În 1990, pe teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenești nu s-ar fi născut un stat artificial fără implicarea agresivă a „marilor figuri feminine” din stânga Nistrului.
Fragment din viitoarea carte ”EI și NOI”, în care Mircea Druc vorbește despre ”evenimentele trăite din ajunul prăbușirii Imperiului și ceea ce a urmat”, fragment pus la dispoziție de autor pentru publicare în premieră:
Separașism
Odată cu Perestroika, au ieșit în prim plan activistele alogene, venite în Basarabia de pe tot cuprinsul Imperiului sovietic. Patriotismul acestora ține de mentalitatea omului nou, conceput de bolșevici după distrugerea imperiului ortodox pravoslavnic al Dinastiei Romanov. „Altoit încă din fașă”, patriotismul sovietic le-a impulsionat pe femeile din raioanele de est ale RSSM să iasă „în apărarea unei tinere republici”. Astfel, Nomina odiosa ПМР (Приднестровская Молдавская Республика) – există și astăzi datorită structurii socio-bio-psihice a multor femei, devenite peste noapte fruntașe ale „separașismului”.
Conceptul „separașism” semnifică o stratagemă imperială inventată și aplicată cu succes de către Rusia, care provoacă pe teritoriul altor state suverane mișcări separatiste. De regulă, obiectivul statului-provocator constă în instalarea propriului control asupra unei părți din teritoriu sau chiar anexarea integrală a statului-victimă. Neologismul „separașism”, intrat recent în vocabularul unor politologi, este format din combinația a două cuvinte – „separatism” și „rașism”, de la Rașa (Rusia, în engleză). (Vezi, mai pe larg, la acest subiect: Лев Розенберг. Сепарашизм. Как в Кремле фабрикуются „народы”. Заразный вирус сепаратизма создаётся в московских лабораториях – Lev Rosenberg. Separașism. Cum se fabrică la Kremlin „noroade”. Virusul contagios al separatismului este produs în laboratoarele moscovite).
Lev Rosenberg și-a început cariera de jurnalist și politolog la Tiraspol și Chișinău. A cunoscut pe viu cele întâmplate și poate diagnostica: „După destrămarea Uniunii Sovietice au apărut din senin niște „noroade” proaspete, necunoscute mai înainte de nimeni (inclusiv de etnografi și demografi). Acestea nu se încadrează nici într-o categorie științifică existentă. Nu sunt nici popoare nici națiuni în sensul general acceptabil în țările cu tradiții democratice. Ceea ce le unește pe așa zisele „noroade” e doar limba rusă, mentalitatea sovietică și tendința de a se uni cu Rusia; ele ignoră atât legislația națională/constituțiile propriilor state, cât și dreptul internațional. O trăsătură specifică a exponenților acestor „noroade” este refuzul încrâncenat de a însuși limba oficială a țării, limba națiunii titulare din țara în care locuiesc de mulți ani. Ei doresc să știe și să folosească numai limba rusă, ca și în toți anii puterii sovietice. Iar declararea pe hârtie a trei limbi de stat, cum s-a procedat formal în „ПМР", nu e decât „un sat al lui Potemkin”, sau praf în ochi pentru lumea înconjurătoare”.
În 1990, probabilitatea prăbușirii Imperiului ideocratic bolșevic se apropia de 100%. Kremlinul nu se pronunța deschis. Dar în culise, în subconștientul conducătorilor sovietici, se înfiripau idei legate de un eventual colaps. Legenda spune: Anatolii Lukianov, președintele Sovietului Suprem al URSS, ar fi propus: „Dacă e adevărat că unele republici sunt dispuse să plece, haideți să le forfecăm. Facem în fiecare republică câte un nucleu separatist și niște periferii prosovietice”. Formidabil! Ce gândire ingenioasă de maestru: „Separatism antiseparatist!”
Ce soluție mai eficientă pentru acele timpuri furtunoase când Lituania, Estonia, Letonia, Georgia și Moldova Sovietică erau percepute la Moscova ca niște vedete ale desprinderii de Imperiu!? În 1990, autonomiile din Georgia își anunțaseră deja politica fermă de menținere a URSS. În RSSM s-au autoproclamat două republici pro sovietice, una găgăuză la Comrat (august 1990) și alta hibridă la Tiraspol (septembrie 1990). În Estonia, la rolul de „republică” pretindeau Narva și Kohtla-Iarve, în Lituania, raionul Șalcininkai. Ce s-ar fi întâmplat cu raioanele separatiste din respectivele colonii dacă Imperiul mai rezista un an sau doi? Probabil, estonienii și lituanienii, undeva pe la Viena, într-un „format 5+2”, ar fi bătut apa în piuă, negociind statut special pentru „Republica Narva” și „Republica Șalcininkai”. Și astăzi, culmea absurdității, artizanii acestor mini-state autoproclamate și nerecunoscute de nimeni, ar fi pretins, ca și cei de la Tiraspol, statut de observator la ONU.
Tiraspolul, încă la 30 noiembrie 1990, la indicațiile Moscovei, a încetinit formarea propriilor structuri statale. Kremlinul spera că astfel va îndupleca conducerea legitimă a RSSM să renunțe la legislația lingvistică. Oamenii sovietici erau de părere că politica Chișinăului este naționalistă și discriminează populația de pe malul stâng al Nistrului. Iar Sovietul Suprem considera oficial drept nelegitimă formarea la 2 august 1940 a RSSM, fapt care, chipurile, justifica proclamarea la Tiraspol a propriei republici, „întru apărarea drepturilor și libertăților oamenilor sovietici”. Centrul imperial făcea tot posibilul să-și păstreze colonia. Tiraspolul ar fi acceptat un compromis și propunea crearea unei republici federative: Moldavia, Pridnestrovie, Găgăuzia, plus un guvern din reprezentanți ai minorităților naționale. Moldovenii, desigur, au respins condițiile și oamenii sovietici, la 2 septembrie 1990, au proclamat ПМССР – o republicuță a lor, în cele cinci raioane sovietice de pe malul stâng al Nistrului. Dar tot moldovenească și sovietică, și s-au adresat Centrului ca această improvizație statală să fie acceptată drept subiect al Federației unionale.
În 1990, la Tiraspol, gâștele colhoznice internaționaliste făceau apel la dreptul popoarelor la autodeterminare. Iar la Chișinău, gâștele sălbatice naționaliste încă se mai axau pe principiul integrității teritoriale și inviolabilitatea frontierelor existente. Însă, pe teritoriul Imperiului spulberat, în rezultatul războaielor, s-au separat de facto: Carabahul de Munte de Azerbaidjan, Abhazia și Osetia de Sud de Georgia, Pridnestrovie de Republica Moldova. În 1991, a avut loc separarea de facto a Republicii Cecene Icikeria.
Dar, în urma a două războaie sângeroase ruso-cecene, Icikeria independentă a fost lichidată. În 2000, Cecenia a fost reîncorporată în calitate de republică și subiect al Federației Ruse. Asta e! Ceea ce i se permite unui Imperiu în relațiile sale cu separatiștii nu li se permite și unor state independente precum Republica Moldova, Ucraina, Georgia și altele.
Ca urmare a războiului ruso-ucrainean în desfășurare, regiunea Lugansk și o bună parte a regiunii Donbass s-au separat de facto de Ucraina. Crimeea, reanexată de Rusia în 2014, se pretează și unei abordări aparte. Așa zisele „conflicte armate” sau „războaie civile” s-au desfășurat cu implicarea statelor străine, care susțineau militar și economic entitățile separatiste.
Forțe militare străine au participat direct în operații de lupta de partea separatiștilor (Armata a 14-a în Pridnestrovie, trupele rusești în Osetia de Sud și Donbass). Doar în timpul războaielor ruso-cecene aproape că nu a existat careva imixiune externă. Acest fapt a și permis Rusiei să reanexeze Icikeria. Toate „probele de amestec militar din afară” în războiul cu Cecenia au fost fabricate în birourile FSB și GRU. Cele cinci republici care s-au separat de facto nu au fost recunoscute și admise în organizațiile internaționale. Abhazia și Osetia de Sud sunt recunoscute numai de Rusia, Venezuela, Nicaragua, Nauru și Vanuatu. Pridnestrovie, LNR, DNR și Carabahul de Munte nu sunt recunoscute de nici un stat sau organizație internațională.
