncă și abundența hranei de la ferma colhozului «Дружба» sau a sovhozului «Путь к коммунизму». Voința de a trăi în libertate, reprezintă o unitate de măsură. La nivel individual, setea de libertate ne ajută să descifrăm obiectiv diferența dintre un simplu individ și o personalitate. Iar la nivelul poporului, setea de libertate si capacitatea de autoguvernare condiționează atingerea de către acest popor a statutului superior de „Națiune”. Cât de mult își dorește o națiune să fie liberă? Cuantificat, răspunsul la această întrebare servește drept un indiciu calitativ al Etnopsihicului. Firește, cetățenii oricărui stat de pe mapamond se pot întreba: „Noi suntem o națiune sau am rămas la stadiul de simplu popor?”
Citește și Femina Sovietica.