Imperiul ideocratic bolșevic a avut diverse ipostaze - de la comunismul militar până la НЭП, de la represiunile masive până la Congresul XX al PCUS, de la stagnarea brejnevistă până la perestroika gorbaciovistă. În anii 60, ideocrații Kremlinului susțineau că în URSS s-a constituit o comunitate istorică nouă - norodul sovietic. Particularitățile omului nou s-au format în epoci diferite având diverse forme concrete. Însă, întotdeauna, a funcționat un mecanism unic al ideocrației - selecția celor care au reușit să se evidențieze.
După terminarea războiului civil, în timpul NEP, începuse să se dezvolte inițiativa privată. Ulterior, comuniștii chinezi au lansat campania „Să înflorească o sută de flori/ Să lupte o sută de școli de gândire”. Însă, și NEP în URSS și Mișcarea de liberalizare în China s-au încheiat cu exterminarea oamenilor cu inițiativă. La formarea mentalității omului sovietic a mai contribuit și colectivizarea ca o selecție unică, când, în perioada deposedării țăranilor, oamenii cu inițiativă erau exterminați. Mecanismul selecției funcționa și în domeniul „pseudoștiințelor” – genetica, pedologia... În toate epocile Imperiului sovietic obiectivul major a fost colapsul oricărei diversități.
Aleksandr Asmolov, unul dintre profesorii mei la facultatea de psihologie a MGU, evidențiază în studiile sale câteva trăsături specifice ale construcției socio-psihice numită de filozoful Aleksandr Zinoviev homo sovieticus.
În plan istoric, „Internaționala” este imnul revoluției proletare. Aceasta, din start, a inspirat norodului sovietic în devenire un credo: pe tronul motivației umane nu se află decât conflictul iremediabil. În prezent, se manifestă pregnant una din particularitățile oamenilor sovietici și anume: fuga de libertate, de alegere, de luare și asumare a deciziilor. Este un fenomen al impotenței și incapacității. Astfel se acordă indulgență oricăror acțiuni ale Centrului omniscient, omnipotent, care, chipurile, înțelege problemele oamenilor și le poate rezolva.
La Moscova, cu mult înaintea gerontocraților partidului-stat, conducerea KGB văzuse în Perestroika un mare pericol pentru structurile sale. Și, treptat, a trecut la acțiuni concrete de torpilare a procesului de democratizare. Pentru observatorii evenimentelor din RSSM o probă în acest sens era trimiterea lui Igor Smirnov „în misiune” la Tiraspol, precum și venirea, la momentul oportun, a lui Vladimir Antiufeev. O confirmare că la Tiraspol, procesele „separașiste” erau/sunt coordonate de KGB/FSB a fost și rezultatul conflictului dintre clanul militar Lebed-Bergman, pe de o parte, și clanul civil Smirnov-Antiufeev, pe de alta. Centrul imperial, la sugestia KGB, i-a preferat pe civili. Și nu întâmplător, tot la momentul oportun, generalul Antiufeev, șeful KGB din Pridnestrovie, și Alexandru Caraman au fost transferați în Donbass.
Amintiri: în primăvara lui 90, locuiam provizoriu în hotelul „Codru”, unde erau cazați și ceilalți deputați care veneau la sesiune din raioane. În data de 22 mai 1990, dimineață, traversam parcul și am văzut un cetățean agitat. Gesticula, gata să se încaiere cu doi colegi, care mergeau înaintea mea, la vreo zece pași. Am intervenit și m-am luat cam dur de el. De atunci și până astăzi, am rămas cu o întrebare angoasantă, fără răspuns. De ce nu a scos nici un sunet, nici o vorbă „moldovenească”, chiar și după tirada mea în română? Mă privea cu ochii unui om care nu înțelegea ce spun și s-a retras în fugă. Individul acela era, într-adevăr, un frontist, un naționalist moldovean, cum afirmau deputații interfrontiști? În acea perioadă, excesele și actele de huliganism erau atribuite membrilor Mișcării de renaștere națională a românilor basarabeni. Îmi era rușine și mă indigna acest neadevăr fiindcă umbrea idealul unionist. Instinctiv, m-am apropiat și mi-am cerut scuză de la cele două persoane agresate. Astfel i-am cunoscut pe deputații de Tiraspol Ana Volkova și Igor Smirnov. Ulterior, m-am întrebat adeseori: de ce, în numele cui mi-am cerut scuze? Cine eram? Un simplu „deputat al poporului”, ca toți ceilalți. Nimic mai mult. Ce răspundere purtam pentru actele de huliganism din Chișinău? Sau poate că nu erau acte de huliganism, ci niște provocări bine organizate. Dar de cine și cu ce scop? Seara, la ieșirea din parlament, câțiva indivizi (neidentificați) au agresat deputații din grupul «Советская Молдавия». În semn de protest, deputații din Pridnestrovie au abandonat sesiunea parlamentară și, ulterior, conform planului prestabilit, s-au întrunit la Parcani.
Președintele Mircea Snegur regreta incidentul de la parlament. Totodată, își exprima public convingerea că adversitatea unei părți a populației rusofone era provocată de anumite forțe distructive. Și accentua: extremismul ambelor părți conflictuale nu poate duce la nimic bun. De incident s-au folosit forțele care doreau destabilizarea în RSSM cu orice preț. Printre altele, deputații interfrontiști cereau să fie constituite la întreprinderi detașamente de autoapărare. Președintele i-a întrebat dacă aceasta va duce la consolidarea societății. Redactând textul inițial al declarației cam belicoase, au exclus alineatul cu detașamentele, dar în stenogramă a rămas.
Pentru ca aleșii norodului să revină la sesiune, Sovietul Suprem a obligat miliția să asigure drepturile deputaților, eradicând orice acțiune ilegală. Din acel moment, pichetările din jurul parlamentului au dispărut. O parte dintre deputații grupului «Советская Молдавия» au revenit pentru un timp la sesiune. Însă, cei din Tiraspol și Tighina insistau asupra unor măsuri draconice și nu și-au mai continuat activitatea parlamentară la Chișinău. Deputatul Vladimir Kapanji, unul dintre liderii găgăuzilor, a declarat presei: ”Incidentele de la 22 mai sunt inadmisibile, dar nu e rezonabilă renunțarea la activitatea parlamentară”. Peste puțin timp, deputații găgăuzi au ieșit din componența fracțiunii «Советская Молдавия», formând grupul parlamentar independent „Bugeac”.
În acele zile, jurnaliștii din Chișinău reveneau de la Tiraspol derutați. Acolo parcă era o altă țară; sovietele locale nu recunoșteau hotărârile parlamentului RSSM. Majoritatea rusofonă din Pridnestrovie vorbea deschis: „Noi contăm pe ajutorul unităților Armatei Sovietice, dislocate în zona Tiraspolului”. Aceste vorbe puteau fi interpretate drept media minciuni. Însă, un miting al moldovenilor, într-un sat din stânga Nistrului, a fost tot timpul patrulat de un elicopter militar. V. Melnic, procurorul Tighinei, a declarat agenției ATEM: „Nu știu de unde este, cine și cu ce scop a ordonat ca elicopterul să se ridice de la sol”. Incredibil, dar adevărat: peste puțin timp aflam cu stupoare că Tiraspolul „consideră lipsite de putere juridică pe teritoriul Pridnestroviei toate actele normative ale RSSM, care lezează drepturile naționale ale cetățenilor”.
Se anulează legislația lingvistică adoptată la 31 august 1989, se trece iarăși la alfabetul rusesc în presă și activitatea editorială, se scot firmele scrise cu litere latine, se suspendă predarea în școli a istoriei și limbii după manualele editate la Chișinău. Iar Banca centrală a RSSU deschide la Kiev conturi pentru Republica Pridnestrovie și Republica Găgăuzia. În consecință, Tiraspolul și Comratul își gestionau propriile bugete, nemaivrând nici o rublă la bugetul general al RSSM. Așadar, ceea ce părea o farsă (decretarea mini-republicilor pe teritoriul Moldovei Sovietice), a prins, inopinat, viață. Dar NOI nu eram chiar atât de naivi ca să atribuim în exclusivitate rusofonilor și găgăuzilor atât ideea, cât și realizarea practică a secesiunii.
Tot în acele zile, am descoperit că Ana Volkova și Mircea Druc au aceeași Alma mater. Ambii au absolvit MGU, în 1980, ea - facultatea de istorie, el – facultatea de psihologie. Probabil, s-au văzut de multe ori pe culoarele Universității. Cu siguranță, însă, nu le-a trecut prin minte că vor ajunge deputați în Sovietul Suprem al RSSM și adversari ireconciliabili.
Cu Volkova și Smirnov nu ne-am mai văzut după plecarea din Sovietul Suprem al RSSM a deputaților din Pridnestrovie. Dacă ne-am fi întâlnit cumva, i-aș fi rugat să-mi răspundă la o singură întrebare: „Mai țineți minte întâmplarea aceea din aprilie 1990, la Chișinău? Mergeam pe o alee în parc, ne duceam la deschiderea sesiunii Sovietului Suprem și un necunoscut se lega de dumneavoastră. Eu nu pot uita incidentul. Din mai multe motive”. Astăzi, Ana Volkova se consideră un fel de părinte spiritual, ideologul și cronicarul ПМР. A inițiat și organizat în Pridnestrovie așa zisele referendumuri și nu pierde ocazia să menționeze că acestea au reprezentat o premieră absolută în toată istoria URSS. Peste ani, au urmat referendumuri similare efectuate de agenții separașismului în Crimeea și Donbass. Vor mai urma și în alte foste colonii sovietice?
E limpede: „Rusia - eterna eliberatoare” cu „separașismul” ei ne-a mai fericit cu trei „țări de minune” - Moldavia, Pridnestrovia și Găgăuzia, cu trei produse „etnologice” și „ecologice” - «молдавский народ», «приднестровский народ», «гагаузский народ». În prezent, fruntașii acestor „noroade” salută imperiala și fascinanta „ridicare din genunchi a lumii ruse”, expansiunea ei agresivă în fostele colonii sovietice - Ucraina, Republica Moldova, Bielorusia și în alte regiuni de pe glob.
EI duc dorul „unor timpuri frumoase din trecut” și din perioada dispărutului regim totalitar comunist. Nu întâmplător în ПМР, ЛНР и ДНР, în comparație cu celelalte teritorii ale Republicii Moldova și Ucrainei, sunt păstrate ziare («Комсомольская правда»), tancuri pe piedestal, monumente, denumiri de străzi și piețe botezate cândva cu numele conducătorilor bolșevici, și alte piese din imagologia sovietică.
Neologismele „rașism” și „separașism” denotă o consonanță cu termenul „nazism” și „fascism”. În prezent, istoriografia rusă, ca și cea sovietică, în trecut, substituie ostentativ niște noțiuni distincte – „național-socialismul” și „nazismul” german cu „fascismul” italian. Și acest fapt, deloc întâmplător, merită o analiză riguroasă academică. Rămâne de clarificat dacă „lumea rusă” are afinități cu doctrina clasică fascistă, numită și „a treia cale”, sau, mai curând, cu național-socialismul (nazismul) german din perioada interbelică.
Invazia matrimonială
„Epopeea eliberării” Basarabiei și Nodulului Bucovinei de către Armata Roșie a inclus și o stratagemă sui generis pe care eu o numesc „invazie matrimonială”. Ingenios, Kremlinul a băgat în linia întâi femeile. Cel mai fin instrument al deznaționalizării silențioase. Nemăritate sau rămase văduve, femeile sovietice erau aduse din fundăturile Imperiului cu sutele de mii. În orice domeniu de activitate, ca să poată urca treptele ierarhice, românii basarabeni și nord-bucovineni îndeplineau o condiție nedeclarată, dar obligatorie: să fie membri PCUS, căsătoriți cu persoane de altă naționalitate, de dorit cea rusă. În cel mai rău caz, ucraineană sau de altă etnie. Examinați biografiile conducătorilor din RSSM, poate descoperiți și unele mici excepții. Basarabencele şi bucovinencele, familiste şi bune gospodine, cu greu făceau față acestui tip de „feminism sovietic”.
În Basarabia, exact așa a procedat și imperiul țarilor. Pentru „nomenclatura” sa, recte clerul ortodox pravoslavnic, erau selectați tineri dotați intelectual din familiile de moldoveni cu mulți copii și trimiși să învețe la seminare și academii teologice. Înainte de absolvire se căsătoreau obligatoriu cu fiice ale clerului ruso-ucrainean. Abia după aceasta, având diplomă și матушка (soție), popa primea parohie într-un sat basarabean, fiind totodată și împroprietărit cu șapte hectare de pământ.
De aceea, în 1918, clerul era antiunionist, rămânând credincios împăratului. De altfel, ca și elita agrariană (președinții de colhoz, directorii de sovhoz), în 1989-1991. De fapt, întreaga nomenclatură a PCUS voia păstrarea URSS cu orice preț. Partidul-stat și birocrația moldovenească, internaționalistă (xenocrată) și românofobă, au susținut întotdeauna cadrele din afară, în condițiile în care problema amplasării în câmpul muncii a basarabenilor rămânea una destul de acută. În anii 1960-1970, RSSM era supusă, în mod special, unui presing demografic fără precedent. CC PCUS încuraja, pe diverse căi, imigrația din RSFSR și RSSU în Basarabia, Nordul Bucovinei și Țările Baltice. Astfel, în Moldova Sovietică, drept consecință a invaziei matrimoniale și a migrației planificate, ne-am ales cu o elită feminină specifică, care invocă și astăzi niște „timpuri grele” și „manifestările de naționalism ale moldovenilor”. Dar, de fapt, ce le deranja pe internaționalistele venite în RSSM după „eliberare”?
În 1985, când a început Perestroika, NOI speram și luptam, dar nu eram siguri că în decursul unui deceniu vom avea „limbă de stat și grafie latină”. Adeseori, veneam de la Cernăuți la Chișinău să-mi văd părinții și cei doi frați, Vlad și Emil. Duminica participam la „Cenaclul Mateevici” organizat de Anatol Șelaru. Dar nu prea auzeam discuții politice. În RSSM, încă nu avuseseră loc nici un fel de excese la care fac trimitere, ca un laitmotiv, „apărătorii populației rusofone” și „moldovenii stataliști”.
Și nici nu-i trecuse cuiva prin minte ideea unor concedieri la întreprinderile din dreapta Nistrului pe motivul „necunoașterii limbii de stat”. Nu se înregistraseră nicăieri confruntări între polițiștii moldoveni și gardiștii pridnestrovieni, nici „campanii ale voluntarilor” deoarece încă nu existau nici unii nici alții. Nu auzise nimeni de Mircea Druc, „călăul republicii găgăuze”, deoarece se afla încă la Cernăuți. Nimeni nu avea știre nici de „sângerosul general sovietic Ion Costaș”. Dar pe malul stâng al Nistrului, în 1989-1990, s-a produs un eveniment fără precedent și crucial pentru destinul Imperiului în agonie: secretarii de partid au cedat locul „directorilor roșii”. La Tiraspol, pentru prima oară în istoria bolșevismului, s-a produs o rotație sui generis: comandații industriei și organele de conducere ale economiei au uzurpat puterea tradiționalei nomenclaturi partinice.
Anticipând această metamorfoză politică, mai mult de jumătate din efectivul KGB al RSSM și-a dat demisia. Câțiva ofițeri au plecat la Moscova sau Kiev. Majoritatea s-a încadrat armonios în structurile administrative, inclusiv „serviciile de securitate”, pe care separatiștii le organizau în paralel, în Pridnestrovie. Și, încă din 1989, avea loc o bine camuflată scurgere de arme și muniții de la depozitele Armatei a 14-a. Astfel, către anul 1991, garda creată ilegitim în Pridnestrovie era deja înzestrată exemplar și capabilă de luptă. Atunci, la Tiraspol s-a declanșat „o mișcare întru apărarea drepturilor populației rusofone”. Iar garantul acestor „drepturi” a fost declarată Uniunea Sovietică. De aceea la Tiraspol începură să ceară păstrarea Uniunii Sovietice cu mult mai înainte ca Chișinăul să fi adus vorba despre independență și reunirea cu România.
În Uniunea Sovietică nu se organizau referendumuri. Însă, Anatolii Belitcenko, directorul Uzinei metalurgice, a încălcat legislația sovietică și, în data de 3 decembrie 1989, a organizat primul referendum la Râbnița – „leagănul luptei cu naționalismul moldovenesc”. Ideea formării unei noi republici a fost susținută cu 91,1% din voturile participanților, în majoritate etnici ucraineni. Conducerea PCUS a criticat dur inițiativa iar Sovietul Suprem al RSSM a anulat referendumul. Însă, după ucraineni, de ideea autonomiei s-au contaminat rușii, găgăuzii și bulgarii din RSSM. În 1990, referendumuri separașiste au avut loc în toate localitățile din stânga Nistrului. Și au ținut-o tot așa acumulând în perioada 1990-2006 un scor de 7 referendumuri. La ultima consultație „norodul pridnestrovian” s-a pronunțat pentru independență și unirea cu Rusia.
Și pe malul drept al Nistrului situația devenea tot mai tensionată. Mai ales după publicarea „Scrisorii celor 66”, pe 17 septembrie 1988, în ziarul „Învățământul public”. Apoi, peste o săptămână, în revista „Literatura și arta” și în alte publicații de la Chișinău. Reprezentanții intelectualității din RSSM: scriitori, ziariști, profesori universitari, filologi, istorici, dar și juriști, medici, matematicieni, biologi ș.a. – cei mai mulți având grade științifice, au semnat acel Memorandum fără ca să-i oblige cineva, fără a avea interese de partid sau de grup. Ei se încadrau armonios și creativ într-o luptă decisivă pentru adevărul istoric, pentru afirmarea limbii române, pentru drepturile fundamentale ale românilor înstrăinați. Atunci în Moldova Sovietică s-a declanșat un proces de colectare a semnăturilor de adeziune la revendicările enunțate în document. Sute de mii de oameni au aderat la Mișcarea de eliberare națională, care a culminat cu obținerea drepturilor revendicate – limbă oficială, alfabet latin, istorie adevărată; dar s-a mers și mai departe, până la independența de stat și înlocuirea regimului totalitar cu unul democratic.
Academicianul Valeriu Pasat a studiat minuțios documentele operative ale Ministerului Securității Naționale în legătură cu emiterea, difuzarea și circulația documentului în cauză. Concluzia: „Semnatarii Memorandumului riscau, conform metodelor practicate de organele represive sovietice, în cel mai bun caz, internarea forțată în clinici sau în spitale de psihiatrie”. În opinia savantului basarabean concetățenii noștri, care au intrat într-o competiție inegală cu un regim considerat de unii atotputernic, merită pe dreptate, supranumele de „spartani”. Într-o scrisoare deschisă, academicianul solicită ca președinta Maia Sandu să emită „un decret special, pentru ca semnatarii documentului crucial să fie onorați pe măsura aportului lor în apărarea adevărului științific”. (Vezi în „Timpul” din 30 iulie 2021 Lista celor 66 care au semnat Memorandumul)... O legislație lingvistică, ca cea dorită de românii basarabenii, intrase în vigoare în majoritatea republicilor sovietice și, în august 1989, funcționa deja fără conflicte. Însă, pe malurile Nistrului, în centrul Europei, în perioada 21 august - 22 septembrie 1989, s-a consumat o întâmplare fără precedent în lume. La Tiraspol, ca la comandă, s-a constituit un „Comitet de grevă permanent”. Și peste 200 de mii de oameni au făcut greve și au protestat vehement contra unui alfabet (latin) și a unei limbi (române).
„Era anul 1989. Începuseră grevele. Toate întreprinderile participau. Umblam la mitinguri în oraș. Ceream, în primul rând, două limbi. În Moldova fusese adoptată o lege – moldoveneasca limbă de stat iar rusa – nu. În Moldova voiau să treacă limba moldovenească la alfabetul latin. Dar noi voiam ca să rămână alfabetul chirilic și să fie două limbi de stat”(Nadejda Iakubenko, Tighina).
„Din Chișinău a venit o directivă ca într-un an să învățăm limba română. La întreprinderi și în instituții au început chiar să organizeze cursuri; dar oamenii au protestat – de ce să trăim conform indicațiilor cuiva? Avem dreptul să ne decidem soarta. Doream să păstrăm limba rusă ca limbă de comunicare interetnică. În 1989, la întreprinderi, s-au început grevele, după care am participat la „războiul șinelor”, când au fost arestați liderii noștri – Smirnov, Pologov și alții. Femeile făceau de gardă pe rând, iar acasă, în timpul liber, făceam mâncare ca să hrănim greviștii” (Maria Kulakli, Tighina).
„Legislația lingvistică draconică, adoptată de guvernul moldovenesc, leza în drepturi oamenii care nu aparțineau naționalității titulare, au apărut cuvintele „ocupant”, „mancurt”, lozinca „Valiza – gara – Rusia!” În Pridnestrovie, unde oamenii de diverse naționalități, trăiau de secole cu principiile egalității și umanismului, o atare politică provoca confruntarea. Oamenii ajungeau la concluzia că ar fi mai bine să-și construiască propriul stat independent. Cu atât mai mult că acest ținut istoric a intrat în componența Moldovei abia după Marele Război pentru Apărarea Patriei, când s-a format RSSM” (Ecaterina Moroz, Tiraspol).
„În piața Constituției (acum Suvorov) din Tiraspol aveau loc mitinguri în susținerea creării ПМР. Veneau mii și mii de oameni. Ei nu doreau și nu puteau să joace după cum le cântau naționaliștii moldoveni, care între timp și-au trecut limba la alfabetul latin. Deputații noștri, care încercau să aducă la cunoștință autorităților moldovenești punctul lor de vedere, nu erau admiși la ședințele parlamentului, fiind adesea batjocoriți. Atmosfera se încingea. În diverse orașe din Pridnestrovie au fost arestați deputații noștri, iar pe Igor Nicolaevici Smirnov l-au arestat la Kiev și l-au adus la Chișinău. Și atunci, la 1 septembrie 1991, lângă Casa Sovietelor din Tiraspol a avut loc un miting al miilor de femei, la care am participat împreună cu colegele de serviciu. Așa a început implicarea mea în activitatea „Comitetului de grevă al femeilor”, o organizație feministă unică. La acest miting s-a adoptat hotărârea ca, în semn de protest, să fie blocată circulația trenurilor pe direcția Chișinău”.
„Oricât ne-ar fi de greu în prezent, nu aveam dreptul atunci să procedăm altfel. Anume patriotismul altoit încă din fașă ne-a făcut să ieșim în apărarea ideii. Chiar și în Moldova vecină populația rusofonă trăiește numai datorită faptului că alături se află un bastion rusesc - mica și rezistenta Pridnestrovie” (Ludmila Lebedeva, un lider sindical de la Tiraspol).
Acum câțiva ani, eram curios dacă și femeile sovietice din Kazahstanul de Nord aveau să declanșeze o grevă generală după modelul celor din raioanele de est ale RSSM. Zic asta fiindcă, conducerea de la Astana a decis să treacă limba kazahă la grafia latină. Le-am ținut pumnii bravilor kazahi, sperând că se vor descurca mai ușor decât românii din Basarabia.
„Amazoane în ștrampi”
Guvernul Druc, cu toată adversitatea separatiștilor, a convocat la 17 septembrie 1990, o ședință itinerantă la Dubăsari, pe malul stâng al Nistrului. Am mers acolo cu știri bune pentru conducătorii de întreprinderi. Obținusem la Moscova, cu mare greu, permisiunea de a cumpăra pe valută, de la un producător italian, o linie de îmbuteliere performantă. Era destinată fabricii „Buchetul Moldovei” din Dubăsari. Mai aveam cu ce să-i bucurăm și pe cei din industria materialelor de construcții: două linii tehnologice noi, de fabricație sovietică. Ne aflam în sala de festivități a Comitetului executiv orășenesc, în plină ședință. Brusc, dă buzna Natalia Pojidaeva. O activistă din partea locului a STK (Sovietul colectivelor de muncă). Îmi întinde demonstrativ o listă cu revendicările rusofonilor din Dubăsari. După care mă întreabă provocator: „Care-i atitudinea Chișinăului față de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Pridnestrovie?”. „Nimeni nu recunoaște autoproclamata republică.” „Dacă-i așa, atunci nici noi nu te recunoaștem!”.
Știind că are în sală și afară susținători, cetățeanca s-a ambalat într-o isterie teatralizată. Plăcerea activistei era să-l insulte pe Druc și pe membrii guvernului care îl însoțeau. Convocase în piață un miting. Imediat, la îndemnul ei, mulțimea de alogeni, unii aghesmuiți, au dat jos tricolorul de pe clădirea Sovietului raional. Au arborat în loc drapelul vechi al RSSM, care, peste câteva minute, a și fost înlocuit cu drapelul URSS. La spectacolul programat din timp, participa și un coleg, Victor Diukarev, deputat de Dubăsari în Sovietul Suprem al RSSM. La propunerea Natașei, „reprezentații norodului pridnestrovian” l-au votat, în „numele revoluției”, drept noul prim-secretar al Comitetului raional al PCM, în locul unui moldovean. Nu știu cu ce s-a terminat. Din câte îmi amintesc, rusul Diukarev nu era nici măcar membru al PCUS.
În august 1991, la ordinul lui Elțîn, puciștii au fost încarcerați. Chișinăul a urmat exemplul Moscovei. Poliția Republicii Moldova l-a capturat pe Smirnov la Kiev și a mai reținut pe unii activiști de la Tiraspol, Tighina și Comrat, care au susținut deschis puciul lui Ianaev. Au început protestele. Răsfoiam zilnic publicațiile de la Chișinău și Tiraspol. Urmăream în ziarul «Молодежь Молдавии» relatările despre femeile din Pridnestrovie, care luptau pentru eliberarea primului președinte al autoproclamatei ПМР. Pe acestea talentatul și mucalitul Constantin Kiroșko le-a botezase subtil – „niște amazoane în ștrampi din batalionul lui Igor Smirnov”. Așa le țin minte. Tânărul jurnalist a investigat „o stranie sincronizare”: la Tiraspol femeile blocau calea ferată cerând eliberarea lui Smirnov și a celorlalți separatiști/puciști; la Chișinău deputații agrarieni făceau scandal în parlament – „Tovarăși, stau vagoanele încărcate la Revaca, ni se strică pătlăgelele!”.
„După eliberare, Igor Smirnov a venit la noi, cele care ședeam pe șinele de cale ferată întru susținerea ideii; ne-a mulțumit și a recunoscut că fără femei nu ar fi existat republica” (Lidia Bogaciova – lider sindical, Tighina). „Imediat după eliberarea deputaților, împreună cu Liuba Kosareva din partea comitetului muncitoresc (acum e președinte al Uniunii femeilor din Grigoriopol), am plecat în delegație la Moscova. Am luat cu noi un teanc enorm de ziare despre Republica Pridnestrovie. Le difuzam, le introduceam în cutiile poștale din scara blocurilor. Ne-am dus pe la veteranii de război. Președinte al Organizației unionale a veteranilor era Alexei Maresiev. El a trimis atunci la Chișinău o telegramă ca să înceteze persecuția Pridnestroviei. Dar pe unde n-am umblat numai ca să ducem știrile despre republica noastră independentă...” (Nadejda Yakubenko, comitetul muncitoresc, fabrica de conserve, Tighina).
Imaginile femeilor separașiste din stângă Nistrului și reportajele regretatului Constantin Kiroșko (decedat în circumstanțe enigmatice) mi-au reamintit niște episoade penibile trăite cândva. Le relatez în continuare.
Mariana, soția mea, după absolvirea GITIS Moscova, fusese repartizată la teatrul „Pușkin” (astăzi Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău). În septembrie 1969, conform contractului de angajare, urma să primească o cameră într-un bloc, la Botanica. Acolo, într-un apartament comunal de trei camere, locuiai încă două familii de actori. Dar administrația teatrului nu și-a respectat angajamentul. Au cazat-o provizoriu la filiala hotelului „Moldova”, pe strada Kiev, care ulterior a fost un bloc de studii al Institutului de Arte. Trăia într-o cameră împreună cu Anamaria Cezara, fiica noastră de șase luni, și mama ei, venită de la țară s-o ajute. Toate utilitățile la comun, pe culoar. Peste o lună, o dădeau afară. „Nu am cum să plec. Am fost repartizată după terminarea studiilor. Unde să stau? În gazdă nu te ia nimeni cu un copil în brațe … Și diseară avem premieră”. Administratoarea rusoaică a repezit-o: „Nu mă interesează. De ce ați venit la Chișinău? N-are nimeni nevoie de teatrul vostru moldovenesc. Ne-au telefonat de la CC. Toate hotelurile să fie curățate urgent pentru cazarea delegaților!”.
Atunci, în Moldova Sovietică, agrarienii experimentau de zor. Ivan Ivanovici, cu dezlegare de la Leonid Ilici, bineînțeles, convocase un congres extraordinar. Delegați din toate republicile unionale. Și chiar din unele țări ale lagărului socialist. Puseseră comuniștii moldoveni de un nou organ de conducere – „Sovietul colhozurilor”, cu statut de minister. O premieră a minesterologiei sovietice. De parcă nu erau suficiente cele două structuri birocratice de comandă existente deja - Ministerul agriculturii și Ministerul industriei alimentare. Încă o găselniță a partocrației locale criticată în Federația Rusă și celelalte republici.
Disperată, Mariana îmi trimite o telegramă ca s-o iau înapoi cu mine. Dar nu aș fi putut, nu aveam condiții, locuiam la căminul doctoranzilor. La Moscova era și mai complicat ca la Chișinău. Aproape imposibil, în prag de iarnă, să închiriezi o locuință. Proprietarii se temeau fiindcă legea nu le permitea să te dea afară când doreau, mai ales dacă aveai și copii mici. Las baltă examenele, teza, mă urc în avion şi vin într-un suflet la Chişinău. Am cerut audiență la rectoratul Institutului Politehnic. Le-am explicat situația în care nimerise familia mea și… m-au ajutat. Am fost încadrat ca lector, din august 1970. Sunt recunoscător și astăzi unui om excepțional, rectorul și academicianul Sergiu Rădăuțanu… Domnia sa a dat indicații și am fost cazați imediat la căminul pentru familiști al Institutului de pe strada Frunze 104. Peste două decenii, istoria cu congresul se repetă întocmai. Însă, de data aceasta cu mine, personal.
Toți deputații din afara Chișinăului eram cazați în hotelul „Codru”. De regulă, vineri seara plecam pe la casele noastre. Luni dimineața, reveneam la ședințe. Într-o vineri, n-am plecat la Cernăuți. Aveam o sarcină grea: redactam, dactilografiam, definitivam ceva de mare importanță. Conducerea FPM luase decizia să elaborez urgent un „Proiect de lege a guvernului” și să-l prezint, ca alternativă la proiectul pregătit de Piotr Pascari. Seara târziu, bate la ușă administratoarea agitată: „Au început să sosească delegații la congres! Eliberați urgent camera!” „Iarăși congres! Ce congres?” „Al partidului”. „Care partid?” Administratoarea se uită cruciș la mine: «Вы что, с луны свалились!?» „Nu, nu sunt căzut din lună. Sunt un deputat al poporului, chiriaș cuminte, care achită factura la timp. Și hotelul „Codru” nu e proprietatea unui partid. Din câte știu, e la balanța Guvernului, care asigură cazarea deputaților Sovietului Suprem”. «Ладно, сейчас позвоню в ЦК!» Sufocată de supărare, coboară iute la recepție. Am auzit-o raportând cuiva la telefon: „Unul, cam straniu, nu pleacă. Druc, camera 313”. Probabil, au întrebat-o cum îl chemă pe intrus. Nu știu cine era la celălalt capăt și ce i-a zis. A pus receptorul și nu m-a mai deranjat.
În ziua când am fost ales președinte al Consiliului de Miniștri al RSSM, m-a căutat la hotel un șef, responsabil de gospodăria guvernului: „Mircea Gheorghevici, administratoarea își cere iertare pentru cele întâmplate. Vă rog, să n-o concediați. E o lucrătoare foarte bună…”. Am râs cu poftă. Devenisem de jure, un fel „de proprietar” al hotelului „Codru”. De administratoarea, care mai deunăzi mă dădea afară, uitasem de atunci. De reținut: la sovietici, în RSSM, cu administratoarele, majoritatea ucrainence sau rusoaice, căsătorite cu militari, nu puteai comunica decât în limba în care „a vorbit marele Lenin” (metafora lui Vladimir Maiakovski). De aceea, dialogurile, fiind traduse din rusă, își mai pierd din plasticitatea originală.
„Amazoanele lui Smirnov”, nu neapărat în ștrampi, și-au păstrat până în prezent patriotismul specific. Un efect al educației sovietice și un spirit revoluționar nativ. Dar, în esență, ele nu sunt decât niște gâște colhoznice internaționaliste și nu le-au interesat niciodată problemele gâștelor sălbatice naționaliste, limba și cultura aborigenilor.La 28 august 2020, Krasnoselski a decorat doamnele din imagine cu o medalie jubiliară. Eroinele mai trăiesc și astăzi cu iluzia că în urmă cu trei decenii au participat la crearea și apărarea așa numitei ПМР. Și se declară hotărâte să lupte până la recunoașterea de către comunitatea internațională a unei enclavei separașiste.
Președinții Smirnov, Șevciuk și Krasnoselski au decorat sute de femei din Pridnestroviei cu ordine și medalii – tinichele ale uni stat nerecunoscut de nimeni. Le-au mai decorat și Biserica Pravoslavnică Rusă precum și conducătorii formațiunilor de cazaci de pe tot cuprinsul fostului Imperiu ideocratic bolșevic. Și arhiepiscopul Sava (Serghei Volkov, deși se afla la Tiraspol abia din 2010, a fost decorat, în septembrie 2017, cu medalia «25 лет миротворческой операции в Приднестровье». Serghei Volkov are multe distincții de stat din partea Rusiei, printre care «За службу в ракетных войсках стратегического назначения» și «За службу на Кавказе». Popa cunoaște și problemele zonei, devenind cetățean al Republicii Moldova printr-un ucaz al președintelui Dodon. Pe de o parte, faptul în sine parcă ar știrbi imaginea independentei ПМР. Pe de alta, e bine, căci astfel, înalta față bisericească, poate mai ușor să-i recruteze, să-i împărtășească și să-i trimită în misiune pe agenții Imperiului - diverși moldoveni stataliști, românofobi și antioccidentali.
Niște troli zbuciumați insistă că, în 89-90, NOI, gâștele sălbatice naționaliste, chipurile, n-am fost cumințiți. Și, drept consecință, EI, gâștele colhoznice internaționaliste, au despărțit raioanele RSSM de pe malul stâng de cele de pe malul drept. Astfel, foștii președinți moldoveni - împăciuitorul Snegur, șmecherul Lucinschi și comunistul Voronin nu și-au mai văzut țărișoara lor independentă, în frontierele fostei RSSM. Mă întreb adeseori cum ar fi procedat președintele Nazarbaiev, dacă OSTK, la comanda grupului «Союз», ar fi pus de o republică rusofonă în Kazahstanul de Nord? În 90, existau și acolo mulți „directori roșii” ca Igor Smirnov, Anatolii Bolșakov, Anatolii Belitcenko. Nici de femei sovietice ca Ana Volkova și Galina Andreeva nu duceau lipsă. Totuși, Nazarbaiev, fără mare efort, s-a ales cu niște ținuturi mai puțin kazahe. Îmi amintesc, la Chișinău, unii analiști comentau cu invidie: „balticilor le merge, dar moldovenii, ca și georgienii, sunt mai puțin norocoși”. Nu, replicam eu sarcastic, Alma-Ata și Kievul „se poartă frumos”. De aceia, „doctrina Lukianov” nu se răsfrânge asupra lor, și, deocamdată, Centrul imperial nu intenționează să creeze în Ucraina și Kazahstan niște enclave de tipul: Republica Moldovenească Pridnestrovie și Republica Găgăuză.
La 24 iulie 2014, într-o emisiune la postul TV rus „Дождь”, Victor Alcknis, ex-deputat în Sovietul Suprem al URSS, reconfirma cu franchețe teza: „ПМР este creația Centrului”. Personal, nu m-am îndoit niciodată. Știam: deputații din grupul «Союз», în frunte cu președintele Sovietului Suprem al URSS Lukianov, susținut de cecurile pro-imperiale din Moscova, au contribuit la crearea nucleelor separașiste: în RSSM - Pridnestrovie și Găgăuzia; în Georgia - Abhazia și Osetia de Sud; în Azerbaidjan - Carabahul de Munte. Astfel, EI căutau în disperare să împiedice ieșirea din componența Imperiului sovietic a republicilor unionale și să evite colapsul regimului ideocratic bolșevic.
Victor Alcknis, un susținător înflăcărat al puciului din august 1991, spre deosebire de Lukianov, nu se distanțează de propria lor invenție – „doctrina separatism antiseparatist”. În încheierea emisiuni TV, Mihail Zâgari, redactor șef și moderator, l-a întrebat: ce va urma după evenimentele din estul Ucrainei? Invitatul a răspuns: „Kazahstanul de Nord va trece la Rusia. Dar aceasta se va întâmpla după plecarea de la conducere a lui Nazarbaiev”. Comentarii? Kazahstanul va dori să iasă din uniunile pro-ruse și vor fi dezlănțuite stările de spirit separașiste în regiunile sale de nord-est, unde un important procent al populației este rusofonă și ne kazahă. Așa cum s-a întâmplat în Crimeea și în estul Ucrainei, în 2014. Același lucru se poate întâmpla oricând și în Bielorusia.
Iluzii pierdute
În 1990, Piotr Șornikov, deputat în Sovietul Suprem al RSSM, dădea zilnic interviuri ziariștilor din Moscova despre „maltratarea deputaților rusofoni de către naționaliștii moldoveni”. El punea în gardă Centrul: încurând, inevitabil, va curge sânge și zeci de mii de refugiați își vor căuta salvarea în Rusia. Ironia destinului! Previziunile au devenit realitate în sens invers: peste 50 de mii de oameni din stânga Nistrului s-a refugiat în Basarabia, inclusiv corpul didactic și studenții Universității moldovene. Astăzi, la Tiraspol funcționează o Universitate rusă, la care Ana Volkova și Piotr Șornikov predau istoria, inclusiv un curs de „Istoria Pridnestroviei și ПМР”.
Adevărul e că, în 1990, „aleasa norodului” Ana Volkova „se voia agresată de naționaliștii moldoveni”. Altfel n-ar fi reușit să-i convingă rapid pe deputații din Pridnestrovie să părăsească in corpore Sovietul Suprem al RSSM. Misiunea ei principală, primită de la Centru, consta în pregătirea de urgență a unui congres care, la 2 septembrie 1990, avea să proclame „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Pridnestrovie”. O primă și mare realizare practică a separașismului. De aceea rămân cu versiunea mea: în RSSM, Igor Smirnov și Ana Volkova erau principalii responsabili pentru realizarea „proiectului separașist”, demarat de Lukianov și grupul de deputați «Союз». Smirnov a fost trimis la Tiraspol în 1987 și la mai puțin de un an desfășura deja o vastă activitate politică. La 8 august 1989, el a devenit primul președinte al ОСТК. În raioanele din stânga Nistrului și Tighina el și-a subordonat pe verticală și orizontală toate structurile statului, efectuând un fel de „conducere prezidențială directă” și un control ideologic total.
Rețineți și numele acestei femina sovietica - Galina Andreeva, o mostră de separașistă, ștampilată cu semnul calității. Ea rămâne neclintită în convingerile sale orice s-ar întâmpla: „Sub povoara grea a luptei cu naționaliștii înrăiți din Moldova Sovietică, femeile noastre și-au pus umerele lor fragile demonstrând bărbăție, fermitate și voința de a învinge. Atât în lupta politică, cât și în tranșeele de la Coșnița-Dubăsari, la apărarea Benderului, în numele păcii, libertății norodului Pridnestroviei. Ele au eliberat deputații noștri și pe Igor Smirnov, primul președinte al ПМР, din camerele de tortură ale naționaliștilor moldoveni. Ele s-au aflat în tranșee umăr la umăr cu bărbații și chemau femeile din Republica Moldova să oprească vărsarea de sânge. Ele „făceau rost” de arme pentru soldații noștri, ajutau să evacueze refugiații din Bender, făceau de gardă lângă răniți în spitale, îi înmormântau pe cei căzuți… Femeile din ПМР au demonstrat lumii întregi că viitorul nostru este în mâinile noastre. Ele sunt decorate cu ordine și medalii dar cea mai înaltă recompensă este recunoștința urmașilor și memoria transmisă din generație în generație”. Galina Andreva face parte din aceeași cohortă cu vir sovieticus - generalul KGB Victor Antiufeev, - un separașist extrem de productiv. Practic, la Tiraspol, acesta a ieșit învingător în rivalitatea sa cu generalul Aleksandr Lebed.
O altă fruntașă separașistă - Ludmila Striganova declară: „Noi avem o cu totul altă mentalitate. Pentru mine, venită din Siberia în acest ținut îmbelșugat, manifestările de naționalism erau percepute ca identice cu fascismul. Legea Taigalei spune: jumătate din ceea ce ai s-o împarți cu alții pentru a supraviețui în condiții de climă aspră. Și iată că atunci, în timpuri grele, ne-a unit strâns elanul sufletesc, căci nu puteam accepta acel cadru în care doreau să ne înghesuie. Ca lideri ai mișcării sindicale din Pridnestrovie sarcina noastră era să lămurim lucrătorilor la întreprinderi esența a ceea ce se întâmpla. Datorită activității noastre, oamenii muncii au optat pentru ceea ce le-a dictat conștiința. Am apărat ceea ce avem dat de la Dumnezeu – dreptul de a viețui liberi, de a trăi așa cum considerăm că e corect și necesar”.
Irina Mișina, «Радио Приднестровья»: „În 1989, femeile, cu pași siguri, mărșăluiau în coloanele participanților la mitingurile de protest contra legislației lingvistice adoptată de Sovietul Suprem al RSSM, discriminând populația rusofonă. Și, cu adevărată bărbăție, doreau să ajute norodul găgăuz în 1990. Au blocat cu stoicism calea ferată în 1991, protestând contra arestării deputaților noștri. Au ajutat cu uitare de sine pe apărătorii republicii, în 1992, în timpul conflictului armat, dezlănțuit de Republica Moldova contra norodului pridnestrovian. „Femeile Pridnestroviei” nu este o simplă îmbinare de cuvinte. Astăzi, aceasta sună ca un grad. Și sunt distinse cu acest grad sau titlu femeile care au lăsat în urmă mitingurile și grevele miilor de oameni, campania din Găgăuzia întru ajutorul norodului frate, „războiul șinelor”, nedeclaratul război din 1992, blocada economică. Și, întotdeauna, femeile Pridnestroviei au crezut fără șovăire că statul creat prin voința norodului pridnestrovian va fi recunoscut de comunitatea internațională”.
Pe jurnalista Svetlana Gamova o țin minte de când era o jună corespondentă specială în RSSM din partea organului de presă «Союз» Acum este redactor la «Независимая газета» și a publicat un editorial cu titlul: «Приднестровцы становятся румынами» („Pridnestrovienii devin români”). Marea expertă în separașism, împreună cu Galina, soția generalului KGB Vladimir Antiufeev (Vadim Șevțov), au dezbătut un proces alarmant - obținerea cetățeniei statului român de către locuitorii din stânga Nistrului. Mass-media a descoperit recent că și soția președintelui Krasnoselski ar fi obținut legal cetățenia și culmea, a depus jurământul față de România, ca toți solicitanții.
Irina Vasilatii, candidată la așa zisele alegeri prezidențiale în ПМР, fostă consilieră a lui Evgheni Șevciuk, se dădea în spectacol prin Chișinău și a fost reținută de poliție. Iar Nina Ștanski, ex-ministrul de externe, dimpreună cu soțul Șevciuk s-au refugiat la Chișinău. Dar nu murea republica Pridnestrovie fiindcă aceștia au fugit la Chișinău și nu la Moscova. Părerile erau împărțite. Unii credeau că la Chișinău cuplul prezidențial avea asigurată protecția din partea lui Vlad Plahotniuc. Alții erau ferm convinși că au primit ordin de la Kremlin să se mai „rețină” prin Chișinău pentru „întărirea ” lui Dodon și a militanților pentru apropierea de Rusia. Interesant, unde se va refugia Vadim Krasoselski și soția sa Svetlana având cetățenie română?
În prezent, Ucraina și Republica Moldova se declară partenere cu SUA și acționează în comun pentru blocarea contingentului rus dislocat în Pridnestrovie. Drept consecință, se complică asigurarea logistică, de exemplu, apare insuficiența carburanților pentru tehnica de luptă. Ca urmare a demersului comun al R. Moldova și Ucrainei prezența militarilor ruși în zonă a fost abordată la ONU. Relațiile între Moscova și celelalte două capitale Kiev și Chișinău rămân tensionate. Conjunctura globală se agravează și conflagrația pare inevitabilă. În pofida oricăror asigurări din partea politicienilor, un război rece poate deveni fierbinte în orice moment. Ca să mascheze o situație reală, formatorii de opinie, în general, neagă predicțiile sumbre. Pacifismul și apatia „oamenilor muncii de la orașe și sate”, evidențiate în sondaje trucate, nu este un factor decisiv. Iar părțile în conflict se pregătesc intens de război. Într-un moment de criză, liderii de la Kiev, Chișinău și Tiraspol vor ști cum să aducă rapid recruții/rezerviștii, mercenarii și voluntarii în cazărmi și tranșee.
Dar iată ca a mai apărut o problemă: eroinele Pridnestroviei nu știu cum ar fi mai bine să se numească oficial statul pentru care și-au sacrificat o bună parte a tinereții… În ianuarie 2017, s-a efectuat un sondaj on line. Locuitorii au fost întrebați: Cum ar trebui, după părerea dumneavoastră, să fie numită actuala ПМР? Au participat 525 de persoane, care au votat în felul următor: Republica Pridnestrovie – 29%; Republica Șerif - 27%; Republica Nistreană – 21%; Republica Moldovenească Nistreană – 19%, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană - 4%. Comentarii? Satul arde, baba (amazoana) se piaptană. Soluția? Să mai organizeze Ana Volkova un referendum și „norodul pridnestrovian” va decide cu 77% - „Republica Șerif”. Timpul, însă, este necruțător cu toată lumea și le aranjează pe toate. Recunoașterea „Republicii Șerif” se va tot amâna dar femina sovietica mai speră că statul „născut în rezultatul unui referendum”, organizat tot de ea, „va fi recunoscut până la urmă de comunitatea internațională”.
Am elaborat acest studiu intitulat „Femina sovietică” timp îndelungat. Acum, la împlinirea a trei decenii de la colapsul Imperiului sovietic, meditez asupra a două seturi de imagini: 1) soldații japonezi rămași pe o insulă filipineză timp de treizeci de ani după capitularea Imperiului pentru care s-au sacrificat; 2) femeile sovietice implicate plenar, din 1985 până în prezent, în fazele latentă, fierbinte și hibridă a războiul moldo-rus .
Japonezul Hiroo Onoda a intrat în Armata Imperială la 20 de ani și a fost antrenat pentru tactici de gherilă și spionaj. În decembrie 1944, el și un grup restrâns de soldați de elită au fost trimiși în Filipine. Misiunea lor era de a distruge pista aeriană și facilitățile portuare din Insula Lubang. Soldaților li s-a interzis, indiferent de circumstanțe, să se predea sau să se sinucidă. Ordinul primit de locotenentul Onoda spunea: „Misiunea poate să dureze trei ani, poate cinci, dar orice s-ar întâmpla, ne vom întoarce după voi. Atâta timp cât mai ai un soldat, trebuie să îl conduci în continuare”. Grupul nu a reușit să distrugă pista aeriană, astfel că, în februarie 1945, forțele americane și filipineze au învins trupele japoneze care stăpâneau insula. Majoritatea soldaților japonezi au fost fie omorâți, fie luați prizonieri. Însă Onoda și alți trei soldați au reușit să fugă. A petrecut 30 de ani în junglă, inițial împreună cu cei trei camarazi. În primăvara lui 1974 rămăsese singur când s-a întâlnit cu Noria Suzuki, un student japonez aflat în excursie pe insulă. I-a spus acestuia că se va preda doar atunci când va primi ordine clare de la superiorul său. Suzuki s-a întors în Japonia având fotografii cu el și Onoda, pentru a demonstra că acesta era încă în viață. Guvernul japonez a luat măsuri pentru a pune capăt acestei drame. Maiorul Taniguchi a plecat pe insula Lubang în căutarea fostului subaltern, pentru a-i ordona direct „să pună capăt imediat tuturor activităților de luptă” .
Pe 9 martie 1974, cei doi s-au întâlnit. Aflând că țara lui a capitulat, primele cuvinte rostite au fost: „Cum de a putut armata noastră să fie atât de bleagă!?” In timpul ceremoniei oficiale de predare, Onoda si-a purtat uniforma veche de 30 de ani a armatei imperiale, chipiul si sabia de samurai. În momentul în care preda arma, a început sa plângă fără să se mai controleze. El a fost ulterior exonerat de către președintele filipinez pentru asasinatele comise. Când a ajuns acasă, ostașul a fost primit ca un erou național. Era considerat exemplu de loialitate a soldaților japonezi față de împărat, în numele căruia au luptat. Însă nu a apreciat atenția din jurul său. Era dezamăgit descoperind o Patrie care nu era decât o umbră a Imperiului pe care îl servise atâția ani. Nu a rezistat în Japonia. Un an mai târziu s-a mutat în Brazilia: „Filozofia şi ideile Japoniei s-au schimbat dramatic după al doilea război mondial. Această filozofie s-a ciocnit cu a mea, așa că am plecat să trăiesc în Brazilia”. Acolo şi-a făcut o fermă de vite, iar în 1984 a înființat o organizație pentru a instrui tinerii cum să supraviețuiască în codiții extremale. A revenit în Japonia unde a decedat la un spital din Tokyo din cauza unei pneumonii. Avea 91 de ani, dintre care o treime trăiți în junglă!
Așadar, soldații niponi nu s-au conformat când au primit ordin de la generalul Tomoyuki Yamashita, comandantul Armatei a 14-a japoneze, de a se preda. Au jurat să continue Rezistența. Cu certitudine, și „amazoanele în ștrampi din batalionul lui Igor Smirnov”, chiar dacă ar fi primit vreun ordin de la generalul Alexandr Lebed, comandantul Armatei a 14-a sovietice, nu ar fi renunțat la lupta lor pentru supraviețuirea ПМР. Ofițerul de informații Hiroo Onoda s-a predat abia după ce guvernul l-a trimis pe fostul său comandant ca să-i ordone să revină acasă. Ce ar face, de exemplu, Galina Andreea, „femeia-amiral”, născută în China, venită la Tiraspol din Ural, dacă ar sosi un emisar de la Moscova s-o ia acasă odată cu „soldații ruși pacificatori”? Cum ar proceda celelalte separașiste, luptătoare pentru perpetuarea valorilor sovietice: Ludmila Striganova, venită la Tiraspol din Taigaua Siberiană; Ecaterina Moroz, venită la Tiraspol din regiunea Kursk; Galina Antiufeeva, venită la Tiraspol din regiunea Amursk, Extremul Orient? Cine știe unde și cum va fi primită Ana Volcova, venită la Tiraspol din regiunea Kamceatka? Acum, ea adună semnături ca Moscova să nu-și evacueze militarii din ПМР. La diverse comemorări și parastase, ea rostește patetic aceleași slogane ca acum 30 de ani. Ce cuvinte va rosti această femina sovietica prin definiție și excelență, când statul artificial moșit de ea pe la referendumuri nerecunoscute - se va uni cu Ucraina nu cu Rusia?
După trei decenii, Ana Volcova, eminența cenușie a secesioniștilor ucrainiano-ruso-găgăuzi, crede în continuare că скрепа (clema) „statalitate-referendum” a fost ideea ei genială. Rezultatele referendumurilor pot fi anulate doar de un alt referendum. Aceasta constituie fundamentul de nezdruncinat al statalității! În 1990, ПМР înregistra circa 700 de mii de locuitori. În prezent, în statul acesta există pe hârtie doar 306 mii. Dintre aceștia o bună parte sunt cetățeni ai Republicii Moldova, României, Bulgariei și ai altor state. Pe zi ce trece situația se schimbă. Deși majoritatea se pronunță pentru prezența militară rusească, drept garanție a statalității și păcii, numărul locuitorilor scade vertiginos. Apar tot mai multe fenomene, care diminuează optimismul „amazoanelor” de pe malul stâng al Nistrului. Se resimte și scăderea în continuare a nivelului de trai al populației. Crește numărul pensionarilor și, cu părere de rău, cimitirele ocupă tot mai mult teren. Propagandiștii și politicienii liniștesc oamenii cu lozinci și afirmații: „Imposibil de rezolvat problemele pe cale militară; rușii nu doresc război; populația nu va participa la eventuale acțiuni de luptă”. Cu toate acestea, fiecare latură a triunghiului Kiev – Chișinău – Tiraspol se pregătește, în limita posibilităților, de o iminentă confruntare militară.
Sociologii, psihologii studiază sub cele mai diverse aspecte fenomenul - homo sovieticus (vir et femina). Femeile de pe malul stâng, cu mentalitatea omului sovietic, continuă lupta cu naționaliștii și fasciștii de pe malul drept, care, de fapt, nu au existat niciodată. Când un stat are probleme extrem de grave, regimul politic adoptă o linie verticală de conducere centralizată și rigidă. Astfel, în URSS, au apărut diverse construcții ideologice vizând revoluția permanentă, crizele economice, intensificarea luptei de clasă. Acestea generau fanatismul și căutarea permanentă a inamicului. Când a început Perestroika, Mișcarea de eliberare națională a românilor basarabeni și nord bucovineni a devenit inamicul numărul unu în viziunea oamenilor sovietici. În mare parte locuitorii din stânga Nistrului rămân în continuare niște oameni sovietici. Între timp, tribunul Vladimir Jirinovski le mai reduce din analfabetismul istorico-etnografic. De la controversatul lider politic rus ei au aflat un simplu adevăr: „moldovenii sunt români, iar moldoveneasca și română e una și aceeași limbă”. Reiese că femeile sovietice din Pridnestrovie degeaba se mândresc cu decorațiile primite pentru lupta lor contra alfabetului latin și limbii române.
Față de femina sovietica încremenită în trecutul ei dramatic încerc un sentiment de compasiune. „Amazoanele în ștrampi” reprezintă produsul transpunerii în practică a unui proiect axat pe ideea de „separatism antiseparatist”. De fapt, nu importă dacă a existat într-adevăr o „doctrină Lukianov”. Chiar și într-o formă semi virtuală, ea poate servi drept lecție. Centrul imperial a susținut în trecut, susține în prezent și va continua să susțină în viitor regiunile separatiste din fostele colonii sovietice, dar și din lumea întreagă. Astăzi, echipa conducătoare de la Kremlin duce războaie hibride și pune în practică stratageme care nici nu le-ar fi trecut prin cap ideocraților imperiali din grupul de deputați „Soiuz”. Pentru veteranele separașiste din Pridnestrovie nu există dubii de nici un fel: regimul autoritar de tip sovietic reprezintă o pildă demnă de perpetuat pretutindeni în spațiul ex-sovietic; Putin rămâne un idol infailibil, un „manager eficient” și un „adunător de pământuri rusești”, cum era odată Stalin, „conducătorul tuturor noroadelor”. Însă viitorul, cu Putin sau cu oricine altul în fruntea „lumii ruse”, ne promite emoții puternice și zdruncinări epocale, fiindcă n-au mai rămas scenarii lipsite de risc. În special pentru cei care, în prezent, caută să evite orice viitor neplăcut. În principiu, însă, viitorul este impredictibil și inevitabil.